REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~Alexandru Nemoianu: „«Model», «realitate» şi «izvoarele proprii»“

O discuţie despre istoriografie, istorie şi izvoare este foarte utilă. Dar mai înainte de a începe discuţia este foarte util să ne amintim că toate, absolut toate dişciplinele îşi stabilesc ipoteze de lucru, metoda şi mijloace de lucru care se subordonează unui postulat, unei credinţe.

În aceasta înţelegere este, sau ar trebui să fie, înţeles ca istoriografia care slujeşte credinţă în „modelele“ schimbătoare şi de import îşi va numi „izvoare“ sursele care îi folosesc scopul. Vor fi considerate valide surse selectate, autorităţi selectate şi va fi desconsiderat sau direct insultat tot ce nu slujeşte demonstraţiei din capul locului făcute. În mai multe feluri suntem confruntaţi cu un joc ale cărui reguli sunt stabilite de câştigator care, la caz, îşi rezervă dreptul de a schimba regula în mijlocul jocului!

Cei care cred în „modelul existenţial“ românesc, în înţelegerea românească a rostului vieţii, fac o enorma greseală metodologică dacă vor căuta să îsi demonstreze credinţa prin regulile asezate de cei ce cred altminterea. Cei care cred în autenticitatea si identitatea românească trebuie să adreseze alte izvoare si alte metode.

În primul rând trebuie plecat de la realitate.

Realitatea nu este un accident este o consecinţă si consecinţa unui proces foarte îndelungat.

Astfel rămâne un fapt ca neamurile nu se schimbă sau, mai exact, nu îsi schimbă „firea“. (Ca modest exemplu as oferi „cazul“ Românilor-Americani. Aflaţi în cea mai competitivă si necruţătoare societate pe care a cunoscut-o istoria ei s-au adaptat, s-au strâns la esenţe, s-au preschimbat, pană la nivelul de a îsi uita limba maternă, dar nu si-au schimbat „firea“, au rămas credinciosi modelului existenţial românesc.) În aceasta înţelegere si plecând dela aceasta realitate trebuie să vedem temeiurile, „izvoarele“ acestei dăinuiri si continuităţi spirituale care tratează mileniile ca pe o clipă iute trecătoare.

Cred că raspuns putem afla uitându-ne cu grija la alcătuirea comunităţilor de baza, temeinice, la sate.

Hotarul fiecărui sat românesc spune despre străvechimea „modelului“. Chiar dacă satul s-a mutat în hotar, si-a schimbat „vatra“, alcătuirea lui a rămas mereu aceiasi cum aceleasi au rămas si structurile spirituale care slujesc comunitatea sătească. Iar atunci când căutam să reconstituim înapoi, regresiv mereu vom afla că forma, întâi pomenită în „izvoarele“ scrise, nu face decât să repete o realitate mult anterioară si în esenţă identică.

Satul românesc este esenţial identic satului să zicem, neolitic si sihastriile Ortodoxe sunt mult prea asemănătoare cu cele, iarăsi să zicem, dacice pentru că o negare a continuităţii să fie cu putinţă. Către acest tip de „izvoare“ trebuie să ne întoarcem.

„OM“ SI „LOC“

In intelegerea istoriei (adica rostului de a fi) romanesti legatura dintre om si loc este evidenta si ea nu este intamplatoare, este necesara.

Atunci cand socotim ca „neamurile“ sunt aduse in existenta cu rost si pentru a implini un rost am fi cu totul inconsecventi logic daca ne-am indoi ca mijloacele cuvenite implinirii „rostului“ nu ar fi puse la indemna sub voia unei intelepciuni mereu desavarsite. Iar unul dintre aceste „mijloace“ este chiar „locul“, geografia destinata unui anume neam si tot ce tine de ea. In inteles mai larg este si aici aratarea Intruparii ca legatura desavarsita, dar neamestecata, intre trup si duh. Iar „realitatea“ romaneasca inseamna constanta intr-un model viu si inventiv care renaste mereu si mereu, „acelasi fiind si neschimbat fiind“. Ceea ce a facut cu putinta aceasta incredibila continuitate a fost cu precadere „tara romaneasca“.

In tot lungul Carpatilor, de o parte si alta a lor, de la extremul Nord si pana la Sudul Dunarii, in fiecare vale intramontana, superb definita geografic, gasim grupuri de cate cincisprezece, douazeci de sate, alcatuind o „tara“. Fiecare cu personalitate unica si toate alcatuind un intreg de o unitate si armonie miraculoasa. Fiecare dintre documentele scrise care, „pentru intaia“ data, pomenesc cate o asemenea „tara“ nu face decat sa consemneze stravechimea lor. Faptul ca intemeierea, organizarea lor, era desavarsita si tinand de un plan fara egal apare fara putinta de tagada. Iar aceasta vechime nu poate fi aflata, ea merge, din adanc in adanc, pana la vremea imediat post edenica. O imprejurare a ramas cumva nebagata in seama desi este luminatoare.

„Tarile“ romanesti (care in spatiul ardealo-banatean sunt numite, de catre documentele de cancelarie, „districte“) aveau rosturi militare si aceste rosturi militare, foarte multe dintre ele, si le-au pastrat si sub diferitii cuceritori de o clipa. Dar aceste rosturi militare au fost mereu si au ramas strict defensive. „Tarile“ romanesti aparau si nu promovau un model.Acesta este semn sigur de vechime, certitudine existentiala, statornicie si siguranta duhovniceasca, garantie intru vesnicie.

ALEXANDRU NEMOIANU

Anunțuri