REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE

„O dată cu binele s-a născut şi răul, o dată cu lumina s-a ivit întunericul...”- Alecu Russo, Poezia poporalăI.

Se poate demonstra, aşa cum au intuit Russo şi Alecsandri, că în plan poetic şi ontologic (sau, dacă vreţi, sacru, hermeneutic, lingvistic etc) “Mioriţa” este una din cele mai superbe creaţii ale spiritului? Si că, aşa cum spunea şi Sadoveanu, nici Alecsandri, nici vreun alt poet, oricât de mare, n-ar fi fost în stare să compună „Mioriţa”? După opinia noastră – da! Adâncimea acestei complexităţi poetice este atât de uriaşă încât se poate spune chiar mai mult: “Mioriţa” nici nu poate fi cuprinsă integral de spiritul uman. şi că originea ei, aşa cum arăta Al. Hâjdău pentru Poezia Divină, poate fi mai veche decât fenomenul homo sapiens. Această afirmaţie, cel puţin la prima vedere, pare iresponsabilă. Cum aşa, o creaţie poetică scrisă cu litere şi cu foneme omeneşti, într-o limbă vorbită de peste 30 milioane de oameni, în metri obişnuiţi, cu o rimă simplă din 5 şi 6 silabe, cu o sursă destul de sigură la timpul când a fost descoperită – Alecu Russo, Soveja, >>>>>

Legendele sunt un izvor permanent de cunoaştere a vieţii şi a credinţei populare din timpuri străvechi.
O călătorie de cercetare, la faţa locului, a trecutului îndepărtat al patriei mele – măreaţa Dacie – mi-a adus revelaţii uluitoare pe care sufletul meu însetat de adevăr şi dreptate le-a primit cu recunoştinţă şi infinită mândrie.
……………………………………………………………………………………………………………………………………
Marele Zeu, zeul suprem al celor văzute şi nevăzute, şi-a îndreptat privirea atotputernică spre Pământ şi a decis că este timpul să creeze fiinţe umane care să se bucure de frumuseţile şi bogăţiile terestre. Prin respiraţia sa divină, el a creat, întîi şi-ntâi, şapte zei pe care i-a numit Zeii Genezei. Conducătorul lor era Daksha, potrivit unei vechi legende din cultura vedică. După ce a cercetat cu atenţie întregul Pământ, Daksha a găsit, în sfârşit, cel mai frumos loc unde munţi mândri, acoperiţi de zăpezi, sărută înaltul albastru al cerurilor şi îşi desfată privirea pe întinsul dealurilor blânde, >>>>>

De mult, din vremurile vechi vieţuiau în pădurile din împrejurimile satului meu natal, Modoia, oameni uriaşi, care cu timpul au devenit tot mai rari prin locurile acelea. Amintiri despre ei mai păstrau uncheşii, aceia care treceau de optzeci-nouăzeci de ani şi care mai aveau vii şi mărturiile strămoşilor. Uriaşii locuiau în ascunzători săpate adânc în pământ, în miezul pădurii, prin văile negre, acolo unde nu erau tulburaţi de nimeni. Fiarele pădurii nu ajungeau până la ei şi apoi nici nu îndrăzneau, că erau imediat prinse, ca nişte jucării, de mâinile uriaşilor. Pământul, apa şi natura era tot ce le trebuia acestor oameni ai vremurilor apuse. Altfel duceau o viaţă ticnită în liniştea lor, din cariera de pământ, unde îşi făceau veacul.
„Trecea rar câte unul, spunea Moşul Mangu, de credeai că umblă un copac gol de frunze pe drum. Înfigea un picior în prundul Cernişoarei şi pe celălalt în dealul Scoruşului. Se ducea spre râul Luncavăţ. Rareori mergea pe lumină. De obicei ieşea când se îngâna ziua cu noaptea. Nu pricinuia rău nimănui, însă oamenii se temeau să dea ochi cu el şi asta din pricină că era ditamai namila şi circulau fel de fel de zvonuri în legătură cu prezenţa lui în pădurile noastre. I se spunea Jidov fiindcă erau uriaş, cu multă putere. >>

