REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~ Pr.Dr.Alexandru Stanciulescu-Barda:”DOCUMENTE ETNOISTORICE INEDITE DIN SEC.XIX”(I)

DOCUMENTE ETNO-ISTORICE INEDITE DIN SECOLUL AL XIX-LEA

partea I-a

În cultura română, etnoistoria este o disciplină aflată încă în fază de pionierat. Studii teoretice sau aplicate sunt foarte puţine. Cu toate acestea, istoricii români au observat de timpuriu necesitatea abordării etnologiei, în formă restrânsă, a folclorului, ca ramură auxiliară a istoriei. Din păcate, însă, nimeni nu a încercat, până în prezent, să realizeze o sinteză de etnoistorie românească. Asemenea încercări, mai mult sau mai puţin reuşite, există însă în alte culturi.

Etnoistoria se ocupă cu investigarea şi cercetarea datelor oferite de tradiţia populară privitoare la momente, personalităţi, stări de lucruri etc, dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, pentru a le putea oferi ca documente auxiliare studiilor istorice propriu-zise. Prin aceasta se poate aduce o substanţială contribuţie istorică globală, pluridimensională. Coroborarea datelor furnizate de documentele etnoistorice, cu cele oferite de documentele istorice propriu-zise, constituie o premiză majoră în elucidarea şi aprofundarea adevărului istoric.

În veacul al XIX-lea, o serie de cărturari români s-au îndreptat spre masele populare, încercând să salveze ceea ce se mai putea salva din zestrea spirituală a acestora. O bună parte din ei au realizat culegeri de folclor, care constituie adevărate pietre de temelie în domeniul respectiv. Alţii au emis, prin instituţiile în cadrul cărora îşi desfăşurau activitatea, o serie de chestionare, urmărind ca, prin răspunderile ce aveau să primească, să-şi fundamenteze anumite teorii, idei etc. Demnă de semnalat în acest sens este lucrarea lui Nicolae Densuşianu „Dacia preistorică” pentru realizarea căreia titanicul cercetător s-a folosit, prin altele, şi de cele câteva mii de răspunsuri primite din satele Moldovei, Ţării Româneşti şi Transilvaniei (vezi Bibl. Acad. Rom., mss. Rom. 4545-4561). Cu privire la acest material s-au scris câteva lucrări de referinţă în cultura română, până în prezent. Un alt mare cărturar român din secolul trecut. Bogdan Petriceicu-Haşdeu, a lansat două chestionare, dintre care unul lingvistic şi altul juridic (vezi Bibl. Acad. Rom., mss. Rom. 3418-3438). Aceştia erau, de fapt, continuatorii a ceea ce Al. Obobescu iniţiase cu câţiva ani înainte (1871-1873). Acesta îşi propunea să reconstituie, pe baza tradiţiei populare un vast plan de cercetări arheologice pe cuprinsul României şi, totodată, realizarea unei istorii exhaustive a românilor. Dacă nu şi-ar fi abandonat atât de repede lucrarea, ar fi putut, fără îndoială, să dea la lumină şi cel mai mare studiu etnoistoric românesc. Din păcate, imensul material obţinut de la preoţii şi învăţătorii satelor a fost dat uitării (vezi Bibl. Acad. Rom., mss. Rom. 223 230).

Fondul lui Alexandru Obobescu, alături de al lui Bogdan Petriceicu-Haşdeu şi Nicolae Densuşianu, constituie un material de o excepţională valoare pentru etnoistoria românească, demn de a fi studiat de cercetătorii noştri. În rândurile de faţă nu ne propunem realizarea unui astfel de studiu, ci doar semnalarea a ceea ce am considerat mai important, tocmai pentru a atrage luarea aminte.

Cele câteva mii de documente, provenite de la modeştii intelectuali ai satelor româneşti din secolul trecut, trebuie utilizate cu multă prudenţă. Unele dintre ele au fost alcătuite sumar, altele conţin evidente influenţe ale ideologiei istoriografice a vremii. Din multe sate nu au parvenit răspunsuri din diferite motive. Pe baza celor existente, însă. sperăm să realizăm un studiu mai amplu, care să valorifice puzderia de informaţii transmise peste vreme. Documentele acestea confirmă, încă o dată, mai mult, că tradiţia populară este o adevărată arhivă istorică a unui popor.

