REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE

Legea. Legea vine de la Dumnezeu, apoi de la oameni. Cea de la Dumnezeu este cuprinsă în „tablele lui Moise” (VII, 44) şi trebuie să rămână nestrămutată. La fel şi celelalte legi cuprinse în Sfânta Scriptură: „Scriptura şi Sfânta Lege/D-andoaselea n-o înţelege” (VII, 149), adică nu trebuie s-o răstălmăceşti, s-o înţelegi în spiritul, ci nu în litera ei. Legea vine însă şi de la domni. Aceasta poate fi schimbată atât de domni, cât şi de popor, când n-o mai poate suporta: „Nevoia schimbă legea” (V, 380) şi „lipsa o frânge” (V, 391). Legile emise de domni sunt adunate în pravile, care se deosebesc unele de altele: „orice pravilă cu deosebirea ei” (V, 513). Tocmai de aceea „unde sunt multe pravile acolo este mai multă nedreptate” (V, 513). Pravila este ca sabia. O folosesc cei puternici ca să-şi cucerească privilegiile (IX, 81). Ea este „ca pânza de păianjen, tăunul o sparge, iar musca să prinde de mâini şi de picioare” (IX, 81). Legea ar trebui să fie pavăza celui drept, a celui slab, a celor care o păzesc. În astfel de cazuri ea ar trebui „de greşeli să te izbăvească, ca doctorul de boale” (IX, 81). Din păcate, nu este aşa în cele mai multe cazuri. >>>>>

De mult, din vremurile vechi vieţuiau în pădurile din împrejurimile satului meu natal, Modoia, oameni uriaşi, care cu timpul au devenit tot mai rari prin locurile acelea. Amintiri despre ei mai păstrau uncheşii, aceia care treceau de optzeci-nouăzeci de ani şi care mai aveau vii şi mărturiile strămoşilor. Uriaşii locuiau în ascunzători săpate adânc în pământ, în miezul pădurii, prin văile negre, acolo unde nu erau tulburaţi de nimeni. Fiarele pădurii nu ajungeau până la ei şi apoi nici nu îndrăzneau, că erau imediat prinse, ca nişte jucării, de mâinile uriaşilor. Pământul, apa şi natura era tot ce le trebuia acestor oameni ai vremurilor apuse. Altfel duceau o viaţă ticnită în liniştea lor, din cariera de pământ, unde îşi făceau veacul.
„Trecea rar câte unul, spunea Moşul Mangu, de credeai că umblă un copac gol de frunze pe drum. Înfigea un picior în prundul Cernişoarei şi pe celălalt în dealul Scoruşului. Se ducea spre râul Luncavăţ. Rareori mergea pe lumină. De obicei ieşea când se îngâna ziua cu noaptea. Nu pricinuia rău nimănui, însă oamenii se temeau să dea ochi cu el şi asta din pricină că era ditamai namila şi circulau fel de fel de zvonuri în legătură cu prezenţa lui în pădurile noastre. I se spunea Jidov fiindcă erau uriaş, cu multă putere. >>

Într-unul din anii trecuţi, în preajma Sfintelor Sărbători ale Crăciunului, vă vorbeam despre Colinde. Analizam acolo originea, conţinutul, forma şi răspândirea colindelor. Ajungeam astfel la concluzia că ele au fost o adevărată Biblie nescrisă a neamului românesc. Toate marile evenimente din istoria mântuirii neamului omenesc menţionate în Biblie sunt reflectate în colinde. Ele s-au răspândit de la o margine la alta a pământului locuit de români, indiferent de graniţele politice vremelnice, contribuind din plin la formarea, cristalizarea, îmbogăţirea şi unitatea limbii române. Poate şi datorită lor, românii din Dobrogea se înţeleg perfect cu cei din Maramureş, cei din Banat cu cei din Basarabia, cei din Oltenia cu cei din Bucovina. Socotim că ar mai fi de adăugat un amănunt privind originea, naşterea colindelor, mai ales că numărul lor este de ordinea sutelor. Se ştie că sute de ani limba oficială în Biserică era cea greacă sau cea slavonă. Oamenii veneau la biserică şi ascultau înmărmuriţi bolboroseala preotului. Era o limbă pe care nici preotul n-o înţelegea de cele mai multe ori. Doar predica preotului şi câteva rugăciuni rostite de preot în româneşte erau singurele momente din slujbă, pe care omul din popor le înţelegea şi le reţinea pentru sine. Preoţii mai inimoşi şi mai conştiincioşi adunau copii din sat în după-amiezele duminicilor şi sărbătorilor şi, în tinda bisericilor, îi învăţau ;ititul. scrisul şi socotitul. Nu numai atât! îi învăţau şi un pic de :eologie. Pentru ca aceste cunoştinţe să fie reţinute, preotul le dădea turnura unor cântece populare, cu care copii erau obişnuiţi. Ei le învăţau repede şi le cântau la şezători >>>>