A. Preliminarii
Tema abordată nu a fost tratată în literatura română de specialitate decât sub forma unor referinţe tangenţiale, mai bine-zis prin analiza întâmplătoare, sub aspectul dreptului cutumiar, a unor unităţi paremiologice, deşi în alte culturi tema a stârnit demult interes şi a generat analize ample². Sperăm că prin această lucrare să stârnim interesul specialiştilor şi nu numai, astfel încât proverbul românesc să fie analizat în profunzime şi sub acest aspect.
Pentru alcătuirea prezentei lucrări am analizat un număr de aprox.120.000 unităţi paremiologice (proverbe, zicători, expresii) româneşti, aflate în colecţia lui Iuliu Zanne³. Fără îndoială că cercetarea poate şi trebuie extinsă la întregul tezaur paremiologic românesc şi sperăm că Arhiva Naţională de Folclor din Cluj-Napoca va reuşi cât mai curând să dea la lumină antologia exhaustivă a zestrei paremiologice româneşti, aşa cum şi-a propus. Lucrarea noastră nu reuşeşte să epuizeze tema; s-ar realiza atunci o adevărată teză de doctorat, ci nu doar o lucrare de seminar. Sperăm însă că vom trezi interesul şi vom face început unui şir de lucrări în domeniu. S-ar merita cu prisosinţă. >>>>>

• ~Alexandru Nemoianu : ” CRĂCIUNUL ŢĂRANILOR ROMÂNI “
• ~ANALIZE ŞI CERCETĂRI - Adrian Botez: „Crăciunul, Anul Nou, Ursul – în tradiţia tracico-românească“
• ~ANALIZE ŞI CERCETĂRI - Alexandru Stănciulescu - Bârda : „Colinde“
• ~ANALIZE ŞI CERCETĂRI - George Liviu Teleoacă: Originea cuvântului Crăciun şi semnificaţia originară a sărbătorilorde Crăciun
• ~Prof .Pavel Panduru : “Obiceiuri , datini si credinte romanesti in perioada sarbatorilor de iarna in Almaj “
• ~ALTE STUDII SI CERCETARI>>aici >

S-a spus de foarte multe ori că Poporul Român a apărut în istorie, „s-a născut” creştin. Românii nu păstreaza amintirea unui „evenghelizator”, nu au o dată fixă după care s-ar fi întemeiat ierarhie şi rânduială bisericească şi nu au nici monumente măreţe care să vorbească despre vechimea creştinismului la Nord de Dunăre.Dar dovada vechimii creştinismului la Români poate fi lesne aflată în altă parte. Această vechime este săpată în inimile oamenilor şi profunda înţelegere a vieţii creştine a fost trecută din generaţie în generaţie din vremi imemoriale. Altcum nu poate fi înţeles modul în care cei mai autentici reprezentanţi ai Poporului Român, ţăranii, „oamenii pământului”, ştiu să întâmpine şi să trăiască sărbătorile creştine. Această profundă înţelepciune duhovnicească este poate mai impresionantã la Naşterea Domnului.Ţãranii Români nu comemoreazã Naşterea Domnului ci o întâmpină, an după an, ca pe o realitate vie şi o experienţă personală. Ţăranii Români nu spun „Hristos s-a născut”, ei spun „Hristos se naşte”.>>>

