REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~Ion Ghinoiu : ” Asumarea riscului de a gandi si altfel „

ASUMAREA RISCULUI DE A GÂNDI ŞI ALTFEL

Ion Ghinoiu

Sunt un specialist al culturii populare. Sunt copil de tăran. Odată cu trecerea anilor, după multă muncă am ajuns să pot privi cultura atât din interior cât şi din exterior.

Toata perioada carierei ele a dedicat-o realizării Atlasului Etnografic Român. Cred că aceasta a fost una dintre marile şanse pe care mi le-a dat Dumnezeu

Imediat după ce am absolvit Universitatea, m-am apucat de lucru şi am reuşit să cunosc în acest răstimp trei generaţii cu care am trudit atât aici, în aceste birouri, dar foarte mult pe teren, căutând rădăcini ale folclorului şi tradiţiilor poporului nostru. Pentru realizarea Atlasului Etnografic Român am trudit extraordinar de mult; imaginaţi-vă că am străbătut şi cercetat aproximativ 600 de sate ale României şi am aplicat chestionarele noastre (1200 întrebări) la peste 12.000 de subiecţi. Toate acestea le-am făcut în decursul a 30 de ani. E mult, e puţin rămâne să aprecieze cei care vor veni după noi şi vor analiza ceea ce am realizat.

După sute de zile de muncă, am constatat că ceea ce am găsit pe teren nu corespunde în totalitate cu ceea ce învăţasem noi, cu teoria. Trebuie să subliniez faptul că rădăcinile noastre ca popor nu trebuie căutate la grecii din Atena, la Roma sau în Egipt ci aici, în vatra noastră strămoşească, la dacii noştri.

Tinerilor de astăzi şi urmaşilor noştri le pot spune că acum trăim o perioadă de metisaj cultural iar pentru a continua tradiţiile şi cultura acestui străvechi popor trebuie să plece întotdeauna de la fapte reale pentru a reuşi să înţeleagă eficient realitatea aşa cum am reuşit să o înţeleg eu în timpul celor 30 de ani de muncă (1970-2000) pentru realizarea Atlasului etnografic Român.

Cei ce vin după noi trebuie să realizeze o arhivă consistentă a tradiţiilor poporului român, deoarece eu cred că în viitor România va fi un punct de trimitere frecventă la spaţiul istoric strămoşesc dacic, care va reconstitui vechea civilizaţie europeană.

*Pentru a descoperi ceva cu adevărat nou în ştiinţa căreia i te-ai dedicat, trebuie să rătăceşti, adică să alegi şi alte cărări decât cele pe care au mers iluştrii tăi înaintaşi. Fără temeritate şi cu trimiteri de tipul aşa a zis marele savant sau profesor un domeniu de cercetare stagnează, devine imuabil. Acest mesaj le este transmis studenţilor de la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială în prima oră de curs împreună cu riscurile rătăcirii cu adevărat. Surprinşi de propunere, tinerii aşteaptă să vadă mai întâi aventurile profesorului. Află atunci cum a descifrat acesta semnificaţiile calendarului popular prin raportarea sărbătorilor şi obiceiurilor la ritmurile cosmice şi la bioritmurile de reproducere a plantelor şi animalelor; cum a reconstituit panteonul carpatic diferit de cel greco-roman indus abuziv în conştiinţa românilor pe cale livrească; cum a luat fiinţă conceptul de geomorfism ca opus antropomorfismului; cum a definit cartea românească a morţilor care, spre deosebire de cea egipteană scrisă pe papirus şi dispărută cu peste două milenii în urmă, este cântată şi astăzi la unele înmormântări din sud-vestul României şi altele. Una din cutezanţele despre care îi place să vorbească este aşa-numitul sindrom al antichităţii greco-romane, ideea că tot ce e valoros în ştiinţă, filozofie, arte, democraţie, mitologie vine, în exclusivitate, de la greci şi romani. De la ei şi cu ei ar începe spiritualitatea continentului european. Pentru români, care poartă numele Romei Antice, consecinţele sindromului îmbracă forme aberante. Cel care încearcă să coboare la substratul autohton traco-geto-dac îşi asumă riscul de a fi numit tracoman, de a fi exclus din anumite cercuri culturale şi ştiinţifice. Convins că există o prăpastie care separă nefiresc istoria de protoistoria carpato-dunărenilor şi un prag psihologic al antichităţii greco-romane nu trebuie să treci ca să ajungi la alte rezultate decât cele la care a ajuns cutare sau cutare savant, exploratorul, expunându-se cu bună ştiinţă la un mare risc, a încercat să le depăşească. Şansa lui a făcut ca din 1967 până în ziua când îşi aşterne aceste gânduri să trudească neîntrerupt, alături de alţi colegi etnografi, la marele tezaur care i-a oferit numeroase argumente, Atlasul Etnografic Român.

