REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~Marian Ştefan: „Legenda şi temeiul ei istoric”

„ARIONOAICA”

Cândva, în secolul XIX, spune legenda, domnitorul Alexandru Ghica avea în slujba sa un turc pe nume Cafegibaşa, care, într-un moment de mare noroc, ar fi câştigat moşia stăpânului la jocul de cărţi. Moşia respectivă se afla în jurul satelor Fierbinţii de Sus, Stroeşti, Fierbinţii de Jos şi Fierbinţi Târg. Atunci când turcul a venit să-şi ia în stăpânire moşia, i-a strâns pe săteni şi le-a dat aspre porunci. între altele, i-a ameninţat că acela care va îndrăzni să calce, fie şi numai cu piciorul, proprietăţile sale, va fi împuşcat pe loc. Marin Buharu, un bătrân respectat de toţi sătenii, a încercat să ia apărarea oamenilor, dar a plătit scump îndrăzneala de a-l înfrunta pe noul stăpân, care, furios, a poruncit să-i fie smulsă mustaţa.

Fierbinţenii – mai spune legenda – au pus mână de la mână şi au ridicat o biserică. Cafegibaşa i-ar fi ajutat şi el cu nişte cărămidă. Petre Tănăsescu, un om foarte credincios, poreclit de săteni Sfântul (şi astăzi urmaşi de-ai săi sunt cunoscuţi sub acest nume), socotind că biserica fusese pângărită de cărămida oferită de Cafegibaşa, om străin şi de altă credinţă, a dat foc lăcaşului. Incendiul a fost descoperit însă la- timp, iar biserica a fost salvată.

Urât de toată lumea pentru purtările sale neomeneşti, Cafegibaşa a fost ucis de inşi mascaţi, în pădurea Balta Neagră de lângă Mănăstirea Căldăruşani.

Cafegibaşa a avut o fată, Sevastia, care a moştenit moşia, dar şi firea aprigă a tatălui său. „Turcoaica“, cum îi spuneau ţăranii, umbla toată ziua călare, însoţită de arnăuţii ei, slujitori înarmaţi până în dinţi, gata să execute orbeşte ordinul stăpânei lor. O fată care voise să scurteze drumul spre casă, trecând pe o cărare de pe moşia boieroaicei, fusese împuşcată pe loc de arnăuţi. Pentru aceeaşi faptă, „Turcoaica“ îl pălmuise în văzul tuturor pe preotul Mincu Popescu.

„Turcoaica“ s-a măritat cu viitorul general Eracle Arion, devenind pentru săteni „Arionoaica“. Schimbarea numelui nu i-a modificat însă şi nrea, iar cu ocazia răscoalelor din 1888 a scăpat cu viaţă numai cu ajutorul soldaţilor pe care i-i trimisese în ajutor soţul său.

Aceasta-i, în esenţă, legenda. Care este sâmburele de adevăr în jurul căruia s-a ţesut ea?

În secolele XVIII-XIX, stăpâni ai pământurilor pe care se aflau satele Fierbinţi-Târgi Fierbinţii de Jos şi Fierbinţii de Sus erau boierii Ghiculeşti. în 1768, proprietar era marele ban Scarlat Ghica, frate cu cei doi domni – Grigore (1822-1828) şi Alexandru (1834-1842) –, de la care le-a moştenit fiul său, marele vornic Alexandru Scarlat Ghica (1785-1868), poreclit „Barbă Roşie“. Toţi cei care s-au ocupat de istoricul acestor localităţi, l-au confundat pe cel din urmă cu domnitorul Alexandru Ghica, deşi pisania bisericii ridicate de el în anul 1843 în satul Fierbinţii de Sus ne spune clar că e vorba despre „marele vornic Alexandru Scarlat [Ghica]“, nepotul domnitorilor amintiţi mai sus. Din inscripţie aflăm şi alte amănunte interesante: „Cu mila şi cu ajutorul lui Dumnezeu, acest sfânt lăcaş s-au zidit la leat 1843 cu voia şi cu blagostivirea sfântului mitropolit kir Neofit. Se prăznuieşte hr[amul] Adormirea Maicii Domnului şi al sfânt[ului] erarh Nicolae. Prin silinţa şi osteneala d[umnealui] Marelui Vornic Alexandru Scarlat [Ghica] şi proprietarul acestei moşii Herbinţi“.Tot din textul pisaniei aflăm că, într-adevăr, biserica se construise şi cu ajutor de la „sătenii ce alcătuiesc acest sat […] şi prin silinţa şi osteneala preoţilor popa Dumitru şi popa Mihai, kir Panait Lichiardopol, [fiind] îngrijitorul [administratorul] acestei moşii Herbinţi…“.