Tradiţia creştină şi cea “păgână” se împletesc şi se contopesc atât de ciudat, în ce priveşte semnificaţia Crăciunului şi Anului Nou, la români, încât simţim nevoia să ne alăturăm unor vestiţi folclorişti şi iniţiaţi, spre a decanta măcar câteva simboluri abisale, pre-creştine.
Puţini dintre copii mai simt, astăzi, în localităţile României, cum sufletul lor e cuprins, în nopţi îngheţate, înalte şi strălucind de lumini gheţoase şi magice - de o teribilă nelinişte, în care teroarea mistică se amestecă, inexplicabil, cu bucuria ascunsă – precum atunci când începea, pe vremuri, să se desfăşoare, pe uliţe şi străduţe, marele, tainicul şi blândul Spectacol-Ritual al Crăciunului, respectiv cel efervescent, violent şi fermecat al Anului Nou. Se simţea, în aer, cum plutesc duhurile puternice ale unor bătălii crâncene - şi noaptea părea, totodată înspăimântătoare şi magică: în case, gospodarii, cu toată familia strânsă în jurul vetrei, în care jarul (de pe urma arderii unui buştean enorm) pâlpâia misterios - aşteptau să se petreacă ceva cu totul extraordinar şi minunat. Pe uliţe, pâlcuri de măşti terifiante, obiceiul ca marile cete de “iniţiaţi” să-i ia la goană, prin zăpadă, pe copiii-”mucoşii” curioşi, dar neiniţiaţi - făceau, de Anul Nou, spaima şi deliciul sărbătorii. Şi, mai cu seamă, URSUL-Mască, în acest teatru sacru, cu scălâmbăielile şi mormăielile lui ameninţătoare - era centrul groazei şi atenţiei fascinate!
Despre Crăciun, Petru Caraman, în Substratul mitological sărbătorilor de iarnă la români, Iaşi, 1931 – spune: “Crăciunul pare a cuprinde >>>>>

Într-unul din anii trecuţi, în preajma Sfintelor Sărbători ale Crăciunului, vă vorbeam despre Colinde. Analizam acolo originea, conţinutul, forma şi răspândirea colindelor. Ajungeam astfel la concluzia că ele au fost o adevărată Biblie nescrisă a neamului românesc. Toate marile evenimente din istoria mântuirii neamului omenesc menţionate în Biblie sunt reflectate în colinde. Ele s-au răspândit de la o margine la alta a pământului locuit de români, indiferent de graniţele politice vremelnice, contribuind din plin la formarea, cristalizarea, îmbogăţirea şi unitatea limbii române. Poate şi datorită lor, românii din Dobrogea se înţeleg perfect cu cei din Maramureş, cei din Banat cu cei din Basarabia, cei din Oltenia cu cei din Bucovina. Socotim că ar mai fi de adăugat un amănunt privind originea, naşterea colindelor, mai ales că numărul lor este de ordinea sutelor. Se ştie că sute de ani limba oficială în Biserică era cea greacă sau cea slavonă. Oamenii veneau la biserică şi ascultau înmărmuriţi bolboroseala preotului. Era o limbă pe care nici preotul n-o înţelegea de cele mai multe ori. Doar predica preotului şi câteva rugăciuni rostite de preot în româneşte erau singurele momente din slujbă, pe care omul din popor le înţelegea şi le reţinea pentru sine. Preoţii mai inimoşi şi mai conştiincioşi adunau copii din sat în după-amiezele duminicilor şi sărbătorilor şi, în tinda bisericilor, îi învăţau ;ititul. scrisul şi socotitul. Nu numai atât! îi învăţau şi un pic de :eologie. Pentru ca aceste cunoştinţe să fie reţinute, preotul le dădea turnura unor cântece populare, cu care copii erau obişnuiţi. Ei le învăţau repede şi le cântau la şezători >>>>

Cu puţin înainte de Sfintele Sărbători ale Crăciunului, câteva lucrări publicate în presa românească din ţară şi din afara ţării au repus în discuţie vechimea precreştină a acestei mari sărbatori creştine. În revista AGERO (www.agero-stuttgart.de) doamna Dr. Valerica Draica semnează articolul Prezenţa Divinităţii în colindele româneşti, doamna Camelia Tripon ne propune anumite explicaţii sub titlul In aşteptarea lui Moş Crăciun, iar doamna Julia Maria Cristea (Christea) într-un mai amplu studiu de istorie şi etnografie, intitulat Sărbătorile Crăciunului descoperă şi ne descoperă că la germanici şi la scandinavi sărbătoarea de la sfârşitul lunii decembrie fusese un prilej de cinstire a marelui zeu Odhin, deşi pornise de la ideea că rădăcinile adânci ale sărbătorii se află în Cultul soarelui.