Materialul de teren pentru elaborarea Atlasului a fost înregistrat de la 18 000 de subiecţi din 536 de sate pe baza uni chestionar etnografic de 1200 de întrebări. Răspunsurile consemnează realitatea etnografică existentă la două momente ale secolului trecut: anul 1900 şi data anchetei, anii 1972-1982. Din răspunsurile primite au rezultat peste 1 000 de hărţi din care 600 au fost selectate şi grupate tematic în cinci volume cu câte aproximativ 120 de hărţi etnografice fiecare: primul volum, Habitatul, se referă la adăposturile de aici (aşezarea, gospodăria, locuinţa, amenajarea interiorului) şi de dincolo (cimitirul); volumul II, Ocupaţiile, la mijloacele de câştigare a existenţei, (cultivarea pământului, creşterea animalelor, sericicultura, apicultura, vânătoarea, pescuitul şi transportul); al treilea, Tehnologia populară, la geniul tehnic (meşteşugurile, instalaţiile tehnice populare şi alimentaţia); al patrulea, Manifestările artistice, la portul şi arta populară; al cincilea, Manifestările spirituale, la obiceiurile de la naştere căsătorie şi înmormântare, la sărbătorile calendaristice şi mitologie. Titlurile şi legendele hărţilor sunt traduse în trei limbi de circulaţie internaţională (engleză, franceză, germană), iar elementele cartografiate sunt ilustrate cu fotografii, desene, schiţe. În paralel cu elaborarea atlasului se publică şi un corpus de 25 de volume cu materialul de teren brut, aşa cum a fost înregistrat de la subiecţii anchetaţi.

Din citirea hărţilor rezultă că, la data anchetei, românii păstrau elemente semnificative ale civilizaţiilor lemnului şi lutului, că locuitorii carpato-dunăreni sunt făuritorii şi purtătorii unei sinteze a civilizaţiei continentale, legată de apele curgătoare, diferită de civilizaţia greco-romanilor, legată de mare. Carpato-dunărenii s-au exprimat în lemn şi lut în vremurile preistorice, în antichitatea geto-dacă şi, în mod vizibil, în secolul al XX-lea, când s-a efectuat ancheta pentru Atlasul Etnografic. Arheologii nu au descoperit la daci statui, temple, cetăţi din piatră. Aceştia stăpâneau munţi de piatră şi marmoră, dar îşi modelau divinităţile în lemn şi lut.