Aşadar, nici un cuvânt despre Cafegibaşa. în mod cert, la .25 martie 1843, când s-a sfinţit biserica, proprietar al moşiei era Alexandru Scarlat Ghica, iar administratorul ei se numea Panait Lichiardopol. Schimbarea proprietarului s-a produs cândva între 1854, anul în care Alexandru Scarlat Ghica a ctitorit o altă biserică, în Fierbinţii de Jos, şi 1860, când noul proprietar avea să înceteze din viaţă, cum vom vedea.

Cine era noul proprietar al moşiei Fierbinţi?

O recentă lucrare datorată lui Mihai Dimitrie Sturdza purtând titlul Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, voi. I, Editura „Simetria“, 2004, cuprinde, la pagina 127, şi o scurtă biografie a generalului Eracle Arion (1838-1903). Soţia generalului era „foarte bogată“, se chema „Sevastia (Vatica) Alexandrescu, fiica fostului cafegiu îmbogăţit şi boierit, al lui Grigore Vodă Ghica“. La pagina 63 a aceleiaşi lucrări găsim şi arborele genealogic al lui Alexandrescu (Cafegibaşa) din care reiese limpede că „Turcul“ era român sadea, se născuse în 1800 şi îl chema Nicolae. Ajungând domn, Grigore Ghica l-a făcut cafegibaşa (cel care servea cafeaua la curtea domnului), iar apoi medelnicer; în timpul domniei lui Alexandru Ghica a devenit paharnic, iar în 1851 era clucer. Fusese, aşadar, om de încredere al familiei Ghica şi se impusese prin protecţia acesteia. în 1832 se căsătorise cu Sevastia, fiica stolnicului Ion Cătuneanu, intrase în afaceri şi agonisise o mare avere, între altele, moşiile Băltită şi Adunaţi din judeţul Dâmboviţa, dar şi altele. A murit tragic, după cum aflăm dintr-o corespondenţă expediată din Bucureşti la 4/16 aprilie 1860 şi publicată de ziarul parizian E Opinion Naţionale din 1 mai acelaşi an. Cităm un pasaj din acest articol: „Un foarte bogat proprietar, numit Nicolae Alexandrescu, poreclit Cafegibaşa, a fost împuşcat în trăsură, pe când se întorcea de la una din moşiile sale, de către şase bărbaţi care-şi smoliseră obrazul spre a nu fi recunoscuţi. A fost o răzbunare personală, căci nu i s-a luat nimic. Cariera acestui om a fost bizară, stranie. Copil fiind, a cântat odată sub ferestrele marelui ban Grigore Ghica. Vocea lui a plăcut, şi a fost pus să cânte la paraclisul domnesc. Când Grigore Ghica a devenit domn, Alexandrescu a fost numit cafegiu başa, aoica însărcinat să servească cafeaua la Curte. Această slujbă i-a rămas ca nume. La moartea stăpânului său, a cărui întreagă încredere a câştigat-o, a intrat în afaceri […]. El cumpărase cîteva frumoase moşii de la bătrânii boieri din Valahia. El era spaima ţăranilor de pe moşiile sale şi felul morţii sale, care i-a fost prevestită, n-a fost desigur decât o groaznică răsplată pentru îndelungi asupriri“.