În revista FORMULA AS Nr. 748, doamna Aurora Peţan, ca bună cunoscătoare a ceea ce s-a mai putut salva din plăcuţele de plumb de la Sinaia, prezintă în premieră absolută o asemenea plăcuţă în care Sacrificiul dacic al porcului bine atestat pentru sfârşitul neoliticului, este consacrat învierii zeului. Urmând firul dovezilor pe care le scoate la lumină, şi doamna Aurora Peţan regăseşte, la originea sărbătorii, existenţa unei mari divinităţi despre care arată că „oamenii acelor vremi credeau intr-o divinitate a învierii şi a vieţii de dincolo care guverna ritmul vieţii lor pământene.”, deşi nu ezită să vehiculeze, alături de celelalte autoare, această idee a zeificării soarelui apărută mult mai târziu >>>>>George Liviu Teleoaca

În partea de sud-vest a României se află depresiunea intramontană numită “Ţara Almăjului. Aici găseşti de toate - munţi, dealuri şi lumi îmbinate într-o armonie perfectă cu locuitorii acestor locuri şi ei din vremuri imemoriale. Această coabitare a creat, de-a lungul vremii, un etnotip specific, bazat pe spiritul virtuţilor de bunătate, de înţelepciune, de o modestie, de bună-cuviinţă, de echilibru sufletesc, de cumpătare, singurele virtuţi care au permis o vieţuire paşnică şi armonioasă în comunitate.

Echilibrul spiritului şi frumuseţea sufletului, la almăjeni, s-a exteriorizat într-o frumuseţe corespunzătoare, într-o frumuseţe care constă într-o armonie complexă cu natura şi elementele ei, rezultând o bogăţie indefinită a spiritului uman. Aşa au apărut portul, melosul, dansurile, casa de locuit şi lăcaşul religios ce înfăţişează această armonie şi graţie unică. Astfel, creaţia populară se străduieşte sa exprime complexitatea sentimentelor şi a gândurilor umane, a impresiilor ce i le face natura. La aceste realizări a contribuit şi credinţa creştină, care aici s-a răspândit de la om la om, printr-o transformare reală şi profundă a tuturora, fără a fi impusă oficial.Raportul dintre om şi natură, credinţa almăjenilor au făcut să apară, de-a lungul secolelor, în această zonă o creaţie populară deosebit cu obiceiurile legate de sărbătorile de iarnă: Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza şi Sfântul Ion.

Obiceiuri de Crăciun

“Crăciun” este numele dat în popor marii sărbători a Naşterii Domnului Isus Hristos - la 25 decembrie. Crăciunul Domnului Isus Hristos - la 25 decembrie. Crăciunul este cea dintâi sărbătoare creştină, dintre sărbătorile închinate Mântuitorului.

Poporul român a păstrat din moşi strămoşi o mulţime de datini şi obiceiuri, bazate pe fenomenele naturii, pe care le-a pus în legătură cu Naşterea Domnului, împrumutându-le sens şi caracter creştin, ca de exemplu: colinde sorcova, pluguşorul, pomul de crăciun etc.; la care se adaugă altele de concepţie şi origine pur creştină ca: Vicleinul, Irozii, Steaua şi altele. Aceste datini fac din sărbătoarea Crăciunului una din cele mai mari sărbători creştine, mai scumpe şi mai populare ale Ortodoxiei româneşti.

Crăciunul este sărbătoarea aşteptată de copii şi adulţi cu mare bucurie, atît pentru obiceiurile religioase cât şi pentru cele laice. Copiii se bucurau şi pentru faptul că acum se pregătea mâncare mai bună decât peste an. Sărbătoarea începe cu ziua de 24 decembrie - Ajunul Crăciunului, când are loc colindatul şi pregătirea Pomului de Crăciun.

