REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~Al. Stănciulescu Bârda: ” Documente etnoistorice din sec. XIX (II)”

Epoca medievală este foarte bogat documentată (perioadă destul de lungă, plină de evenimente mai apropiate în timp, care au putut fi păstrate mai bine în „cronica” nescrisă a românilor).

Predominante în această perioadă, sunt migraţiile popoarelor. Denumirile popoarelor migratoare sunt puţine (şi cazul este explicabil). Certă este, însă, atestarea acestor fenomene istorice. Aflăm, din tradiţia populară, de goţi. de căpcăuni, de tătari, de turci şi de unguri. Alteori, migratorii se numesc cu termenul general de „păgâni” sau „limbi străine”. Relatările sunt, însă. adesea, cutremurătoare. Amintirea goţilor e vagă, dar ea s-a păstrat, în special, în formulele cu care se speriau copiii, în blesteme şi ameninţări. Amintirea căpcăunilor este, însă, foarte frecventă. Sunt consideraţi uneori monştri, un fel de combinaţie om-animal, alteori oameni sălbatici. Peste tot, însă căpcăunii au lăsat amintirile unor cruzimi oribile, de neuitat. Sunt relatate fapte şi întâmplări din relaţiile populaţiei autohtone româneşti cu aceşti migratori. Jafurile, uciderile, robiile, canibalismul sunt doar câteva dintre mijloacele cu care aceştia se făceau temuţi. Considerăm că este vorba, în realitate, de o ramură a tătarilor, câpceacii, despre care amintesc unele cronici turceşti. Istoric vorbind, nu este atestat vreun popor cu denumirea de „căpcăuni”.

Tătarii au lăsat urme numeroase în tradiţia populară. Pe aproape întreg cuprinsul ţării întâlnim „cetăţi ale tătarilor”, locuri, fântâni, gropi, movile, morminte şi amintiri ale lor. Nenumărate biserici, mănăstiri, sate, cetăţi şi târguri au fost jefuite, incendiate sau pustiite de către tătari. Numai răsfoind răspunsurile la Chestionarul lui Al. Odobescu, ne putem da seama de flagelul pe care l-au reprezentat aceste populaţii asiatice pe pământul ţării noastre. Legendele şi amintirile despre robiile tătăreşti sunt aproape identice cu acelea referitoare la căpcăuni şi aceasta este o dovadă în plus să considerăm căpcăunii drept câpceaci.

Având relaţii care s-au întins de-a lungul câtorva sute de ani, românii au păstrat vie amintirea turcilor. Oameni prădători, răzbunători, nedrepţi, cruzi, lăsau jale şi scrum în satele şi târgurile prin care treceau. Sunt relatate fapte, alteori balade şi legende despre turci şi atrocităţile săvârşite de ei. Fie în grupuri mici, fie organizaţi militar, turcii aduceau cu ei moarte, jale. zbucium şi pieire. Toponimia şi paremiotica vin să completeze atestările trecerii turcilor peste pământurile româneşti. Puţine sunt deosebirile care îi despart de tătari şi de felul acestora de a fi şi de a acţiona.

Amintiri mai vechi despre unguri sunt puţine. De altfel, şi documentele parvenite din Transilvania sunt foarte puţine în comparaţie cu cele din alte provincii româneşti. Esenţială este, însă, atestarea foarte des întâlnită a faptului că ei sunt un „popor migrator”, aflat în trecere prin Transilvania.

Cum era şi firesc, documentele în discuţie ne relevă o serie de date privitoare şi la formele de rezistenţă ale populaţiei locale, faţă de aceste popoare venite după pradă în părţile noastre. Rezistenţa românilor se traduce prin diferite modalităţi de organizare, de viaţă şi de luptă. Atestări numeroase privesc bejeniile, fenomen românesc de rezistenţă, recunoscut de istoriografia cultă. Bejeniile se făceau în grupuri sau individual. Ca locuri de refugiu erau folosiţi munţii, codrii, peşterile, bălţile, stufărişurile, grotele, anume pregătite pentru vremuri grele. Se pleca din sat cu întreaga gospodărie, cu animalele, cu uneltele, uneori şi cu speranţa de a se mai întoarce vreodată pe acele locuri. Principalele mijloace de transport erau carele şi căruţele. Acestea erau prevăzute cu două proţapuri, pentru a uşura deplasările şi întoarcerile în locuri şi pe drumuri strâmte. Fugarii rămâneau uneori în ascunzătorile lor luni de-a rândul, până ocupantul, în lipsă de alimente şi hărţuit mereu, era nevoit să plece. La întoarcerea în vechile sate, adeseori scrumul înlocuia casele şi bisericile. Urmau alte strădanii, altă muncă, alte speranţe de mai bine!

