REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~Pr.Mihai Andrei Aldea :” Cruguri romanesti „

CRUGURI ROMÂNEŞTI

A zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul”. Şi a fost aşa.
Facerea 1.13-15
Pentru unii timpul se măsoară (şi curge după) bătăi ale firelor de nisip în clepsidră, ale balansierului pendulei ori ceasului mecanic, sau după bătăile zvâcnite ale cristalelor de cuarţ. Pentru alţii timpul se măsoară mai ales în războaie, în adunare de pământuri, bani, arme ori armate, biruinţe militare şi diplomatice şi alte asemenea lucruri.
Dar nici una din aceste măsurători ale timpului (şi istoriei) nu ţin de firea lucrurilor.
Firea lucrurilor (natura lor, cum se spune astăzi), se desfăşoară după alte legi. Legi străvechi, dar mereu în putere. Şi după aceste legi se conducea în vechime Neamul Românesc, după aceste legi care – pentru a vorbi cum se vorbeşte astăzi – sunt şi moral-dogmatice, şi fizice, chimice, matematice şamd. Sunt tot ceea ce intră în ordinea sădită în fire dintru începuturi.
Şi astfel, Românii ştiu (sau ştiau… ?) că în zidirea lui Dumnezeu vremea se scurge după cruguri. Ce sunt crugurile? Greu de înţeles acest cuvânt de gândirea actuală. Crugurile sau devenirile firii însemnează în zidire urcarea rotită a stelelor în nemărginirea bolţii cereşti; creşterea, moartea şi renaşterea firelor de iarbă; transhumanţa păstorilor şi migraţia ciurdelor şi turmelor de animale; creşterea, maturizarea şi moartea fiarelor, care trăiesc pe mai departe în puii lor, şi în firea care creşte din trupurile lor… Crugurile, sau devenirile firii, înscriu în cartea veşniciei drumurile picăturilor de apă, în râuri, şi bălţi, şi lacuri, şi mări, în rouă şi ceaţă şi nori, în ploi şi zăpezi… şi mai înscriu şi creşterea şi scăderea pustiurilor, pădurilor şi păşunilor, ori a gheţurilor, sau chiar a pământului…
Toate acestea sunt deveniri fireşti, sunt părţi ale rânduielilor hotărâte din veşnicie de o Înţelepciune mai presus de hotare (şi de judecata omenească).
Sunt acestea mişcări fireşti, pe cât se poate regulate, dar de o regularitate specială, fenomenică – dacă putem folosi un astfel de termen. Corpurile cereşti, în călătoriile lor multiplu spiralate, sunt supuse unor felurite influenţe care schimbă durata şi forma mişcărilor lor. Orbitele, traseele cosmice ale corpurilor cereşti, atât de cunoscute – cel puţin ca nume – oamenilor de astăzi, nu există de fapt ca atare. Ele sunt aproximări, idealizări, abstractizări ale unei realităţi mult mai complexe. O planetă, de pildă, nu se mişcă de fapt niciodată circular în jurul unei stele, lucru cunoscut de orice astronom; şi aceasta nu (doar) pentru că descrie o elipsă în loc de cerc. Mişcarea unei planete cuprinde o serie de oscilaţii, atât în jurul propriei axe, cât şi provocate de forţe exterioare (de la atracţia variată a altor corpuri cereşti la interacţiuni directe cu astfel de corpuri). Mai mult, călătorind alături de steaua sa prin Univers, orice planetă (asteroid, planetoid) se află într-o umblare spiralată. Deci, avem spirala „orbitei” în jurul stelei, la care se adaugă spirala mişcării în jurul propriei axe, la care se adaugă influenţa forţelor exterioare (de la sateliţi la nori de praf). Ba mai putem adăuga la aceasta şi fenomenele interne, de genul deplasărilor de masă (cutremure, erupţii etc), care determină schimbări ale axei şi mişcărilor planetei. Pentru a descrie corect asemenea mişcări este nevoie de un aparat matematic destul de străin imensei majorităţi a oamenilor. Românii le-au numit cruguri. Fiind parte a devenirii fireşti a lucrurilor ele cuprind şi regula, şi excepţia. Căci chiar şi accidentele fac parte din legea firii (cel puţin a firii căzute).
Am arătat mai sus că regularitatea crugurilor, a cursului firesc al lucrurilor este „fenomenică”. Ne-am referit aici la acea felurită lege a curgerii şi schimbării care stă la baza crugurilor. Dacă în mişcarea corpurilor cereşti există o anume ritmicitate mecanică, altfel stă lucrul cu picătura de apă care îşi urmează drumul său din adâncul pământului către cer, şi iar către pământ sau mare. Deşi există şi aici un drum, o devenire, ea nu ţine decât într-o anumită parte de loc – mereu altul – şi mai puţin de timp, ci de alte puteri ale firii (căldura, frigul, vântul, soarele, umbra, lumina şamd). Tot după astfel de legi se desfăşoară şi crugul vieţii şi al morţii pentru ierburi, copaci şi animale. Dar pentru înţelegerea acestor cruguri este nevoie de altă gândire, şi de altă filozofie, decât cea modernă şi contemporană (ambele bazate pe eliminări, aproximaţii şi abstractizări). Apropiindu-se de vechea gândire românească, anumite curente ecologice şi geofizice vorbesc astăzi tot mai mult de cicluri, interacţiuni, legături, sisteme interdependente. Sunt nişte paşi de început către o gândire care la Români, în urmă cu multe, multe secole, era deja bine închegată.
Vechea cultură românească folosea o astfel de gândire şi, ca urmare, altfel de înţelesuri (ale cuvintelor, ale fiinţei…) faţă de ceea ce are lumea astăzi. Felul în care se privea atunci lumea, existenţa, este mai greu de înţeles astăzi. Crugul, de pildă, arătând mişcarea firească a unui lucru, arată şi împlinirea acelei mişcări, plinătatea (plenitudinea) ei. Aşa este cu ziua, pentru care crugul însemnează luminarea – căci aceasta este mişcarea firească a zilei – aşa încât şi amiaza ajunge a fi „crugul zilei”. Seara deja se înstrăinează de zi, devenind o altă lume; de aceea se şi spune că „scade ziua”, atunci când se apropie seara. Sensul, înţelesul zilei, este lumina. Ieşirea zilei din plinătatea luminii înseamnă o micşorare a ei în faţa altei părţi a firii, noaptea, care creşte, pentru a-şi atinge în miezul ei deplinătate: crugul nopţii. Ne aflăm, atunci, în puterea nopţii, când legile acestei părţi a firii care este noaptea lucrează desăvârşit lucrarea lor. Desigur, vine şi clipa când noaptea slăbeşte, când lumina, de undeva de dincolo de marginea zării, începe a se scurge câte puţine, până când ne aduce în fapt de zi. Începutul zilei sau al serii, ca fapt, este o mărturie a conştiinţei româneşti a permanentei creaţii a lumii, despre care vom vorbi mai apoi. Vedem însă în cele arătate că în mişcarea firească a lucrurilor există o plinătate a lor, un rost, în înţeles ce trebuie atins, împlinit. Acesta este, în vechea limbă românească, tot crug, ba am putea spune că este crugul deplin. Nu ştiu, iubite cititorule, dacă mai citeşti, dacă mai înţelegi, sau dacă mai vrei să înţelegi acestea. E foarte greu pentru mine să traduc înţelesurile vechii limbi, ale vechii gândiri, în limba şi gândirea de astăzi; pentru că sunt tare diferite.