Din căsătoria lui Nicolae Alexandrescu cu Sevastia Cătuneanu au rezultat cinci copii: Grigore, Ion, Costache, Sevastia şi Alexandra. După moartea sa, moşia de la Fierbinţi a fost împărţită între doi dintre urmaşi: Ion, care, la rîndu-i, a cedat moştenirea ca zestre fiicei sale Zoe-Elena (această parte a moşiei apare, ul­terior, în documente cu numele celor doi soţi pe care i-a avut Zoe: Gheorghe Em. Lahovari şi Alexandru Suţu) şi Sevastia (Vatica). Partea primită de aceasta din urmă măsura 1.623 ha. în 1866, Sevastia s-a căsătorit cu viitorul general Eracle Arion. Aprigă şi avară ca şi tatăl ei, îşi administra singură moşia, veşnic însoţită de un grup de arnăuţi. Localnicii o porecliseră „Turcoaica“, cu accepţiunea de „păgâna“, „nelegiuita“, iar după căsătorie i-au zis „Arionoaica“.

Nemulţumirea mocnea de multă vreme în rândul ţăranilor, iar răscoala izbucnită în primăvara lui 1888 la Urzicceni n-a fost decât scânteia care a aprins vâlvătaia şi la Fierbinţi. în ziua de 2 aprilie, ţăranii din Fierbinţii de Jos s-au întâlnit cu cei din Fierbinţi-Târg şi s-au dus la primărie, pentru a li „se da pământ şi a li se reduce dijma la una din zece“, cum se zvonise că s-a poruncit de la stăpânire. Negăsindu-l la primărie, ţăranii s-au dus acasă la primar. Acesta prinsese de veste şi fugise la Bucureşti. Furioşi, răsculaţii i-au devastat casa şi gospodăria şi s-au deplasat la Fierbinţii de Sus. Ţăranii de aici se adunaseră şi ei la primărie şi îl căutau pe primarul lor. Şi acesta se ascunsese. S-au gândit că putea fi la şcoală şi au mers acolo. învăţătorul Ion Georgescu, care se bucura de prestigiu în faţa oamenilor, a încercat să-i potolească, sfătuindu-i să meargă la casele lor. Neîncrezători, câţiva dintre ei s-au urcat în podul casei şcolii, unde, citim într-o relatare de epocă, au găsit „pe arhimandritul Gherasim de la Căldăruşani“, pe Ghiţă Mihăiescu, administratorul moşiei din comuna Grădiştea a marelui negustor bucureştean Hagi Tudorache şi pe cârciumarul Ştefan Niculescu, din aceaşi comună. Cei trei, speriaţi de virulenţa răscoalei de la ei din comună, unde ţăranii îi căutau cu intenţia de a-i ucide, veniseră la Fierbinţii de Sus, spre a cere ajutor căpitanului Ion Bratu, comandantul Companiei 8 dorobanţi cu schimbul, care îşi avea cazarma aici.

Alertat, căpitanul Ion Bratu, în fruntea a 35 dorobanţi, plecase urgent în comuna Grădiştea, pentru a potoli răscoala. Ajuns acolo, ţăranii l-au capturat pe căpitan şi l-au bătut crunt, iar soldaţilor le-au confiscat muniţia. Noaptea, profitând de întuneric şi de faptul că cei rămaşi să-l păzească s-au îmbătat cu vinul jefuit din cârciuma unuia dintre localnici, căpitanul Bratu a fugit şi s-a ascuns în pădurea de lângă mănăstirea Căldăruşani. în realitate, n-a fost o simplă ezitare a dorobanţilor, ci mai degrabă o neexecutare a ordinului comandantului lor de „a se trage în carne“ şi o acceptare tacită de „a li se lua cartuşele“.

