REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~Dumitru Popovici: ” Contribuţii la o posibilă cronologie a localităţii Prigor”

Numele localităţii este de origine slavă şi înseamnă Pri-La şi Gora = Munte, adică Prigora = La munte. Ţinând cont de faptul că vechea vatră a satului se afla mai sus decât actuala (adusă „la linie” în anii 1780), numele se potriveşte aşezării.

Dar urme de viaţă omenească pe actuala vatră a localităţii sunt mai vechi. Periegheze şi sondaje arheologice efectuate accidental au scos la iveală urme neolitice în punctul Odăi (pe malul stâng al văii Prigorului, la circa 1 km NV de sat), dar şi o inscripţie romană; Pe dealul Scoc, în punctul Cozaciţa au fost descoperite urme din epoca bronzului, iar pe dealul Gradet (în partea de SE a satului actual), ceramica de tip Coţofeni; o monedă din secolul IV după Christos a fost găsită în hotar, dar nu se cunoaşte locul exact, iar punctele Ruieni, Barovişte şi Ţarova prezintă urme de fortificaţii (1). Dacă cercetările arheologice ar fi reluate prin şantiere, rezultatele vieţuirii umane în Antichitate ar fi mult mai importante şi relevante.

Atât în Antichitate cât şi în Evul Mediu localitatea Prigor era formată din mai multe cătune, aşezate la distanţe mai mici sau mai mari unele de altele, pe dealuri sau pe văi, în păduri sau în lunci. Din aceste cătune populaţia a fost obligată să coboare prin ordin împărătesc după anul 1780 şi să se aşeze pe vatra actuală. Numele acestor cătune au fost : Sălişte, Salin, Scoc, Ilot, Ruieni, Ramiţa (2).

Prima atestare documentară a satului datează din anul 1550, atunci când localitatea este amintită într-un document al capitolului.

În anul 1603 sunt donate unor nobili din zona Caransebeşului 6 porţii de iobagi din Prigor (4). In anul 1611 Ioan Korniş, paharnic princiar, primeşte satele Rusca şi Prigor, dar şi părţi din Teregova, pentru serviciile sale credincioase (5). În „Conscripţia districtelor bănăţene”, întocmită de Luigi Ferdinando Marsigli între anii 1690 şi 1700, Prigorul este atestat în districtul Almăj (6).

Conscripţiile habsburgice din veacul al XVIII-lea amintesc continuu Prigorul fie în districtul Almăj, iar mai apoi în cel al Orşovei. Astfel la 1717 satul are 50 de case. Pe harta Mercy dintre anii 1723 şi 1725 este numit Briger.

În noaptea de 25 octombrie 1732 o bandă de tâlhari vine la casa unui locuitor, îi ia 70 de animale şi-i taie nasul fratelui său (7). În anul 1739 Prigorul are 44 de case. În conscripţia din 1743 satul este amintit cu numele actual în districtul Orşova, iar în 1749 are deja 63 de case.

O biserică de lemn, cu hramul Sf. Ioan Bogosan, este amintită încă din anul 1744 (8). Pe 1 ianuarie 1751 Prigorul este în districtul Mehadia – Almăj, iar peste 6 ani sunt numărate aici 66 de case impuse la dare şi biserica amintită mai sus (9). Pe harta Banatului din anul 1761 Prigorul este amintit ca locuit de români şi era situat în districtul Orşova.

Militarizarea graniţei bănăţene, începând cu anul 1768, a însemnat şi trecerea locuitorilor Prigorului în regimentul grăniceresc. O statistică din anul 1771 indică prezenţa a 140 familii de români, a 2 preoţi, a 3 colonişti, dar şi existenţa a 27 văduve.

Suprafaţa satului era compusă din 1142 iugăre şi 925 stânjeni de terenuri agricole, 1044 iugăre şi 11479 stp. Terenuri de luncă, 1.002 iugăre şi 150 stp. terenuri de păşune, 58 iugăre şi 950 stp. Teren comunal, dar şi 9.013 iugăre şi 1.975 iugăre de pădure.

Prigorul figurează şi pe hărţile din anii 1774 şi 1776 cu acelaşi nume, dar anul 1780 aduce cu sine obligativitatea locuitorilor de a-şi părăsi vetrele şi de a coborî în luncă; locul uneia dintre vechile vetre se numeşte azi Silişte. Pe noul amplasament în anul 1800 se aflau 125 de comunioane familiare şi 13 familii de ţigani aurari (10).

Vechea biserică de lemn este înlocuită în anul 1895 cu una de zid, cu hramul Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan, care a şi fost pictată tot atunci de iconarul Ştefan Popovici din Oraviţa (11).

în anul 1824 Prigorul are 132 case, învăţător pe Lazăr Zira (Ţira) şi locuitori români şi germani. Numărul acestora este dat de o conscripţie din anul 1836: 2131 ortodocşi şi 8 romano-catolici. Pentru anul 1843 cunoaştem existenţa a 359 de case.