Dar, desigur, pentru nerăbdarea noastră de astăzi – şi, ca să fim cinstiţi, şi pentru puţina noastră credinţă – asemenea lucruri, chiar de mai au un oarecare înţeles, sunt… străine. Pentru omul de azi, ce însemnătate mai au crugurile? Ori fi trebuincioase agriculturii, sau unor oareşicari cercetări istorice şi ştiinţifice, dar ce folos mai pot avea ele pentru viaţa tulburată pe care o trăim?

E bine să poposim o clipă în afara alergării noastre neîncetate şi să privim istoria. Totdeauna a fost o lume, o parte a omenirii, care a alergat, şi a măsurat timpul în zvâcniri, evenimente, strângere de averi; ea a privit firea ca pe ceva potrivnic, ce trebuie supus, cu care trebuie luptat.. Şi totdeauna a fost o altă lume – deşi tot parte a omenirii – care a mers pe altă cale, a armoniei cu legile firii, a măsurării vremilor pe temeiul crugurilor, a devenirilor fireşti ale firii. Această deosebire nu este, prin urmare, nouă. Ambiţiile şi lăcomiile firii omeneşti nu sunt o născocire a veacului nostru. Dimpotrivă, sunt un lucru prea vechi. Şi totdeauna cei atraşi în acea parte a omenirii frământată de nerăbdări şi pofte a privit către lumea rânduielilor fireşti cu un amestec de dispreţ şi dorinţă. Dispreţ, ca faţă de lucruri aflate pe o treaptă mai joasă (de multe ori pecetluită de cuvinte ca „simplu”, „stră/vechi”, „natural”, „primitiv” etc). Dorinţă, ca urmare a unui amestec de chemare interioară şi închipuire boemă, de multe ori cu totul străină de adevăr (ca în greco-romana fantezie sintetizată de „et in Arcadia ego”). Din tot acest amestec de sentimente de care am amintit rămân chemarea interioară, de obicei prea slabă pentru a putea birui resentimentele şi poftele care duc pe om în alergarea şi zbaterea atât de dureroasă a lumii.
Şi totuşi, această chemare are rostul ei adânc. Pentru că ea este chiar chemarea firii noastre însetată de nesfârşitul Dumnezeirii. Nu în zadar un sfânt numea timpul „distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului”. Trecând din dimensiunea frământărilor de fiecare clipă, a nenumăratelor bătălii pentru minusculele victorii ale lumii căzute, în dimensiunea cutremurător de înaltă şi nespus de bogată a Duhului, omul câştigă. Câştigă tot. Se regăseşte pe el însuşi, îşi regăseşte deplinătatea, capătă pacea – atât de mult şi zadarnic dorită în frământarea lumii căzute –, şi găseşte nenumărate lucruri de valoare adevărată, rosturi ale noii sale existenţe. Şi trecând către noi începuturi prin noi începuturi intră în veşnicie. În veşnicia din care poate privi către lumea frământărilor, înţelegându-o şi deplângându-o cu mila iubirii; în veşnicia luminată pururea de strălucirea lui Dumnezeu şi împodobită de prezenţa celorlalte făpturi duhovniceşti, sfinţi şi îngeri întreolaltă.