Cu puţin înainte de Sfintele Sărbători ale Crăciunului, câteva lucrări publicate în presa românească din ţară şi din afara ţării au repus în discuţie vechimea precreştină a acestei mari sărbatori creştine. În revista AGERO (www.agero-stuttgart.de) doamna Dr. Valerica Draica semnează articolul Prezenţa Divinităţii în colindele româneşti, doamna Camelia Tripon ne propune anumite explicaţii sub titlul In aşteptarea lui Moş Crăciun, iar doamna Julia Maria Cristea (Christea) într-un mai amplu studiu de istorie şi etnografie, intitulat Sărbătorile Crăciunului descoperă şi ne descoperă că la germanici şi la scandinavi sărbătoarea de la sfârşitul lunii decembrie fusese un prilej de cinstire a marelui zeu Odhin, deşi pornise de la ideea că rădăcinile adânci ale sărbătorii se află în Cultul soarelui.

În revista FORMULA AS Nr. 748, doamna Aurora Peţan, ca bună cunoscătoare a ceea ce s-a mai putut salva din plăcuţele de plumb de la Sinaia, prezintă în premieră absolută o asemenea plăcuţă în care Sacrificiul dacic al porcului bine atestat pentru sfârşitul neoliticului, este consacrat învierii zeului. Urmând firul dovezilor pe care le scoate la lumină, şi doamna Aurora Peţan regăseşte, la originea sărbătorii, existenţa unei mari divinităţi despre care arată că „oamenii acelor vremi credeau intr-o divinitate a învierii şi a vieţii de dincolo care guverna ritmul vieţii lor pământene.”, deşi nu ezită să vehiculeze, alături de celelalte autoare, această idee a zeificării soarelui apărută mult mai târziu >>>>>George Liviu Teleoaca

De la Dio Cassius (v.Hist.Rom.) aflam ca Decebal ar fi ascuns tezaurul statal sub albia raul-ui Sargeþia,prin devierea cursului apei,apoi readucerea lui la matca.Istoricii au avertizat ca ceea ce ni s-a transmis nu este decat o legenda calatoare(v.I.H.Crisan, Spiritualitatea geto-dacilor).Aceasta deoarece Diodor din Sicilia ne transmite si el o poveste petrecuta in Panonia, cu cateva sute de ani mai inainte.La el regele se numeste Audeleon iar raul sub care s-au ingropat comorile poarta numele Sargenþia (o coruptela de la Sargeþia).Faptul ca in timpuri si locuri istorice diferite se regaseste acelasi scenariu al ingroparii unei comori regale sub albia unui rau numit Sargeþia confirma mitul Apei Vii curgatoare unde au loc imbaieri rituale cu rol functional in purificari.Darul lui Traian catre templul inchinat zeului Cassios, acel corn de bou aurit, de fapt un rhyton luat din tezaurul dac, confirma natura religioasa a obiectelor de sub apa, care astfel capata virtuti sacre.Daca am merge inapoi pe scara istoriei, dincolo de Decebal si Traian, dincolo de Audeleon si Lisimah, putem ajunge la un timp mitic in care actanþii se transforma in personaje mitologice.Rolul lor in aceasta poveste este sa dea un sens si o utilitate divina Sargetiei.Sar, in limba sanscrita, >>>>>