Se cunoaşte că regiunile cele mai bogate în resurse de apă şi hrană de pe Terra au fost primele şi cele mai importante leagăne de civilizaţie. Fluviul Dunărea a fost pentru carpato-dunăreni precum Nilul pentru vechiul Egipt, Indusul şi Gangele pentru vechea Indie, Eufratul şi Tigrul pentru Sumer şi Mesopotania, spaţiul de geneză a unei mari civilizaţii preistorice numit de Marija Gimbutas, mare arheolog şi antropolog american, Vechea Civilizaţie a Europei. Savantul a definit-o ca o „entitate culturală cuprinsă între 6500 – 3500 î. H., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă care a precedat societăţile indo-europenizate…; Trebuie să recunoaştem realizările strămoşilor noştri, vechi europeni, aşa cum au fost: constructori de temple, producători de ceramică admirabil pictată şi de obiecte de cult”. Între timp, la Schela Cladovei, pe malul românesc al Dunării, s-a descoperit o nouă cultură neolitică care coboară istoria continentului european cu încă două milenii în urmă. Cu argumente arheologice, paleo-antropologice şi paleolingvistice Marija Gimbutas demonstrează că pe un areal geografic ocupat astăzi de România, Republica Moldova, Vestul Ucrainei, Ungaria, Cehia, Slovacia, Jugoslavia, Croaţia, Macedonia, Bulgaria, Albania, Grecia, inclusiv insulele egeene şi sud-estul Peninsulei Italice, s-a dezvoltat, anterior civilizaţiei antice greco-romane şi mitului biblic al creaţiei paterne, un mare complex cultural şi religios dominat de Zeiţa Mamă. Cu 2-3 milenii înainte să strălucească culturile Greciei şi Romei antice, în bazinul inferior al Dunării de Jos înfloreau superbele culturi neolitice: Precucuteni, Cucuteni, Gumelniţa, Hamangia şi altele. Purtătorii acestor culturi preistorice aparţineau unor societăţi agrare lipsite de fortificaţii elaborate şi arme de luptă. Erau meşteri neîntrecuţi în prelucrarea lutului, şi, probabil înclinaţi spre meditaţie, însuşire ilustrată de statuetele din lut numite Gânditorul de la Hamangia. Rolul principal în aceste societăţi îl jucau femeile.

De la primele culturi neolitice din bazinul Dunării de Jos şi până la cultura orală cartografiată în Atlasul Etnografic Român s-au scurs aproximativ zece milenii. La cele două capete ale lungului fir al istoriei, unul cercetat de arheologi, altul de etnologi, există numeroase analogii culturale. Alegem ca exemplificare, o reprezentări plastică care se referă la purtatul greutăţilor pe cap de femeile neolitice şi oltence, şi alta de motivul sărutului în arta ceramică de origine neolitică şi arta plastică a geniului brâncuşian.

Generalizând imensul material documentar până la limita admisă ştiinţific, arhetipurile celor 10 000 de ani ai civilizaţiei europene (mileniile 8 î. H. – 2 d. H.) pot fi împărţite în trei complexe culturale şi religioase: primul este dominat de Zeiţa Mamă neolitică (8000 î. H. – 2 500 î. H.); al doilea de Zeul Tată indo-european (2 500 î. H – anul 0); al treilea de Fiul lui Dumnezeu, Iisus (anul 0 – ). După un alt criteriu, modul în care şi-au imaginat oamenii că arată divinitatea lor adorată, europenii au edificat două lumi arhetipale inconfundabile: una geomorfă, de origine neolitică, care are ca model de frumuseţe şi perfecţiune oul, alta, antropomorfă, de origine indo-europenă şi creştină, care are ca model omul. Elementele caracteristice descoperite de arheologi şi cele culese de etnologi se pot sistematiza, astfel.