Căpitanul Bratu a fost recuperat a doua zi dimineaţa de către căpitanul Solomonescu, comandantul unui escadron de călăraşi trimis din Capitală să potolească spiritele. Din relatarea unuia dintre subofiţerii escadronului de călăraşi ghicim şi cine fusese cel care îi trimisese în grabă la Fierbinţi. Aici, spune subofiţerul respectiv, la „moşia generalului Eraclie Arion, cu un conac, aproape un castel, cu un parc cu vegetaţie bogată şi îngrijită princiar, am fost trataţi ca nişte mosafiri privilegiaţi, cu bucătar trimis într-adins din Bucureşti, cu târguieli de la Capsa, cu cutii de ţigări şi de tutun din belşug…“ (Victor Bilciurescu, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, Bucureşti, 1945, pp. 231-233).

Călăraşii au rămas mai multe săptămâni în zonă. La Fierbinţi nu au făcut uz de arme, cum s-a întâmplat în unele comune învecinate, de pildă la Lipia Bojdani, unde s-au înregistrat mai mulţi morţi şi răniţi din partea răsculaţilor, dar capii răscoalei au fost arestaţi şi judecaţi, primind diferite condamnări privative de libertate. Printre cei mai activi capi ai răscoalei din Fierbinţi, documentele i-au reţinut pe: Vasile Andrei Nebunei, Mircea Iordache Narfă, Nicolae Iordache Narfâ, Oancea Stan Timpuriu, Iordan Marin Nană, Nicolae Ion Boroş, Drăgoi Sin Drăgoi, Cristea Iordan Greere, Stan Grigore Mocanu, Andrei Mihăilă Târnă, Dobre Ştefan Ciocan, Nicolae Ioniţă Baboi, din Fierbinţii de Sus şi Fierbinţii de Jos. Alţii, precum Marin Cioceanu, Toma Stan Cioceanu, Toma Radu Fulga şi Radu Toader Fulga, din Fundu-Danciului şi Grecii de Jos, sate care au intrat şi ele în componenţa oraşului de astăzi Fierbinţi-Târg, au fost implicaţi în răscoala sătenilor din comuna Micşuneşti-Greci, de care aparţineau atunci. (Ca amănunt cu semnificaţie personală pentru cel care semnează aceste rânduri, precizez că Toma Stan Cioceanu din Fundu-Danciului era tatăl bunicii mele paterne, Frusina, născută chiar în anul răscoalelor, iar bunica maternă, Măria, era fiica lui Toma Radu Fulga din Grecii de Jos).

În acele zile de 1-3 aprilie 1888, la Fierbinţi este semnalată prezenţa a doi lucrători dulgheri – Gheorghe Niculescu şi Costache Gheorghe Ploeşteanu, primul născut în comuna Gura Nişcovu, judeţul Buzău, cel de al doilea în Mizil, ambii cu domiciliul stabil în Bucureşti. Ei par să fie emisari ai Cercului socialist din Bucureşti, trimişi în misiune de propagandă printre ţăranii din Fierbinţi, astfel de fenomene fiind semnalate şi în alte localităţi din preajma Bucureştilor.

După moartea generalului Arion (7 septembrie 1903), fiica sa Viorica (1875-1948), poreclită de săteni tot „Arionoaica“, i-a târât pe săteni în nesfârşite procese pentru trasarea unor hotărnicii. Conacul Arion, afectat într-o anumită măsură în timpul ocupaţiei germane din timpul primului război mondial, şi-a păstrat însă întreaga sa grandoare. Era o adevărată reşedinţă princiară, împrejmuită cu gard înalt, având în jur un parc imens, seră cu flori, uzină electrică proprie, şi o frumoasă capelă, în care au fost înmormântaţi generalul şi alţi membri ai familiei.

