REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~ Emil Poenaru: „Columna lui Traian ca sursa etnoistorică“

Pentru a demonstra exactitatea cu care imaginile Columnei înfăţişează amănuntele de natură etnografică, autorul Kirâly Păli compară modul prezentării reliefurilor monumentului a diverselor categorii de auxiliari ai armatei romane, cu modul în care aceştia sunt descrişi de către diverşi autori din antichitate. Despre modul înfăţişării auxiliarilor germani scrie că: „Datorită măiestriei artistice a sculptorilor şi a minuţiozităţii lor, aceşti germani se pot recunoaşte din prima privire. Îmbrăcămintea lor este identică cu descrierea care le-o face Tacitus, de pe vremea când Traian îşi ocupa tronul. Ei poartă tunici groase de lână pe care le închid la umăr cu o copcă sau cu un spin. Cei bogaţi au îmbrăcămintea mai mulată pe corp. În general, îmbrăcămintea lor este modestă şi atunci când intră în luptă o aruncă, de aceea, aşa cum sunt arătaţi pe Columnă, ei luptă cu bustul gol, dând o impresie înfricoşătoare, mai ales că ei atacau urlând. Majoritatea au scut, ciomag primitiv, dar unii dintre ei au deja şi sabie. Deşi sunt atât de primitiv înarmaţi, ei au mare greutate în tabăra romană, dovadă şi faptul că – aşa cum ilustrează şi basoreliefurile – ei se aşează în faţa tribunei de pe care împăratul îşi ţine cuvântările sau împarte darurile. Este de presupus că printre ei se aflau şi batavii, despre care se ştie că erau cei mai viteji, Tacitus scriind că: „Romanii au respectat titlurile şi drepturile acestor aliaţi, nu i-au încărcat cu dări şi ferindu-i de impozite şi de alte greutăţi îi ţineau numai pentru război, folosindu-i ca ghiulele”. Pe basoreliefurile Columnei se pot recunoaşte în mod cert, după podoabele capilare, suevii, cei care poartă părul dat peste cap, legat în coc, această podoabă deosebindu-i pe oamenii liberi de sclavii lor şi, aşa cum arată Tacitus, aceştia îşi împodobesc cocurile sub ochii adversarilor. Traian s-a folosit foarte bine de ei, fiind ostaşi dârji şi cunoscând tehnica de război romană. Pe basoreliefuri întâlnim mult germanii. Se pare că toate popoarele aliate din Germania liberă au luat parte la lupte” (op.cit., p. 176).

Pentru a da încă un exemplu despre valoarea documentară a detaliilor etnografice ale Columnei, autorul citat examinează descrierea pe care Strabon o tace maurilor, care au apărut şi ei ca trupe aliate în cadrul marii concentrări de trupe pe care a realizat-o Traian. După descrierea marelui geograf al antichităţii, maurii, deşi locuiesc o ţară minunată, sunt în general nomazi, dar cu toate acestea, ei se îngrijesc foarte mult, îşi pun părul şi barba pe „bigudiuri” spre a le face bucle, poartă bijuterii de aur, îşi curăţă dinţii şi îşi taie unghiile. Foarte rar trecătorii se ating unii de alţii, ca să nu îşi strice frizurile. De cele mai multe ori ei luptă călare, cu o lance pe care o aruncă, având şi săbii. Caii lor nu au şei şi îi conduc doar din căpăstru, fiind mici şi docili. Caii au la gât o apărătoare din lână sau din păr de animale, pe care este fixat căpăstrul. Au scuturi mici din piele şi poartă tunici cu marginile late, nelegate, iar ca apărători la piept, piei de animale. Comparând această descriere a lui Strabon cu imaginile călăreţilor mauri de pe Columnă, constatăm o perfectă concordanţă.

O altă trupă de aliaţi ai armatei romane au constituit-o prăştiaşii din insulele Baleare. Pe aceşti luptători i-au cunoscut încă fenicienii şi au luptat şi în armatele Cartaginei. După ce insulele au fost cucerite de romani, ei au servit constant ca auxiliari ai armatei romane. Armamentul lor era compus din scuturi mici, lance uşoară şi trei praştii, dintre care una era legată de mijloc, una de frunte, iar a treia o ţineau în mâna dreaptă. Cu praştiile lor aruncau pietrele cu atâta putere, încât distrugeau coifurile şi scuturile duşmanilor. Aceste pietre, rotunde, le ţineau în poală – aşa cum sunt înfăţişaţi pe Columnă.

Dintre aliaţii lui Decebal sunt înfăţişaţi sarmaţii, îmbrăcaţi în costumul lor solzos, care le acoperea corpul în întregime, făcut din bucăţi de copite de cal cusute ca nişte zale şi cu armele lor specifice, adică aşa cum scrie despre ei Pausanias, că foloseau osul pentru a fabrica vârful lăncilor şi copitele de cal tăiate pentru a confecţiona zalele lor şi ale cailor (Pausanias, I, 21). Despre participarea la război, ca aliaţi ai dacilor în timpul ofensivei din iarna anului 101/102, a sarmaţilor, avem o informaţie în textul lui Iordanes care se referă la întemeierea de către Traian a oraşului Nicopolis pe locul victoriei sale („Getica”, 18). De asemenea, Plinius cel Tânăr, în una dintre scrisorile sale aminteşte că ofensiva de iarnă împotriva romanilor a fost condusă (în Moesia, n.a.) de către şeful roxolanilor, Susagus („Epistulae”, 10.74, 1).

În legătură cu apartenenţa etnică a elementelor care opun ultimele rezistenţe armatelor romane la sfârşitul celui de-al doilea război dacic, dintre care unii au pe cap un fel de tiare, să cităm un fragment din textul lui Dio Chrysostomos (Dio din Prusa), care s-a aflat exilat în Dacia, cu puţină vreme înainte de declanşarea războaielor dintre daci şi romani: „…se pot vedea oameni având pe cap un fel de căciuli, aşa cum poartă astăzi unii traci numiţi geţi şi cum purtau înainte vreme lacedemonienii şi macedonienii, iar alţii au tirară şi şalvari – pare-mi-se la fel ca perşii, bactrienii, părţii şi mulţi alţi barbari”.

Se pare că basoreliefurile Columnei nu au înfăţişat însă pe toţi aliaţii dacilor. Din textul lui Dio Cassius rezultă că alături de Decebal ar fi luptat şi neamul germanic al burilor. De altfel, reprezentarea şi a acestora ar fi fost dificilă, fiindcă erau şi ei purtători de „nodus”, aveau aceeaşi îmbrăcăminte ca şi luptătorii de neam germanic care formau unităţi în armata romană şi, astfel, s-ar fi confundat. Poate că în această selecţie operată între aliaţii dacilor, înfăţişându-i doar pe cei mai însemnaţi – şi mai uşor de distins datorită costumaţiei lor în formă de solzi – a jucat un rol şi ceea ce Kiraly Pali numeşte „unilateralitatea” Columnei, manifestată în acest caz prin preocuparea artiştilor de a înfăţişa pe toţi aliaţii Romei, chiar şi pe cei mai neînsemnaţi, pe când dintre aliaţii dacilor, în general, monumentul nu prezintă „mai pe nimeni”, cu toate că, mai ales în perioada primului război, Decebal a reuşit să îşi asigure sprijinul multor popoare. „Un uriaş număr de oameni – scrie autorul amintit – s-au aflat în crâncena luptă dintre est şi vest, dar artiştii au înfăţişat cu precădere măreţia romană” (op.cit., pp. 184-185).

EMIL POENARU