Fondul de documente etnoistorice cel mai impresionant la noi se compune din legende, file de cronică şi amintiri păstrate din generaţie în generaţie despre Ştefan cel Mare şi Sfânt. Reînvie astfel o epocă, oameni, fapte şi întâmplări. Dintre toţi eroii bucăţilor de lectură, Ştefan este cel mai bine conturat. Câteva citate ne vor îndreptăţi aceste afirmaţii, urmând ca cititorul nostru să completeze aceste mărturii cu faptele relatate în capitolele cărţii.
Ştefan cel Mare şi Sfânt „nu era mare la statură, ci un om mărunţel, da-i vorbă că era mare-n cap: mare şi la minte şi cu chibzuială; era mare în sfat şi în fapte, cum n-a mai fost altul ca el şi… poate nici nu va mai fi vreodată!” „Deci, era mic la stat, dar era iute amarnic, încât se bătea cu 30 de oameni deodată, fără să se teamă c-ar fi bătut”.
A fost predestinat să fie domn vestit şi să facă fapte bune, după cum şi numele arată, îngerii îl ocroteau încă de mic. A făcut ucenicie pe lângă bătrânii sihaştri. Când era în lupte, „totdeauna de-a dreapta lui era un arhanghel cu o sabie de foc şi piereau vrăjmaşii câte zece paşi înaintea lui Vodă, fără ca cineva să-i fi pălit sau să-i fi puşcat. Vezi că pierea de sabia de foc a arhanghelului”. „Oricine îndrăznea şi se scula asupra lui, el îl învingea şi-l făcea să poarte frică un timp îndelungat, că era omul lui Dumnezeu: smerit, îndurător, cu dreptate şi totdeauna, de câte ori avea să poarte război cu vreun duşman, nu se pornea de acasă până nu însura 24 de flăcăi şi mărita >>>>>continuarea aici

I. Călătoria iniţiatică
Călătoria iniţiatică apare, din perspectiva cercetătorului, ca un domeniu paradoxal nu doar prin sine, cât şi ca poziţie în câmpul culturii. Pe de-o parte, se vorbeşte mult atât despre călătorie şi iniţiere cât şi despre călătoria iniţiatică în sine. Pe de altă parte, studiile propriu-zise asupra călătoriei iniţiatice sunt extem de greu de găsit. Există o serie de cercetări colaterale, atât asupra unor forme de iniţiere cât şi asupra unor aspecte ale riturilor de trecere. Acestea sunt, desigur, utile. Dar sunt încă departe de un aparat critic bine organizat, ca, de pildă, cel oferit pentru basmul fantastic de Propp (şi Claude Brémond) [Propp, 1970:XV şi XXXIII].
Arnold Van Gennep oferă o structură a ritualurilor de iniţiere şi vorbeşte despre rituri de separare ce se aplică şi plecării într-o călătorie sau despre cele de întoarcere [Gennep, 1996: 31, 43, 76, 162, 167]. Acestea toate, deşi pot să fie de folos în analogii şi deducţii, sunt însă paralele cu tema în sine.
În acelaşi timp, Lazăr Şăineanu, în Basmele române, atinge doar în treacăt şi contextual problema călătoriei, fără a o avea tratată în sine. Avem astfel capitolul „Ciclul interzicerilor” [Şăineanu, 1978: 216 ş.u.] ce înşiră o serie de călătorii – a feciorului de vânător, a fiului izgonit, a viteazului ce are un cal năzdrăvan, a tânărului cioban etc. >>>>>Mihai Andrei Aldea>>>>>

