REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~Alin Rus: „Cimitirul împodobit din Sălătruc“

Nedeile momârlăneşti, festivalurile de muzică populară din Valea Jiului, diverse alte elemente ale culturii tradiţionale a momârlanilor din Vale, cum ar fi obiceiurile de nuntă, botez sau din ajunul sărbătorilor creştine de mare însemnătate, sunt astăzi amplu mediatizate în presa locală şi centrală, la televiziune, radio sau chiar în diverse studii etnografice. Fenomenul, pe cât de amplu şi binevenit este în acelaşi timp şi explicabil.

Preocuparea pentru comunităţile tradiţionale de orice fel, de la cele primitive ale arborigenilor australieni până la cele rurale din estul Europei unde aceste comunităţi au reuşit să păstreze până astăzi o serie de particularităţi culturale din vremuri foarte vechi, este un fenomen ulterior perioadei colonialiste, când s-a conştientizat pentru prima dată marele tezaur cultural pe care îl reprezintă aceste vestigii vii ale trecutului.

Din păcate, arunci când s-a început studierea serioasă şi pe baze ştiinţifice ale acestor culturi, cele mai multe dintre elementele, chiar şi cele de bază, ale culturilor tradiţionale se pierduseră deja în negura timpului sau căpătaseră o forma nouă sub presiunea misionarismului, al influenţelor tot mai pregnante ale modernismului iar, în secolul XX, sub imperiul şi hegemonia globalizării.

Reîntorcându-ne la cazul culturii momârlanilor din Valea Jiului, putem arăta că, în ciuda interesului deosebit de care se bucură astăzi cultura tradiţională a momârlanilor din Valea Jiului, în trecut ea a fost puţin cercetată şi studiată. Abia câteva monografii şi lucrări ştiinţifice sumare, apărute în marea lor majoritate în secolul XX, cu precădere în timpul perioadei comuniste, când în cultura ţăranilor băştinaşi de pe Jiu surveniseră deja modificări substanţiale faţă de felul cum apărea ea cu numai o jumătate de secol în urmă.

Fenomenul amintit nu trebuie însă să ne surprindă. Etnografia ca ştiinţă îşi conturase specificul în România, abia la sfârşitul secolului XTX, iar Valea Jiului nu a avut nici pe departe privilegiul de a fi studiată de către primii cercetători români din acest domeniu.

În acest context cultural şi social, devine o mare problemă, pentru cercetătorul de astăzi al culturii tradiţionale a jienilor, trasarea distincţiei dintre elementele mai noi, preluate de momârlani mai recent, sub imperiul diferitelor influenţe socioculturale care au marcat Valea Jiului odată cu industrializarea, şi elementele mai vechi, aproape arhaice care au fost un însoţitor statornic al vieţii momârlanilor din timpuri străvechi. Multe dintre aceste elemente, la un moment dat au avut o funcţie şi un rol important în cadrul culturii rurale din trecut.

Astăzi, puţini sunt cei care, chiar şi dintre momârlani, mai recunosc sensul şi simbolurile străvechi ale unora dintre elementele culturii lor. Acestea se păstrează însă în virtutea unei habitudini şi a unui imbold de a păstra „tradiţiile şi datinile strămoşeşti“. Totuşi, funcţionalitatea acestor obiceiuri pare să fi dispărut pentru întotdeauna.

Toate acestea se constituie într-o problemă suplimentară, deosebit de dificilă pentru etnograful care purcede la studiul culturii tradiţionale a momârlanilor. O hermeneutică regresivă pare să fie aici de cel mai mare ajutor, ea ajutându-ne să trecem prin filtrul ştiinţificităţii diversele elemente culese de pe terenul atât de fertil al culturii momârlanilor din Valea Jiului.

Unul dintre obiceiurile de o necontestată originalitate şi vechime ale momârlanilor din zona estică a Văii îl reprezintă şi împodobitul crucilor în săptămâna de Paşti în cimitirul din Sălătruc. În săptămâna patimilor, până în joia mare de fapt, vechiul cimitir din Sălătruc se schimbă parcă la faţă. Crucile de pe morminte sunt împodobite, care de care mai frumos, cu batice, batiste, ciucuri de lână şi mici cununiţe de flori.

Avatarurile cimitirului din Sălătruc împreună cu noua sa înfâţişare pe care o ia imediat după Paşti, atrage atenţia în primul rând prin spectacolul estetic pe care îl oferă. Totuşi, acesta nu este decât primul aspect, şi poate cel mai spectaculos care atrage atenţia la o primă vedere.

Totuşi, fenomenul care pare a avea doar o funcţie estetică ascunde sensuri şi simboluri mai adânci decât cele care se revelează de prima dată privitorului. Pentru descoperirea acestora o analiză comparativă, împreună cu o serie de informaţii obţinute pe cale orală ne sunt de cel mai mare ajutor.

Astfel, aflăm de la localnicii cei mai vârstnici din Sălătruc, că crucile mormintelor nu se împodobesc la întâmplare ci printr-o anumită logică bine întemeiată: crucile femeilor se împodobesc cu batice iar cele ale bărbaţilor cu batiste şi ciucuri de lână. Explicaţia oferită de săteni referitoare la acest aspect este cât se poate de firească şi simplă: „femeile poartă batic iar bărbaţii batiste; tot bărbaţii sunt aceia care de regulă au grijă de oi.“

Aici apar imediat o serie de întrebări şi probleme: de ce e nevoie de această distincţie în împodobitul crucilor când simpla citire a numelui de pe cruci ne face să înţelegem imediat dacă acolo a fost îngropată o femeie sau un bărbat? De ce această distincţie se face cu atâta grijă şi preocupare, când funcţia împodobitului crucilor pare să fie eminamente estetică?