CONDATUL este un obicei al copiilor şi tinerilor care colindă, obiceiul de a merge de la casă la casă şi de a vesti prin cântec Naşterea Pruncului Ceresc. Este un mod specific al românilor de a serba apropierea Crăciunului. Cete de colindători se deplasează pe la casele oamenilor interpretând cântece de urare/colinde/ şi primind de la gospodari daruri. Textele colindelor, cu un vast repertoriu tematic, reprezintă stratul arhaic al folclorului românesc; majoritatea lor au un conţinut laic, precreştin.>>>>

• Alexandru Nemoianu : ” Istoria scrisa in noi ”
• Alexandru Stanciulescu-Barda : “Ştefan cel Mare in documente etnoistorice “
• Mihai Andrei Aldea: „Semnificaţia «călătoriei iniţiatice» în basmul românesc – viaţa omului ca iniţiere“
• Pr. Radu Botiş: „Villa Olacallis Gelenczemezeo“
• Analize - Ioan Dan Bălan: Un cuvant -inainte la o carte despre „Măsuratul oilor“
• STUDII ŞI CERCETĂRI - Ioan Dan Bălan: „Măsuratul - tradiţie milenară. Sisteme de măsurare geto-dacice“
• UNIVERSUL TRADIŢIEI - Alexandru Nemoianu: „Tradiţia Neamului este o stare naturală“
• FONDUL NECUNOSCUT AL CULTURII ROMANE- Alexandru Stănciulescu-Bârda: O carte de documente şi un cărturar uitat: Simion T. Kirileanu
• STUDII ŞI CERCETĂRI - Pamfil Bilţiu: „Supravieţuiri de la strămoşii daci“
• BIBLIOGRAFIE NECESARĂ - O carte importantă - Ioan Dan Bălan: „Măsuratul oilor“
• BIBLIOGRAFIE NECESARA - Iosif Colcer: „Legile străvechi“

• Alexandru Nemoianu: „«Model», «realitate» şi «izvoarele proprii»“

  Elisabeta Bogăţan - Au existat „confreriile carpatice“?

  Emil Poenaru: „Columna lui Traian ca sursa etnoistorică“

  Nicolae Şteiu: „Fără creaţia populară predarea istoriei ar fi mai săracă“

  Napoleon Săvescu: „Blestemul păsării Phoenix şi tezaurul de la Pietroasa“

  Alin Rus: Momârlanii şi obiceiurile lor - Interviu cu Petre Făgaş

  Omul şi proverbul“ – Alexandru Stănciulescu-Bârda: „Cum e sfântul şi tămâia!“

  Petre Ciobanu: Documente etnoistorice: Hotarele satelor româneşti – Cazul Cupca (Bucovina)

  Alin Rus: „Cimitirul împodobit din Sălătruc“

  George Liviu Teleoaca: “Vechi toponime româneşti pe Valea Barcăului”

  Ileana Ene: „O contribuţie recentă la «direcţia Vasile Lovinescu»“

  Constantin Giurginca: „Un Orfeu contemporan“

• ~ARGUMENTE IGNORATE ~Romulus Vulcănescu - Prefaţă la vol. Paul Simionescu - “Etnoistoria”~Paul Simionescu: “Documentul etnologic. Semnificaţii şi limite~Al. Stănciulescu Bârda: ” Documente etnoistorice din sec. XIX (II)”

  ~Ion Ghinoiu - Pornind de la ” Dragobete” şi Valentine’s day

  LEGENDE SI DOCUMENTE ~Eugen Goia-Sohodol: “Inima lui Horea”

  LEGENDE SI DOCUMENTE~Marian Ştefan: “Legenda şi temeiul ei istoric”

  CRONICA DE CARTE ~Alexandru Nemoianu: Pr. Ilie Morar - “Monografia localităţii Ciuguzel”

  LEGENDE SI DOCUMENTE~Există urme folclorice ale misiunii Sfântului Apostol Andrei în Dobrogea? - O opinie de Ioan-Aurel Bolba

  STUDII~Dumitru Popovici: ” Contribuţii la o posibilă cronologie a localităţii Prigor”

  CRONICA DE CARTE ~Ileana Craşovan: “Monografia comunei Pătaş”

  ~Marin Toma: “Un loc sub soare”

• ~Ilie Badescu:”Despre etnoistorie”~Ion Ghinoiu : ” Asumarea riscului de a gandi si altfel “

  ~ Pr.Dr.Alexandru Stanciulescu-Barda:”Documente etnoistorice inedite din sec.XIX “

  ~ Pr.dr.Ioan Ionescu :”Podurile si puntile,datini legaye de problema continuitatii in ritualul funerar la romani

  ~ Paul Anghel :”Geocultura si etnoistorie”.