Moşia însă a scăzut substanţial după reforma agrară din 1921, iar părţi însemnate din proprietatea Arion au fost înstrăinate în perioada interbelică. Aşa s-a întâmplat în 1925, când urmaşii generalului (soţia acestuia, Sevastia, decedase în 1923) au scos în vânzare o parte a proprietăţilor din Fierbinţi-Târg, Colonelul Nicolae Arion, împreună cu surorile sale Zoe , Viorica şi Margareta, vând „de veci şi în mod irevocabil“ un teren din „cătunul Târguleţ“ lui Ştefan Muma, care teren „îl avem moştenire de la defuncta noastră mamă Sevasta general Arion“.

Tot în acea vreme au fost scoase în vânzare embaticurile din Fierbinţi-Târg. Embaticul era o formă de închiriere pe termen lung, de obicei 99 de ani, a unui loc, cu sau fără clădire pe el, timp în care chiriaşul îşi exercita toate drepturile de proprietar asupra lui. Lista cu embaticurile şi deţinătorii lor, întocmită cu acel prilej, este un document extrem de interesant. Embaticurile erau dispuse în zona dintre proprietatea Muma şi spital, de o parte şi de alta a şoselei. Numele celor care le deţineau (Spandonidi, Dănescu, Mihăiescu, Muşetescu, Fenescu, Văduva, Dorobanţul, Georgescu, Constantinescu etc.) sunt bine cunoscute multora dintre localnici. Dar şi mai interesant e faptul că numele unora dintre embaticari erau însoţite de atribute indicând îndeletnicirile lor: croitorul, cojocarul, brutarul, pescarul etc. Două sau trei din prăvăliuţele de atunci rezistă şi azi, cu pereţi coşcoviţi şi acoperişuri gata să se surpe. Vor dispărea şi ele pe nesimţite în forfota acestor zile în care oraşul Fierbinţi-Târg, suspendat între un trecut încă insuficient cunoscut şi un viitor greu de descifrat, se zbate să-şi croiască un nou destin.

Timpul, dar mai ales vremurile şi-au pus amprenta şi pe ceea ce altădată fusese conacul Arion. în anii ultimului război mondial, Nicolae Arion şi sora sa Viorica Slătineanu l-au cedat Casei Dotaţiei Oastei cu dorinţa de a fi transformat într-un cămin de odihnă pentru ofiţerii invalizi de război. Moşia a fost, practic, desfiinţată după reforma agrară din 1945. Casă de odihnă pentru ofiţeri nu s-a făcut, iar conacul a fost naţionalizat şi, după 1950, cedat Ministerului învăţământului, care a organizat acolo o şcoală pentru copii cu diferite deficienţe. Funcţionează şi astăzi.

Cu mai bine de un deceniu în urmă, mânaţi de nostalgii, Arioni de multă vreme trăitori printre străini, au poposit la Fierbinţi. I-am întâlnit şi mi-au povestit cu regret că n-au mai găsit nimic din splendorile de altă dată. Au plecat într-un fel împăcaţi de la Fierbinţi, pentru că acolo unde fusese conacul funcţiona încă o şcoală, căreia au promis că-i vor trimite ceva ajutoare.

În amintirile localnicilor însă, Cafegibaşa şi „Arionoaicele“ vor rămâne aşa cum le-au încrustat în legendă bunicii şi străbunicii lor. Şi dacă cineva va fi curios să mai vadă ceva din splendorile de altădată, sera cu flori şi imensul parc din jurul conacului, ce cobora până jos pe lunca Ialomiţei, va pleca cu imaginea dezolantă a celor doi stâlpi ai porţii de la intrare. În curte, se păstrează o singură clădire veche, folosită ca bucătărie şi cămară de către foştii ei stăpâni. în imediata ei apropiere se afla capela adăpostind mormintele Arionilor… Locul este ascuns astăzi, parţial, sub o manta de asfalt, în marginea căreia cineva a sădit câteva flori pipernicite…

MARIAN ŞTEFAN