Nu contestăm ipotezele celor specializaţi în materie, care susţin că un eveniment istoric se păstrează în memoria poporului până la 300 de ani (A. van Gennep – „La formation des légendes”, Paris, 1919), totuşi, documentele citate ne îndreptăţesc să susţinem că anumite evenimente istorice se păstrează mult mai mult. Un popor cu o identitate bine definită, cu stabilitate de nezdruncinat în timp şi spaţiu, îşi are conştiinţa existenţei de sine bine înrădăcinată şi oricare element, ce se adaugă în timp şi care i-ar servi pentru a-şi documenta aceasta existenţă, îl fixează în amintirea sa şi îl transmite generaţiilor următoare, ca pe o relicvă sfântă a nemuririi. Cronicarii şi istoricii şcoliţi au venit târziu la oricare dintre popoare. Pentru a-şi scrie cronicile şi istoriile, ei au întrebat, alături de documentul de arhivă, de zicerile istoricilor mai vechi, ori de documentul arheologic, tradiţia populară, ori spusele bătrânilor. Că le-au dat mai multă sau mai puţină importanţă acestora din urmă, e cu totul altceva. O cronică, însă, care nu a ţinut seama de tradiţia populară istorică, a fost ruptă de realitate, a fost un artificiu menit să slujească anumitor interese străine acelui popor.

Din documentele fondurilor lui Al. Odobescu, B. P. Haşdeu şi N. Densuşianu, sub raport etnoistoric, desprindem câteva linii directoare, care. în limbajul istoriografic contemporan, sunt numite permanenţe istorice; printre acestea semnalăm: originea, continuitatea, aspiraţia neîntreruptă spre dreptate şi neatârnare ca individ şi ca popor, vocaţia de pace.

Raportate la criteriul cronologic şi la procesul evolutiv, datele furnizate de aceste documente pot fi grupate astfel:

Epoca veche ar cuprinde reminiscenţele preistorice şi perioada daco-romană. Nicolae Densuşianu, prin metoda sa inductivă, a căutat să orienteze cercetările, în aşa fel, încât informaţiile primite să răspundă unor necesităţi teoretice ale sale. Nu facem critica acestei metode; totuşi, în ceea ce ne priveşte, reţinem numeroasele afirmaţii furnizate de documente cu privire la modul de viaţă al unor strămoşi îndepărtaţi. Aceştia, zic documentele, locuiau în peşteri şi prin păduri, se închinau unor zeităţi necunoscute, pământului, cerului, aştrilor, copacilor sau unor anumite animale. Foarte adesea, aceste vremuri sunt confundate cu acelea ale uriaşilor sau ale jidovilor. Dacii sunt prezenţi în memoria populară, din secolul al XIX-lea. Deşi tendinţele latinizante ale vremii făceau pe culegători să orienteze sistematic întrebările şi răspunsurile spre originea pur romană a românilor, bătrânii, în mare parte analfabeţi, nu falsificau tradiţia moştenită din strămoşi. Dacii sunt atestaţi pretutindeni, din Mehedinţi până în nordul Moldovei, de la Dunăre până în Maramureş. Puzderie de cetăţi „ale dacilor” sunt menţionate (Decebal şi Dochia sunt marii protectori). Dacii umblau cu turmele prin munţi, făceau agricultură, se îmbrăcau „ca muntenii noştri de azi”, trăiau în toate părţile locuite de români. Erau viteji şi puternici, măreţi la statură şi curajoşi, se luptau cu fiarele pădurii, cu barbarii şi cu romanii. Romanii erau un popor mare şi puternic, din sudul Dunării. Conduşi de împăratul Traian, cu multe sacrificii şi greutăţi, au reuşit să-i înfrângă pe daci. Unele documente menţionează că i-ar fi exterminat în întregime pe daci, altele că doar i-ar fi subjugat. În răspunsurile acelea simple, fără înflorituri, se simte cum pulsează o mândrie ascunsă, de popor nobil, descendent din cuceritorii lumii vechi, romanii: „Drumul lui Traian”, „brazda Iui Traian”, „valul lui Traian” sau „praful lui Traian” îl întâlnim, nu numai în răspunsurile venite din Ţara Românească şi Moldova, ci şi în cele din Transilvania. „Semnele” rămase de la Traian erau un fel de elemente protectoare pentru localitatea în hotarul căreia existau, aşa cum era brazda trasă în jurul satului la vreme de ciumă. Indiferent dacă aceste atestări îşi găseau sau nu corespondent în realitatea istorică, impresionantă este, însă, perpetuarea tradiţiei prin veacuri. Cetăţi romane sunt multe pe pământul României din veacul al XIX-lea şi al Transilvaniei. Unora li se mai păstrau ruinele, altora doar amintirea. Nu se poate face o distincţie între cetăţi, după vechimea sau epoca din care provine. Menţionăm, doar, că în documentele discutate, din fondul Al. Odobescu. sunt menţionate 195 cetăţi şi acestora li se adaugă altele din fondul Nicolae Densuşianu.