  ~Pr.Mihai Andrei Aldea :” Cruguri romanesti “

De la Dio Cassius (v.Hist.Rom.) aflam ca Decebal ar fi ascuns tezaurul statal sub albia raul-ui Sargeþia,prin devierea cursului apei,apoi readucerea lui la matca.Istoricii au avertizat ca ceea ce ni s-a transmis nu este decat o legenda calatoare(v.I.H.Crisan, Spiritualitatea geto-dacilor).Aceasta deoarece Diodor din Sicilia ne transmite si el o poveste petrecuta in Panonia, cu cateva sute de ani mai inainte.La el regele se numeste Audeleon iar raul sub care s-au ingropat comorile poarta numele Sargenþia (o coruptela de la Sargeþia).Faptul ca in timpuri si locuri istorice diferite se regaseste acelasi scenariu al ingroparii unei comori regale sub albia unui rau numit Sargeþia confirma mitul Apei Vii curgatoare unde au loc imbaieri rituale cu rol functional in purificari.Darul lui Traian catre templul inchinat zeului Cassios, acel corn de bou aurit, de fapt un rhyton luat din tezaurul dac, confirma natura religioasa a obiectelor de sub apa, care astfel capata virtuti sacre.Daca am merge inapoi pe scara istoriei, dincolo de Decebal si Traian, dincolo de Audeleon si Lisimah, putem ajunge la un timp mitic in care actanþii se transforma in personaje mitologice.Rolul lor in aceasta poveste este sa dea un sens si o utilitate divina Sargetiei.Sar, in limba sanscrita, >>>>>

Istoria romaneasca este presarata de dezastre si neîmpliniri. Dupa standardele lumii si priviti din afara,nu suntem un popor de “castigatori”. Dar,in acelasi timp,oricine se va uita la Romani si la trecutul lor,cu minimala buna credinta,nu va putea sa nu ramana uluit de unitatea lor,”de limba si lege”,de buna lor dispozitie,de echilibrul lor sufletesc
Toate trasaturile,caracteristice si semnificative,romanesti arata ca exista o continuitate colectiva vie a unei intelegeri stravechi a diferentei dintre bine si rau ori,altfel spus, a unui “model existential”, a unei “Traditii” , a unei mosteniri primita si trecuta din generatie in generatie. “Traditia” este un intreg si intre ea si “traditii” exista o diferenta de categorie. Caci “Traditia” nu inseamna osificare si inca mai putin memorizare. “Traditia” este o entitate vie,care trebuie inteleasa si pentru a fi inteleasa trebuie traita. Ea se poate schimba in forma dar ramane mereu aceiasi in duh. In momentele critice,limita, ea se poate strange pana la esenta ,care este indestructibila.Iar in clipele de ragaz se extinde si arata in forme multiple,neasteptate,uluitoare. “Traditia”,”nu cade niciodata”.