Fiindcă nu puteau lua în bejenie întreg avutul, românii recurgeau la un alt mijloc verificat de timp: ascunzătorile şi magaziile de rezervă. Ascunzătorile se făceau de obicei individuale. Ele constau din gropi anume săpate, ori din grote şi crăpături de stâncă, în care se ascundeau cereale, haine şi alte bunuri. Nu erau excluse ca locuri de ascunzătoare nici scorburile. Alte ascunzători erau comune şi ele aparţineau unui grup de familii înrudite, sau unui sat întreg. Magaziile de rezervă constituiau o cucerire de valoare în procesul de rezistenţă al localnicilor. Existau adevărate cutume care reglementau aceste rânduieli. Fiecare contribuabil era obligat să depună în „magazie” anual o anumită cantitate de cereale pe care să le folosească, apoi, la caz de nevoie. în anii de foamete, de invazie. Aceste magazii erau situate în locuri diferite şi puţini ştiau de existenţa lor Erau adesea descoperite de inamic, iar apele, rozătoarele şi putregaiul distrugeau cantităţi mari de alimente.

Trebuie remarcat faptul că în timpul ocupaţiei Principatelor Române de către trupele ruseşti, în prima jumătate a veacului trecut, prin Regulamentul Organic, administraţia rusească impusese satelor obligaţia de a construi magazii de rezervă, dar această măsură nu a avut un răsunet prea mare şi nici n-a devenit tradiţie. Atestările documentare din sursele citate se referă însă la magaziile tradiţionale, nu la cele ordonate de către oficialităţi.

O altă formă de rezistenţă erau însăşi locuinţele şi locurile lor de amplasare. În general, românii se fereau să-şi aşeze locuinţele la un loc deschis. Le construiau în locuri ferite, în păduri, în munţi, pe văi şi în locuri unde cadrul natural putea să constituie un aliat de nădejde. De aici ieşeau la câmp şi îşi lucrau culturile, după care se reîntorceau iarăşi la adăposturile lor. Aceasta explică faptul că satele de câmpie (cele din Bărăgan, de exemplu) nu sunt localităţi cu o vechime atestată documentar, la fel de mare ca satele de deal şi de munte. În satele de câmpie vom întâlni oameni şi neamuri venite din multe părţi, care-şi păstrează, generaţii de-a rândul, amintirea locurilor de origine, în timp ce, în satele de deal şi de munte, „veneticii” sunt puţini (în special ciobani), iar localnicii au fost acolo din moşi-strămoşi. Întregul inventar de datini şi tradiţii, al acestor sate în zona montană şi colinară, este incomparabil mai bogat şi mai divers faţă de al satelor de câmpie, ceea ce dovedeşte vechimea şi continuitatea pe aceste locuri. Unele locuinţe erau prevăzute cu două sau trei intrări, altele cu o cumpănă pe horn, pentru catapultarea în exterior, în caz de pericol. Unele locuinţe erau prevăzute chiar cu ieşiri subterane pentru cazuri de forţă majoră, procedeu preluat şi în construcţiile cetăţilor medievale. Pentru a nu fi surprinşi românii au găsit modalitatea comunicaţiilor rapide. Documentele în discuţie ne relevă procedee ingenioase, în acest sens. E vorba de movile de observaţie, de piscuri de strajă, de străjeri permanenţi, care erau susţinuţi de localităţile din care proveneau, pentru a păzi împrejurimile şi a da semnale de alarmă, în caz de pericol. Pentru comunicările la distanţă erau folosite semnale convenţionale, sunetul de corn şi de bucium, focurile pe înălţimi, ştafetele etc.

Formele de rezistenţă locale luau, foarte adesea, aspectul unor lupte susţinute. Fie grupuri dispersate, aparţinând unor sate (ori grupe de sate), fie formaţiuni mai mari, opuneau rezistenţă, hărţuiau trupele invadatoare, le distrugeau resursele de hrană şi apă, ori chiar atacau direct Nenumărate sunt amintirile unor formaţiuni de haiduci. Chipuri şi nume, fapte de arme şi de eroism, sunt redate fie sub forma unor cântece şi balade, fie sub forma unor povestiri sau legende. Luptătorii pentru neatârnare politico-socială au fost totdeauna veneraţi de către poporul nostru şi voi fi păstraţi în memoria populară încă multe veacuri. Unora li s-au uitat numele, faptele unora au mai fost confundate cu ale altora, uneori, hiperbolizate, au devenit elemente de legendă. Un lucru rămâne însă cert: destinul acestor eroi s-a contopit cu destinele şi aspiraţiile poporului întreg, iar jertfele lor au hrănit speranţele de mai bine ale acestui neam.