Considerăm demnă de remarcat următoarea concluzie la care am ajuns: pe baza documentelor citate se poate ajunge la echivalenţa: jidovi – uriaşi – daci. Despre „jidovi”, în tradiţia populară românească, s-a scris mult. Ipoteza, care ni se pare a fi prins mai mult rădăcini, este aceea că „jidovii”, de care vorbeşte tradiţia populară, ar fi o amintire a cazarilor, ramură a tătarilor. Aceştia, situaţi în nordul Mării Negre, cunoscuseră mozaismul prin secolul al VIII-lea, iar în secolul al XIII-lea, în vremea marii invazii tătare, ar fi venit prin părţile Subcarpaţilor Meridionali şi, din loc în loc, şi au făcut întăriri vremelnice, de unde făceau incursiuni şi jafuri în rândul populaţiei din jur. De la aceştia ar proveni şi toponimele destul de des întâlnite în Muntenia, Oltenia şi chiar în Banat: Jidovini, Jidova, Jidava. Jidovişte şi Jidoştiţa. Documentele în discuţie ne întăresc convingerea că ipoteza încetăţenită încă de la începutul secolului nostru este discutabilă. Mai mult, pun într-o nouă lumină problema respectivă. În dicţionarele limbii române, una din variantele explicative ale termenului de „jidov” este acela de „om uriaş, robust, zdravăn, bine legat”. Echivalenţa menţionată de noi, mai sus, răspunde tocmai acestei explicaţii. Şi intervievaţii din secolul al XIX-lea înţelegeau prin „jidov” un om uriaş, plin de curaj, iar „confuziile” voite ce se fac între ,.jidovi”, „uriaşi” şi „daci” ni se par semnificative. Memoria populară nu este scutită de fabulaţie, de tendinţa de a hiperboliza lucrurile, faptele şi oamenii, cu trecerea timpului. Eroii de baladă şi legendă sunt exemple edificatoare în acest sens. Există în tradiţia fiecărui popor vechi, fapt unanim recunoscut, o înclinaţie deplin justificată de a-şi venera înaintaşii. Greco-romanii, adesea, îşi zeificau strămoşii, romanii aveau altarele lor de rugăciune şi jertfă, iar spiritele lor erau considerate drept protectoarele urmaşilor. Nu e de mirare, deci, că peste aproape două milenii, şi românii, popor cu specificităţi sud-est europene de necontestat, să-şi hiperbolizeze strămoşii, să le atribuie puteri deosebite, supraomeneşti. Totuşi, am putea remarca şi aici bunul simţ românesc. Uriaşii sau „jidovii” nu au caracteristici de zei sau semizei, ci sunt doar oameni robuşti, ieşiţi din comun, uriaşi. În arhicunoscuta legendă a fetei de uriaş, care ia în poale un om cu plugul cu boi, om cu care, apoi, cere încuviinţarea tatălui de a se căsători, ne relevă nişte oameni cu preocupări şi porniri domestice şi paşnice. De ce n-am accepta ideea unor ciobani daci vânjoşi şi plini de viaţă, rătăcitori cu turmele prin munţi, retraşi din cauza stăpânirii romane, care făceau, din când în când, ieşiri din codri şi răfuieli cu ocupanţii nepoftiţi? Desigur. că simbioza daco-romană este un element istoric de necontestat, dar, nu trebuie exagerat, totuşi. Este imposibil de crezut că un popor, care prefera să moară în liberate, decât să trudească în robie, să accepte ideea ocupaţiei romane cu uşurinţă. Grupuri izolate, ascunse prin munţi şi codri, au continuat multă vreme să lupte contra ocupantului. Alături de răsculaţii daci, aceştia erau un fel de haiduci sau de partizani de mai târziu. Jidova sau Jidava nu erau altceva decât cetăţile sau întăririle acestor făclieri ai rezistenţei dacice (uriaşii, geto-dacii, jidovii). Chiar terminaţiile toponimelor amintesc de davele dacice. Oricum, un studiu filologic, asupra cuvintelor, ar putea scoate la lumină multe aspecte nebănuite.

Pr.Dr. ALEXANDRU STANCIULESCU BARDA

______________________________________________________________


Anunțuri

1 comentariu so far
Lasă un comentariu

suntem sau nu urmasii dacilor din pc de vedere genetic

Comentariu de ady




Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s