Fondul de documente etnoistorice cel mai impresionant la noi se compune din legende, file de cronică şi amintiri păstrate din generaţie în generaţie despre Ştefan cel Mare şi Sfânt. Reînvie astfel o epocă, oameni, fapte şi întâmplări. Dintre toţi eroii bucăţilor de lectură, Ştefan este cel mai bine conturat. Câteva citate ne vor îndreptăţi aceste afirmaţii, urmând ca cititorul nostru să completeze aceste mărturii cu faptele relatate în capitolele cărţii.
Ştefan cel Mare şi Sfânt “nu era mare la statură, ci un om mărunţel, da-i vorbă că era mare-n cap: mare şi la minte şi cu chibzuială; era mare în sfat şi în fapte, cum n-a mai fost altul ca el şi… poate nici nu va mai fi vreodată!” “Deci, era mic la stat, dar era iute amarnic, încât se bătea cu 30 de oameni deodată, fără să se teamă c-ar fi bătut”.
A fost predestinat să fie domn vestit şi să facă fapte bune, după cum şi numele arată, îngerii îl ocroteau încă de mic. A făcut ucenicie pe lângă bătrânii sihaştri. Când era în lupte, “totdeauna de-a dreapta lui era un arhanghel cu o sabie de foc şi piereau vrăjmaşii câte zece paşi înaintea lui Vodă, fără ca cineva să-i fi pălit sau să-i fi puşcat. Vezi că pierea de sabia de foc a arhanghelului”. “Oricine îndrăznea şi se scula asupra lui, el îl învingea şi-l făcea să poarte frică un timp îndelungat, că era omul lui Dumnezeu: smerit, îndurător, cu dreptate şi totdeauna, de câte ori avea să poarte război cu vreun duşman, nu se pornea de acasă până nu însura 24 de flăcăi şi mărita >>>>>continuarea aici

I. Călătoria iniţiatică
Călătoria iniţiatică apare, din perspectiva cercetătorului, ca un domeniu paradoxal nu doar prin sine, cât şi ca poziţie în câmpul culturii. Pe de-o parte, se vorbeşte mult atât despre călătorie şi iniţiere cât şi despre călătoria iniţiatică în sine. Pe de altă parte, studiile propriu-zise asupra călătoriei iniţiatice sunt extem de greu de găsit. Există o serie de cercetări colaterale, atât asupra unor forme de iniţiere cât şi asupra unor aspecte ale riturilor de trecere. Acestea sunt, desigur, utile. Dar sunt încă departe de un aparat critic bine organizat, ca, de pildă, cel oferit pentru basmul fantastic de Propp (şi Claude Brémond) [Propp, 1970:XV şi XXXIII].
Arnold Van Gennep oferă o structură a ritualurilor de iniţiere şi vorbeşte despre rituri de separare ce se aplică şi plecării într-o călătorie sau despre cele de întoarcere [Gennep, 1996: 31, 43, 76, 162, 167]. Acestea toate, deşi pot să fie de folos în analogii şi deducţii, sunt însă paralele cu tema în sine.
În acelaşi timp, Lazăr Şăineanu, în Basmele române, atinge doar în treacăt şi contextual problema călătoriei, fără a o avea tratată în sine. Avem astfel capitolul „Ciclul interzicerilor” [Şăineanu, 1978: 216 ş.u.] ce înşiră o serie de călătorii – a feciorului de vânător, a fiului izgonit, a viteazului ce are un cal năzdrăvan, a tânărului cioban etc. >>>>>Mihai Andrei Aldea>>>>>

ELEMENTE DE ISTORIE LOCALA
Secvente toponimice referitoare la localitatea Chelinta, judetul Maramures
Satul Chelinta,apartinator actualmente orasului Ulmeni,judetul Maramures,este asezat la deschiderea dinspre vest a Strimtorilor Ticaului(rest de munti calcarosi),acolo unde incepe cea mai frumoasa lunca a Somesului.Situat in partea sud-vestica a districtului Chioar,a apartinut la sfirsitul sec.X si la inceputul secolului urmator voievodatului lui Menumorut.Ca localitate componenta a judetului Solnocul de Mijloc,s-a aflat,pe tot parcursul evului mediu,sub autoritatea principilor Ardealului.
Prima atestare documentara a satului Chelinta este din anul 1423 sub denumirea ,,Villa Olacallis Gelenczemezeo”;asezarea apartinea la acea vreme,familiei Kusaly Iacsy Gheorghe,din cetatea Chioarului.Evolutia toponimica pentru secolele urmatoare este tot de factura maghiara:1462 Kelenchew:1505 Kelenche;1540 Kelenchye;1553 Kelenchee;1569 Kelentze(cea mai apropiata de numele actual,prin traducere din limba maghiara);urmeaza apoi formele romanesti:1733 Telincza si,mai apoi,Tyelincza.Cert este ca,atit pe timpul dominatiei habsburgice asupra Transilvaniei,cit si a dominatiei austro-ungare,localitatea s-a numit Kelencze.Locuitorii sai,tot timpul majoritatea romani,au numit-o T(y)elinta. >>>>>Radu Botiş>