În epoca medievală existau şi cetăţi româneşti de rezistenţă. Ele aparţineau vremurilor în care formaţiunile politice româneşti se conturează şi în procesul istoric evolutiv are loc o centralizare politică. Voievozi de seamă, precum Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, iar în Transilvania Iancu de Hunedoara şi Matei Corvinul, apar din clar-obscurul vremurilor de demult ca un reproş sau ca o binecuvântare. Pe baza documentelor citate, putem alcătui adevărate cataloage ale soldaţilor şi comandanţilor de oşti ai lui Ştefan cel Mare, liste de eroi care au primit danii domneşti, sate împroprietărite de voievod, puzderie de biserici şi mănăstiri ctitorite de el sau în timpul lui. Nimic nu a fost trecut cu vederea de memoria populară. Despre luptele marilor voievozi români se păstrează amintiri demne de luat aminte şi de către istoricii şi cronicarii şcoliţi. Sunt scoase în relief caracteristici ale luptelor româneşti, aspecte strategice, manevre tactice. Cei care fac mărturiile, în a doua jumătate a secolului trecut, trăiesc fiorul mândriei naţionale, când povestesc de faptele trecutului.

Pe planul luptei de dreptate socială, sunt menţionaţi numeroşi eroi. Pe lângă puzderie de haiduci, la loc de frunte întâlnim pe Horia, Tudor Vladimirescu şi Avram Iancu. Sunt redate amănunte din viaţa şi fizionomia acestor eroi, fapte de luptă, uneori chiar şi dialoguri purtate în împrejurări semnificative. Ceea ce considerăm, de asemenea, foarte important, este numărul mare de localităţi (sate, târguri), cetăţi şi lăcaşuri de cult (biserici, schituri şi mănăstiri) care erau păstrate în memoria populară ca „dispărute”. Prin urmare, se mai păstrau, la data culegerilor, ruine, din altele doar amintirea. Vom menţiona că doar în răspunsurile din Chestionarul lui Al. Odobescu, atâtea câte s-au păstrat până în vremea noastră, sunt atestate locurile unde existaseră 388 biserici, 102 schituri şi mănăstiri, 224 sate, 37 târguri şi 195 cetăţi. Despre multe din ele se dau şi amănunte: amplasamentul, materialele de construcţie, extinderile, ctitorii, meşterii, pictorii, hramurile, cauzele dispariţiilor. Cele mai numeroase cazuri de dispariţie ale unor asemenea obiective au următoarele cauze: prădăciuni şi incendieri tăcute de turci şi de tătari, molime pustiitoare (ciuma, holera), cutremure, inundaţii etc.

Semnalăm unele aspecte care interesează etnografii şi etnologii: procedee de îndepărtare a holerei, ocupaţii şi tehnici populare. Un loc aparte îl ocupă, în toate trei fondurile citate, problema cătăniei. B.P. Haşdeu, în „Chestionarul juridic”, urmăreşte cu atenţie această problemă, cu toate particularităţile ei. Demne de remarcat sunt relaţiile de muncă şi cutumele stabilite, în vechime, de tradiţia poporului nostru, pe care ni le descrie cu lux de amănunte fondul lui Haşdeu.

În concluzie, precizăm faptul că cele semnalate de noi în cele de mai sus au constituit – în marea lor majoritate – obiective de cercetare pentru iniţiatorii Chestionarelor în discuţie. Ele au fost apariţii adiacente, pe lângă alte numeroase informaţii care se cereau în mod expres. Dincolo de toate particularităţile istorice menţionate în aceste documente, desprindem câteva idei directoare, sau, cum li s-ar spune în limbaj istoriografie, permanenţe istorice: conştiinţa originii daco-romane a poporului nostru, continuitate neîntreruptă pe pământul românesc, ideea de unitate etnică a românilor din toate provinciile româneşti, lupta susţinută prin veacuri pentru neatârnarea politico-socială, pentru dreptate şi independenţă, lupta contra exploatării, ca individ şi ca popor. Peste toate, surprindem nevoia şi aspiraţia pentru pace. În nenumărate versuri ale unor cântece bătrâneşti ce sunt redate, aici, prin glasul autorului anonim, se cere împăraţilor şi mai marilor zilei să „pună pace”, „să nu se bată”, să găsească o soluţionare paşnică a conflictelor politico-sociale, pentru ca marea masă a populaţiei să-şi poată desfăşura viaţa şi activitatea în linişte.

Atestările etnoistorice citate, alături de toată zestrea folclorică de nuanţă istorică ce ni s-a păstrat sau nu, au constituit „cântecul de leagăn” cu care un popor hotărât să-şi croiască drum în istorie şi-a hrănit pruncii, şi-a îmbărbătat oştenii. Tradiţiile acestea istorice, amintirile vremurilor de mărire şi eroism, au fost stele călăuzitoare la ceasuri de cumpănă şi bejenii, au fost sămânţa dintre visare şi realitate, care a rodit prin veacuri conştiinţa de sine a unui popor, au fost reazim şi sfinte suveniruri.

PR. PROF. AL. STĂNCIULESCU BÂRDA

Anunțuri