Mari complexe culturale şi religioase atestate pe teritoriul actual al României:

I. Epoca neolitică (vechii europeni):

Trăsături caracteristice: Vârsta aproximativă: 80000 – 2200 î. H; Marea divinitate: Zeiţa Mumă; Chipul divinităţii adorate, ideal de frumuseţe şi perfecţiune pentru om: Zeiţa cu înfăţişare de OU; Lumea materială şi spirituală creată după chipul şi înfăţişarea divinităţii: Geomorfă; Exercitarea puterii divine: Zeiţe specializate; Reşedinţa divină: În tot şi în toate; Locul de unde vine sufletul pruncului la naştere: Din pântecele femeii, furişat acolo din pântecele Pământului; Reşedinţa sufletelor după moarte: În pântecele Pământului, în ape; Ritul funerar cu ajutorul căruia este expediat mortul la divinitatea adorată: Înhumare; Ritul funerar la reiterarea anuală a divinităţii şi a lumii înconjurătoare: Înhumare, aruncare în apă; Substitute fitomorfe ale divinităţii: Sânziana (Drăgaica), Bozul, Mătrăguna, Mărul; Substitute zoomorfe ale divinităţii: Pasărea, Taurul, Ursul, Porcul, Cerbul; Substitute antropomorfe ale divinităţii: Zeiţele Mumă: Dochia, Maica Precesta, Muma Pădurii, Muma Ploii, Muma Caloianului; Data morţii şi renaşterii anuale a divinităţii: Simultan, la echinocţiul de primăvară sau de toamnă; Momentul diurn sau nocturn al naşterii şi morţii divinităţii: Nocturn; Repere astronomice pentru aprecierea şi măsurarea timpului: Luna şi Soarele; Tipul de calendar: Lunar-solar; Ocupaţii dominante creatoare de ideologii şi civilizaţii: Agricultura, prelucrarea lutului, lemnului şi pietrei; Arhetipuri caracteristice: Geomorfe: Pământul, grota, Luna, oul, oala, apa, colacul (pâinea), pântecele, vulva.

II. Epoca Bronzului şi prima Epocă a fierului (indo-europenii)

Trăsături caracteristice: Vârsta aproximativă: 2200 î. H. – 0; Marea divinitate: Zeul Tată; Chipul divinităţii adorate, ideal de frumuseţe şi perfecţiune pentru om: Zeul cu înfăţişare de OM; Lumea materială şi spirituală creată după chipul şi înfăţişarea divinităţii: Antropomorfă; Exercitarea puterii divine: Zei şi zeiţe specializaţi şi ierarhizaţi; Reşedinţa divină: În Cer; Locul de unde vine sufletul pruncului la naştere: Din pântecele femeii primit ca dar din Cer; Reşedinţa sufletelor după moarte: În Cer, în văzduh; Ritul funerar cu ajutorul căruia este expediat mortul la divinitatea adorată: Incinerare; Ritul funerar la reiterarea anuală a divinităţii şi a lumii înconjurătoare: Incinerare; Substitute fitomorfe ale divinităţii: Bradul, Omanul; Substitute zoomorfe ale divinităţii: Calul, lupul, leul; Substitute antropomorfe ale divinităţii: Zeii paterni: Crăciunul, Mutul Căluşului, Blojul sau Sângiorzul; Data morţii şi renaşterii anuale a divinităţii: Simultan, la solstiţiul de vară sau de iarnă; Momentul diurn sau nocturn al naşterii şi morţii divinităţii: Diurn; Repere astronomice pentru aprecierea şi măsurarea timpului: Soarele şi Luna; Tipul de calendar: Solar-lunar; Ocupaţii dominante creatoare de ideologii şi civilizaţii: Păstoritul, prelucrarea metalelor şi a pietrei; Arhetipuri caracteristice: Antropomorfe: Soarele, focul, stâlpul, phalusul.