Un izvor foarte important pentru cunoaşterea istoriei Prigorului este cel intitulat „Din trecutul parohiei Prigorului cu filiala Putna” a lui Coriolan Buracu (12). Dintre sumarele consemnări despre perioada medievală o reţinem pe cea referitoare la adunarea almăjenilor la Cornea în august 1632, de unde au plecat şi l-au înscăunat domn pe Matei Basarab. Ca răsplată ei au primit mai multe locuri în Oltenia, unde s-au aşezat şi au înfiinţat mai multe sate; unul dintre acestea se numea chiar Prigoria.

O tradiţie locală, păstrată de familia de preoţi Câmpianu, vorbeşte despre cel dintâi preot cunoscut în sat – Dumitraşcu Câmpianu – care ar fi fost trimis în Banat de Episcopia Râmnicului încă din anul 1721, şi ar fi repausat prin anii 1776-1777 (13). Şirul neîntrerupt al preoţilor prigoreni poate fi stabilit începând cu anul 1790. Vechea biserică de lemn a fost arsă cu prilejul intrării otomanilor în Almăj, în perioada ultimului război cu habsburgii în 1788, iar în locul ei s-a ridicat una din nuiele, până la ridicarea celei de zid.

Parohia se susţine din mai multe surse, toate în sarcina locuitorilor. Una dintre ele se referă la donaţiile sătenilor în ţuică şi porumb care sunt vândute apoi de parohie, iar banii obţinuţi sunt tezaurizaţi şi folosiţi pentru ridicarea noii biserici. Astfel, parohia avea la 1800 toţi banii pentru ridicarea noii biserici: 1055 florini şi 56 creiţari, care erau păstraţi în lada companiei grănicereşti din Prigor. Locuitorii nu au fost nevoiţi să contribuie cu bani la ridicarea acestui lăcaş.

Pe 14 august 1807 biserica este sfinţită de episcopul de Vârşeţ, Iosif Ioanovici Şacabent (14). Momentul este păstrat de un text pe peretele din stânga intrării în biserică. Preoţii acesteia erau cei care au cumpărat toate cele necesare noii biserici, dar şi cei ce tălmăceau poporenilor ordinele regimentului grăniceresc erau directorii şcolii; ei au introdus matricolele, protocolul de inventar, de circulare bisericeşti, ba chiar şi conscripţia cu începere din 1822. Tot ei au fost şi cei ce însoţeau efectivele din compania Prigorului în războaiele contra lui Napoleon I.

Perioada cuprinsă între anii 1813 şi 1840 a fost foarte activă în privinţa dotărilor comunale. Astfel s-au ridicat obiective cum ar fi: clădirea companiei cu magazia, locuinţele ofiţerilor, casa parohială, casa învăţătorului, ceea ce – peste ani – va fi hanul, „La crucea de aur”, dar şi drumul actual pe cheile Prigorului, la 1840 (15). Epidemiile de holeră fac multe victime printre locuitori: 113 cazuri în 1832 şi 121 în 1849.

Compania grănicerească din Prigor a apărat zona montanistică Oraviţa şi astfel satul şi zona au scăpat de lupte pe teritoriul lor. În anii 1854/1855 compania a fost detaşată (ca trupă de ocupaţie) în Moldova. La întoarcere aceştia au adus bisericii din sat un prapure mare, pe trei prăjini cu pictura în ulei şi cu o inscripţie cu litere chirilice (16). În 1859 trupa pleacă pe frontul italian, iar în 1866 pe cel prusac. Numele ofiţerilor şi soldaţilor sunt cuprinse atât în catastifele militare, cât şi în memoria sătenilor, păstrată în arhiva bisericii. Din anul 1866 se trece la scrierea cu caractere latine, odată cu despărţirea bisericească a românilor de sârbi.

În anul 1871 se desfiinţează graniţa militară şi se introduce administraţia comitatensă maghiară. Notariatul pentru Prigor, Putna, Borlovenii Vechi şi Noi este la Prigor, la fel şi oficiul poştal. Locuitorii participă la alegerile din 1874 şi-l aleg, de şase ori la rând, pe Traian Doda ca reprezentant al lor.

Timp de două decenii biserica suferă mari transformări: în 1878 turnul este placat cu aramă şi se ridică zidul şi poarta de fier; în 1880 se montează ceasul în turnul bisericii; în 1885 se montează paratrăznetul, în 1887 se aranjează podul pentru corul bisericesc. În 1889 se face licitaţie publică pentru repararea bisericii, un nou iconostas şi pictură murală, iar lucrările de încheiere în anul 1890; sfinţirea este datată pe 21 mai 1891 şi s-a săvârşit sub episcopul Nicolae Popea (17).