Aşa cum am mai afirmat şi mai sus, aici, pe lângă informaţiile etnografice din zonă ne poate ajuta şi un studiu comparativ. Astfel, din diverse surseIII aflăm că în cimitirul din Uricani până în anii ’40 ai secolului trecut crucile femeilor se diferenţiau de cele ale bărbaţilor prin faptul că le lipsea braţul orizontal.

Faptul respectiv a fost interpretat în fel şi chip, dar cea mai veridică interpretare o oferă tot bătrânii din zonă care spun că această diferenţă de construcţie a crucilor se impunea pentru a se putea diferenţia între crucile femeilor şi cele ale bărbaţilor. Aceeaşi întrebare ca şi faţă de fenomenul întâlnit în cimitirul de la Sălătruc ne revine obsesiv în minte: de ce e nevoie de o diferenţiere atât de netă, când numele înscrise pe cruci ne oferă informaţii foarte clare despre sexul decedatului?

Date asemănătoare din alte zone etnografice româneşti vin să întregească tabloul acestor diferenţe trasate cu privire la sexul persoanelor decedate. În nordul Transilvaniei sau unele părţi din Moldova se face diferenţa nu numai între crucile adulţilor ci şi ale copiilor, aceştia din urmă, având parte de nişte cruci pitice, acestea descrescând în funcţie de vârsta copilului decedat.

Toate aceste informaţii culese de pe teren sau cuprinse în diverse lucrări ale etnografilor români ne pun în faţa unui fenomen mai larg care implică o întrebare dificilă: de ce unele culturi tradiţionale şi în special cele mai coezive au simţit nevoia de a marca diferenţele dintre decedaţi pe baza acestor semne şi simboluri distinctive? Pentru a oferi răspunsul la această întrebare trebuie să coborâm pe firul timpului mai adânc în vremurile mai vechi ale culturilor tradiţionale. Aşa cum se ştie, în aceste culturi, cu numai o sută şi ceva de ani în urmă gradul de educaţie de la nivelul maselor era foarte scăzut existând sate întregi fără nici un ştiutor de carte.

În plus, tot aceleaşi comunităţi erau şi cele în care segregarea rolurilor de gen era foarte puternică, femeile şi bărbaţii avându-şi rolul şi sarcinile bine stabilite după nişte reguli rigide şi clare. De asemenea, în acest tip de comunităţi, ritualurile de înmormântare se respectau cu stricteţe, fiind înconjurate de o sumă întreagă de elemente magico-religioase.

Toate aceste aspecte ne conduc către o explicaţie globală: în trecut, în multe dintre culturile tradiţionale aflate pe teritoriul de azi al României, crucile mormintelor nu purtau numele decedaţilor înscrise pe ele; cel mai probabil datorită puţinilor ştiutori de carte din cadrul acelor comunităţi. Insă, rolurile de gen erau foarte clar delimitate.

Tocmai de aceea se simţea nevoia trasării unei distincţii între crucile mormintelor, prin diverse ornamente, sculpturi sau chiar forma crucilor. Acesta pare să fie şi cea mai plauzibilă explicaţie cu privire la natura fenomenului întâlnit în cimitirul din Sălătruc.

De aici şi avertismentul ce merită să fie lansat cu privire la interpretările ce se pot da unui fenomen al culturii tradiţionale. înainte de a aşeza un element al culturii tradiţionale sub spectrul esteticului şi al dorinţei de frumos al omului culturii rurale vechi, merită să coborâm măcar pentru un moment într-o perioadă mai veche de timp în care dominau magia şi explicaţiile religioase şi nu în ultimul rând principii funcţionaliste.

Aşadar, chiar dacă azi cimitirul din Sălătruc ne încântă printr-un spectacol de o reală frumuseţe şi culoare, explicaţia fenomenului trebuie s-o căutăm undeva mai departe înspre originile culturii tradiţionale momârlăneşti din Valea Jiului.

II Petre Făgaş – Localitatea Uricani din Valea Jiului – vatră de trăire spirituală românească, Ed. Matinal, Petroşani, 2000. 

Bibliografie

1. Ion Conea – Clopotiva – un sat din Haţeg, Ed. Academiei, Bucureşti, 1933;

2. Nicolae Dunăre – Arta populară din Valea Jiului, Ed. Academiei, Cluj-Napoca, 1963;

3. Petre Făgaş – Localitatea Uricani – vatră de trăire spirituală românească, Ed. Matinal, Petroşani, 2000;

4. Dumitru Gălăţan – Tradiţii şi obiceiuri în satele din Estul Văii Jiului, Ed. Focus, Petroşani, 2005;

5. Ioan Lascu – Tradiţii care dispar, Ed. Mim, Craiova, 2004;

6. Karoly Kos – Studii etnografice, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1999;

7. Sebastian Stanca – Monografia istorico-geografică a localităţii Petroşeni, Ed. Fundaţiei Culturale Ion D. Sârbu, Petroşani, 1996;

8. Ion Vintilescu – Merisor, un sat de momârlani de pe pragul porţii sud-estice a Ţării Haţegului, Sociologie Românească

9. Ion Vlăduţiu – Etnografia Românească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.

ALIN RUS

Anunțuri