Gândul nostru de a scrie cele care trebuiesc despre urmaşii cei adevăraţi ai strămoşilor daci, adică despre locuitorii din Depresiunea numită Valea Jiului şi locuitorii din partea superioară a Văii Streiului, ne-a obligat la o amplă, profundă, prelungă şi perseverentă cercetare, mai întâi în rang folcloric. De ce oare ? Pentru că folclorul, fiind creaţie colectivă, nu reprezintă doar un singur punct de vedere, adică părerea unui singur autor (chiar scrib, copist, cronicar etc.), asta însemnând că adevărul, cel căutat de noi cu responsabilitate şi ardoare, s-a păstrat cât mai in nuce, nealterat, „necorectat” pe ici-colo…
Pe de altă parte, lucrarea noastră a fost încurajată, în timp, şi de câteva afirmaţii descoperite în alte lucrări, cele care confirmă că, în aceste zone, băştinaşii (înfrăţiţi « peste munte », după cum se va vedea! ) sunt, fără îndoială, urmaşii adevăraţi ai dacilor, lucrări care sunt istorice…
De exemplu, în lucrarea COLONIA ULPIA TRAIANA AUGUSTA DACIA SARMIZEGETUSA, Editura Sport-Turism Bucureşti, 1984, Hadrian Daicoviciu şi Dorin Alicu afirmă : « Alegerea de către împăratul Traian a locului pentru oraşul care-i va purta numele n-a fost întâmplătoare : prin aşezarea sa metropola provinciei se bucura de anumite avantaje strategice şi economice. Munţii Retezat la sud şi Munţii Poiana Ruscă la nord constituiau bariere naturale greu de străbătut pentru eventualii atacatori. Dinspre vest, culoarul Timiş – Bistra era apărat de puternicele castre de la Tibiscum (azi Jupa) şi Voislova, primul situat la o distanţă mai mare, celălalt în imediata apropiere a Sarmizegetusei romane. Spre nord-est, securitatea oraşului era asigurată de castrul de la Micia (azi Veţel), iar dinspre sud-est accesul prin Valea Jiului sau prin pasul Vâlcan era controlat de castrul de la Bumbeşti. În felul acesta, capitala, al cărei territorium se întindea de la Tibiscum la Micia şi poate până la intrarea Jiului în defileu, se putea dezvolta în linişte .»
« Pe de altă parte, o climă stabilă, sănătoasă, ferită de vânturi puternice, de inundaţii sau secetă, cu veri lungi şi ierni bogate în precipitaţii, era propice practicării agriculturii, câmpia şi dealurile dinspre est fiind, fără îndoială, şi în antichitate, >>>>>Ioan Dan Bălan>>>>>

E bine să te ştii făcând parte din trunchiul unui popor străvechi, aşezat dintotdeauna pe aceste meleaguri, dintre Marea Neagră, Dunăre, Tisa şi Ceremuş.
E bine şi sănătos să te ştii cuprins în structura timpului prin cele ale tale ca ocupaţie şi gândire; ai, într-o curioasă formă a trecerii, acea vână puternică în tine, a istoriei adevărate, care îţi dă dreptul să calci apăsat şi sigur pe pământul tău, să pătrunzi apăsat şi sigur în timpul tău, în viaţa ta.
Când vine primăvara, când vine viaţa nouă peste om, peste natură, peste toate cele de trup, gândire şi suflet, când Învierea este înţeleasă şi sărbătorită întru Mântuitorul Isus Cristos, faptele omului se canalizează aproape involuntar pe axa Sarmizegetusa, Costeşti, Blidaru – Şurean, platoul Kogaion – Parâng – Straja, Platoul (Şaua) Soarelui – Retezat, Platoul (Şaua) Tulişei.
Prinşi în chemarea Înaltului, în setea neostoită de a fi mai aproape de Forţa Supremă, băştinaţii pornesc cu animalele întâi „la păd