Gândul nostru de a scrie cele care trebuiesc despre urmaşii cei adevăraţi ai strămoşilor daci, adică despre locuitorii din Depresiunea numită Valea Jiului şi locuitorii din partea superioară a Văii Streiului, ne-a obligat la o amplă, profundă, prelungă şi perseverentă cercetare, mai întâi în rang folcloric. De ce oare ? Pentru că folclorul, fiind creaţie colectivă, nu reprezintă doar un singur punct de vedere, adică părerea unui singur autor (chiar scrib, copist, cronicar etc.), asta însemnând că adevărul, cel căutat de noi cu responsabilitate şi ardoare, s-a păstrat cât mai in nuce, nealterat, „necorectat” pe ici-colo…
Pe de altă parte, lucrarea noastră a fost încurajată, în timp, şi de câteva afirmaţii descoperite în alte lucrări, cele care confirmă că, în aceste zone, băştinaşii (înfrăţiţi « peste munte », după cum se va vedea! ) sunt, fără îndoială, urmaşii adevăraţi ai dacilor, lucrări care sunt istorice…
De exemplu, în lucrarea COLONIA ULPIA TRAIANA AUGUSTA DACIA SARMIZEGETUSA, Editura Sport-Turism Bucureşti, 1984, Hadrian Daicoviciu şi Dorin Alicu afirmă : « Alegerea de către împăratul Traian a locului pentru oraşul care-i va purta numele n-a fost întâmplătoare : prin aşezarea sa metropola provinciei se bucura de anumite avantaje strategice şi economice. Munţii Retezat la sud şi Munţii Poiana Ruscă la nord constituiau bariere naturale greu de străbătut pentru eventualii atacatori. Dinspre vest, culoarul Timiş – Bistra era apărat de puternicele castre de la Tibiscum (azi Jupa) şi Voislova, primul situat la o distanţă mai mare, celălalt în imediata apropiere a Sarmizegetusei romane. Spre nord-est, securitatea oraşului era asigurată de castrul de la Micia (azi Veţel), iar dinspre sud-est accesul prin Valea Jiului sau prin pasul Vâlcan era controlat de castrul de la Bumbeşti. În felul acesta, capitala, al cărei territorium se întindea de la Tibiscum la Micia şi poate până la intrarea Jiului în defileu, se putea dezvolta în linişte .»
« Pe de altă parte, o climă stabilă, sănătoasă, ferită de vânturi puternice, de inundaţii sau secetă, cu veri lungi şi ierni bogate în precipitaţii, era propice practicării agriculturii, câmpia şi dealurile dinspre est fiind, fără îndoială, şi în antichitate, >>>>>Ioan Dan Bălan>>>>>

E bine să te ştii făcând parte din trunchiul unui popor străvechi, aşezat dintotdeauna pe aceste meleaguri, dintre Marea Neagră, Dunăre, Tisa şi Ceremuş.
E bine şi sănătos să te ştii cuprins în structura timpului prin cele ale tale ca ocupaţie şi gândire; ai, într-o curioasă formă a trecerii, acea vână puternică în tine, a istoriei adevărate, care îţi dă dreptul să calci apăsat şi sigur pe pământul tău, să pătrunzi apăsat şi sigur în timpul tău, în viaţa ta.
Când vine primăvara, când vine viaţa nouă peste om, peste natură, peste toate cele de trup, gândire şi suflet, când Învierea este înţeleasă şi sărbătorită întru Mântuitorul Isus Cristos, faptele omului se canalizează aproape involuntar pe axa Sarmizegetusa, Costeşti, Blidaru – Şurean, platoul Kogaion – Parâng – Straja, Platoul (Şaua) Soarelui – Retezat, Platoul (Şaua) Tulişei.
Prinşi în chemarea Înaltului, în setea neostoită de a fi mai aproape de Forţa Supremă, băştinaţii pornesc cu animalele întâi „la pădure”, apoi la stânile care sunt cât mai aproape de Cer întocmite, lângă păşunile montane.
De regulă, acolo, aproape de Cer, se desfăşoară Măsuratul şi Nedeia sa, de faţă cu toţi bălcaşii (proprietarii de oi), de faţă cu toată suflarea care participă la această deosebită sărbătoare a muncii, copii, neamuri, oficialităţi, alţi invitaţi.
Pe scurt, să prezentăm, în paralel, regulile după care se desfăşoară măsuratul la câteva stâni şi principiile măsuratului timpului >>>>>Ioan Dan Bălan