Un alt tip de informaţii îl oferă cartea de adrese a Banatului din anul 1890 (18): la 1711 locuitori sunt trei comercianţi (Simion Floca şi fiul, Nicolaus Hanka şi Melchior Stolz) şi 11 meseriaşi (Iacob Nicolovici, Nicolae Dalboşan, Alexa Călin, Martin Drăgoi, Efta Miulescu, Erimia Sitariu, Luca Sitariu, Petru Sitariu, Vichentie Sitariu şi Daniel Urderian). Peste doar câţiva ani, mai precis în 1896, numărul comercianţilor din Prigor este de 4, iar al meseriaşilor de 25 (19).

În această perioadă se produce şi schimbarea numelui localităţii din Prigor în Nerahalmos, pe care-l va purta oficial până în 1918. În anul 1900 recensământul oficial afla la Prigor 1800 ortodocşi şi 18 romano-catolici.

Vizite canonice ale episcopilor de Caransebeş se produc pe 10 iunie 1912 (Miron Cristea), 30 septembrie 1924 (dr. Iosif Badescu >. În anul 1933, în luna iulie satul Prigor a fost vizitat de regele Carol al II-lea, însoţit de prinţul moştenitor Mihai (20).

Un cuvânt despre şi pentru Coriolan Buracu, fiu al satului şi figură marcantă a intelectualităţii bănăţene; în iulie 1914 este arestat şi închis; după unire fiind director al Palatului Cultural din Turnu-Severin donează 400 de cărţi într-un dulap din stejar parohiei satului natal. Este ales deputat de Caras în 1928, apoi senator în următoarea legislatură. A scris şi publicat mai multe lucrări, a înfiinţat şi muzeul din Băile Herculane, fiind una dintre figurile marcante ale intelectualităţii româneşti bănăţene din prima jumătate de veac.

În deceniul al II-lea la Prigor s-a organizat un Cămin Cultural al Fundaţiei Carol al II-lea, care a colaborat cu echipa sociologică studenţească între anii 1936 şi 1939. S-a amenajat dispensarul cu baia comunală, grajdul comunei, o uscătorie de fructe şi s-a constituit circumscripţia medicală (21).

Echipa studenţească a cercetat Prigorul timp de patru ani. Printre faptele sale se numără şi un interesant chestionar administrativ din vara anului 1939 (22). Acesta este structurat pe 51 de întrebări şi răspunsuri cu valoare istorică foarte mare. Astfel aflăm numele primarilor, notarilor şi subnotarilor de la 1872 la 1939, numărul populaţiei pentru anii 1928-1938 (cu o medie în jurul a 1.500 de locuitori); întinderea şi compunerea hotarului, numele moaşei comunale, faptul că se amenajează un teren de educaţie fizică, dar şi pe acela că instituţia Căminului cultural nu are sediu şi nu funcţionează în incinta şcolii; ultima numerotare a caselor a făcut-o chiar echipa studenţească amintită. Locuitorii îşi curăţă săptămânal uliţele. Un element uşor amuzant îl reprezintă menţionarea primului accident de maşină la Prigor, petrecut în anul 1938, atunci când o maşină a lovit o femeie la intrarea în sat.

Cu această cercetare se încheie o parte a istoriei localităţii Prigor. Urmează anii grei ai războiului, apoi ai schimbărilor de regimuri politice. Oameni care au trăit acele vremuri pot încă povesti istoria recentă a localităţii.

Prof. univ. dr. DUMITRU POPOVICI

 

NOTE

1. Adrian Sabin Luca, Repertoriul arheologic al judeţului Caraş-Severin, Bucureşti 2004, p. 113

2. Silviu Iosipescu, Aşezările omeneşti din depresiunea Almăj. Consideraţii istorico-geografice, în Studii şi Comunicări de Etnografie – Istorie II, Caransebeş, 1977, p. 15.

3. Pesty Frigyes, A. Szoreny Bansag es a Szoreny varmegye tortenete, vol. III, Budapesta, 1878, p. 452.

4. Ibidem.

5. Ibidem.

6. Idem, p. 453.

7. Baroti Lajos, Adattar Delmagyarorszag XVIII. Szazadi tortenehex II, Timişoara, 1891, p. 243.

8. Ioan Dimitrie Suciu-Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, I, Timişoara, 1980, p. 230.

9. Ibidem.

10. Corneliu Bucur, în Tibiscus, Etnografie, I, Timişoara, 1972, p. 56.

11. Petru Bona, Ortodoxismul graniţei române bănăţene, Caransebeş 96 p.

12. Material publicat de Valeriu Leu şi Carmen Albert, Memorie Istorică în Banatul Montan, în Banatica, 16/2, Reşiţa, 2003, p 177-193.

13. Idem, p. 179.

14. Idem, p. 181.

15. Idem, p. 183.

16. Idem, p. 184-185.

17. Idem, p. 187.

18. Adress Buch, Timişoara, 1890.

19. Adress Buch, Timişoara, 1896.

20. V. Leu – C. Albert, op. cit. p. 191.

21. Ibidem.

22. Carmen Albert, Documentele Institutului Social Banat-Crişana, Timişoara, 2003, p. 198-207.

Anunțuri