Desigur, până la o astfel de înălţime este ceva drum de făcut. Şi totuşi, aşa cum bine ştim, sunt destui cei care l-au străbătut. Dar ceea ce ştim mai puţin este faptul că uneori popoare întregi s-au aşezat pe această cale, în această lume a Duhului. Iar Poporul Românesc, aşa cum vom vedea mai încolo, chiar în şi de această lume a Duhului a fost zămislit. Deşi născut – ca tot ce este pământesc – în acea vale a plângerii care este lumea căzută, el a fost totuşi aşezat dintru început în lumea cerească, în Împărăţia lui Hristos. De aceea şi crugurile adevărate ale Neamului Românesc sunt sfinte şi sfinţite. Universul descris de crugurile şi rosturile Neamului nostru este şi mare, şi vechi. Şi, ar trebui să recunoaştem, greu de înţeles (şi cu atât mai mult de primit) de noi, cei de astăzi, aflaţi atât de mult sub semnul frământării şi neliniştii. Pacea înţelepciunii înşeală pe cei slabi. Ei o confundă cu resemnarea, cu laşitatea, cu simplitatea (privită ca puţinătate) sau cu altele asemenea. Tot astfel şi alte rosturi ale vechii lumi româneşti sunt astfel cel puţin greu de înţeles şi de primit. Deşi sunt ale noastre, sunt mai mult uitate şi străine decât ale noastre. Deşi pare ciudat, ne-am înstrăinat de noi înşine.
Chiar cu o sută de ani sau două în urmă, deja mulţi Români, poate cei mai mulţi, pierduseră mult, foarte mult, din străvechea cultură şi lume românească. Desigur, putem găsi pricini, dar nu aceasta ne trebuieşte întâi. Căci pricini se vor găsi, noi şi vechi, mereu pentru a părăsi binele. Ceea ce e mai presus de toate este însă a cunoaşte binele, pentru a putea rămâne în el. Căci, e de la sine înţeles, nu poţi sta în ceea ce nu cunoşti. Iar noi avem nevoie de bine, şi mai ales avem nevoie să fim noi înşine. Ori fără moştenirea noastră nu putem fi noi înşine, şi nu putem fi bine.

Scrierea de faţă este o încercare de a scoate la lumină, pentru omul de acum, câte ceva din lumea veşnicei lumini în care ştiau a trăi străbunii noştri, şi în care mai ştiu şi astăzi unii Români a trăi. Unii sunt călugări sau preoţi, alţii ţărani sau chiar oameni de lângă noi. Toţi însă sunt altfel decât „omul zilelor noastre”, şi au o lumină, o adâncime şi o pace pe care ne-am dori-o şi noi. Când îi întâlnim, când îi auzim, când îi cunoaştem, tresare ceva în sufletul nostru. Şi ştim că sunt dincolo de timp, că deşi trăiesc astăzi – şi foarte buni cunoscători ai acestor timpuri, cu toate ale lor – sunt fraţi buni şi apropiaţi – ba chiar contemporani – celor din vechime, oricât de adâncă ar fi această vechime. Iată deci că se poate şi astăzi a trăi aşa. Şi, cred eu, se şi cuvine a trăi aşa. Pentru aceasta am încercat şi eu a zugrăvi câteva din vechile cruguri româneşti, câte ceva din firescul unei trăiri de care m-am lipit şi eu, pe cât mi-a fost cu putinţă. Desigur, sunt doar frânturi din chipul unei lumi mari, cu neputinţă de cuprins în cuvinte, şi mai ales în câteva cuvinte. Sunt doar ceea ce am reuşit să zugrăvesc până acum. Sper să îţi folosească, iubite cititorule.

Pr.MIHAI ANDREI ALDEA