Etnoistoria este încă în fază incipientă în cultura română. Ea ne poate aduce însă multe surprize prin informaţiile şi mesajele ce le transmite. Lucrarea de faţă se constituie ca una care se poate încadra cu succes în categoria culegerilor de documente etnoistorice. Fiind grupate pe tema vastă a vieţii şi activităţii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ele pot fi analizate mai uşor şi coroborate cu documentul istoric propriu-zis. Cu excepţiile ce le prezintă textele selectate din Letopiseţul lui I. Neculce, sau din unii scriitori, majoritatea sunt documente etnoistorice incontestabile. Ele ne transmit câteva mesaje importante, pe care considerăm necesar să le subliniem:
1. Ştefan cel Mare şi Sfânt s-a bucurat de iubirea şi ataşamentul poporului, atât în timpul vieţii, cât şi după moartea sa, datorită calităţilor sale de conducător de ţară, gospodar suprem în ţară, apărător al independenţei ţării, ctitor de locaşuri sfinte, om cu alese însuşiri morale şi spirituale;
2. Poporul i-a încununat chipul în viaţă, dar mai ales după moarte, cu aură de sfânt datorită strădaniei sale neobosite de a apăra valorile spirituale creştine şi umane, datorită respectului şi dragostei dintotdeauna faţă de Dumnezeu şi de cele sfinte. Actul de canonisire ca sfânt a domnitorului >>>>>Alexandru Stănciulescu-Bârda

În lucrarea noastră am analizat, pe baza celei mai bune bibliografii din care am citat cele mai avertizate păreri, aşa cum se prezintă ele în lumina cercetărilor etnologice şi etno-arheologice, o ştiinţă nouă, aflată la început de drum. înmormântarea, cu uneltele de trebuinţă, investigată de către noi pe Valea Someşului, am tratat-o în strânsă legătură cu riturile funerare ale strămoşilor, aşa cum se prezintă ele în lumina cercetărilor arheologice. în morminte s-au descoperit ustensile diferite ca formă şi întrebuinţare, puse ritualic: străchini, căni, ulcioare şi multe altele care demonstrează că roata olarului era folosită de către daci… Ne-am oprit asupra obiectelor de metal cu care defuncţii se îngroapă şi astăzi, frecvente în riturile funerare ale strămoşilor, precum: sfredere, cuţite, seceri, topoare, obiecte care explică credinţa în nemurire şi continuarea activităţii în lumea extra-terestră, alături de zeul suprem Zamolxis.
Credinţa în nemurire am tratat-o mai pe larg folosindu-ne şi de elemente ale obiceiului moşilor din Ţara Lăpuşului, care ilustrează credinţa că mortul este doar mutat dintr-o lume în altă lume, cea de dincolo, un rol esenţial jucându-I petrecerile cu mâncare şi băutură în cinstea celor dispăruţi, la sărbătorile în care se credea că morţii ies din morminte pentru a se ospăta cu cei vii împreună: Florii, Paşti, Rusalii.
Ca reminiscenţă din cultul funerar al strămoşilor, ne-am oprit la spargerea ritualică a unui vas de lut la scoaterea mortului din casă, rit de circulaţie pe o arie întinsă a ţării şi pe care l-am legat de spargerea ritualică a vaselor din timpul ofrandelor funerare ale dacilor, după ospăţul care avea loc, şi care se depuneau în morminte.
Tot de cultul funerar al strămoşilor este legat şi jocul – dansurile rituale în jurul focului din riturile de înmormântare din Vrancea sugerează ideea nevoii de purificare prin foc şi fum a defuncţilor despre care strămoşii credeau că trebuie să se înalţe la ceruri purificaţi prin foc şi fum şi care nu pot fi despărţiţi de riturile de >>>>>Pamfil Bilţiu>>>>>