III. Creştinismul

Trăsături caracteristice: Vârsta aproximativă: 0 -….; Marea divinitate: Fiul lui Dumnezeu; Chipul divinităţii adorate, ideal de frumuseţe şi perfecţiune pentru om: Iisus cu înfăţişare de OM; Lumea materială şi spirituală creată după chipul şi înfăţişarea divinităţii: Antropomorfă; Exercitarea puterii divine: Atotputernicul; Reşedinţa divină: În Cer; Locul de unde vine sufletul pruncului la naştere: Din pântecele femeii primit ca dar din Cer; Reşedinţa sufletelor după moarte: În Raiul Cerului credincioşii, în Iadul Pământului păcătoşii; Ritul funerar cu ajutorul căruia este expediat mortul la divinitatea adorată: Înhumarea trupului la 3 zile după moarte, slobozitul sufletului la 40 de zile; Ritul funerar la reiterarea anuală a divinităţii şi a lumii înconjurătoare: Înhumare, Înviere după 3 zile, Înălţare la Cer după 40 de zile; Substitute fitomorfe ale divinităţii: Salcia; Substitute zoomorfe ale divinităţii: Mielul; Data morţii şi renaşterii anuale a divinităţii: Separat, Naşterea la solstiţiul de iarnă, Moartea, Învierea şi Înălţarea la echinocţiul de primăvară; Momentul diurn sau nocturn al naşterii şi morţii divinităţii: Naşterea şi Învierea nocturne, Înălţarea diurnă; Repere astronomice pentru aprecierea şi măsurarea timpului: Soarele şi Luna; Tipul de calendar: Solar-lunar; Ocupaţii dominante creatoare de ideologii şi civilizaţii: Economie complexă; Arhetipuri caracteristice: Antropomofe: crucea, biserica.

*

O mare criză spirituală trebuie să fi zguduit lumea la trecerea de la neolitic la Epocile Bronzului şi Fierului când a fost înlocuită divinitatea geomorfă şi maternă, cu cea antropomorfă şi paternă în paralel cu exilarea acesteia de pe Pământ, din tot şi din toate, în înaltul cerului. Dar, Universul este, de la structurile sale infinit de mici (celula, molecula, atomul, unităţile subcuantice) până la cele infinit de mari (planetele, aştrii, galaxiile, roiurile şi superroiurile galactice) geomorf, nu antropomorf. Este oare posibil să fie împăcate cele două modele de vieţuire de oameni pe Terra, unul geomorf, în deplină concordanţă cu Pământul şi întreg Universul, şi altul antropomorf, impus şi dominat de aroganţa celei mai puternice vietăţi de pe planetă?

Pentru definirea Vechii Civilizaţii Europene, s-au adăugat, în ultimul timp încă două preţioase argumente: Panteonul românesc şi Cartea românească a morţilor. Dezavantajul că aceste creaţii carpato-dunărene n-au fost scrise pe papirus sau cioplite în piatră este anulat de supravieţuirea lor în cultura orală la începutul mileniului trei. Panteonul greco-roman şi Cartea egipteană a morţilor au fost scrise şi au dispărut; Panteonul românesc şi Cartea românească a morţilor n-au fost scrise, dar există, pot fi verificate pe teren. Dacă panteonul carpatic ar fi fost scris în antichitate, ar fi ieşit în evidenţă deosebirile dintre două mari civilizaţii ale timpului, una mediteraneană, greco-romană, care se exprima în piatră (temple, statui, cetăţi), cu influenţe primite de la civilizaţiile terestre de la înmănuncherea continentelor (Europa, Asia şi Africa) marcate de fluvii care se varsă în mări prin trei delte (Delta Dunării, Delta Tigrului şi Eufratului, Delta Nilului), şi alta legată de apele continentale, traco-geto-dacă, crescută pe loc, care se exprima în lemn şi pământ (cetăţi, stâlpi, temple), în lut ars şi aluat copt (figurine de tot felul. Dacă evreii, indienii, egiptenii, grecii moştenesc de drept culturile popoarelor vechi, care au locuit Palestina, Grecia, Egiptul, India, românii moştenesc, după aceeaşi logică elementară, cultura primei civilizaţii europene. După fetişismul documentului scris, care poate anula orice argument arheologic şi etnologic, ar însemna că nici culturile amerindiene n-ar fi existat înainte de descoperirea Americii de Cristofor Columb! Moştenitorii Vechii Civilizaţii Europene sunt grecii din Atena, italienii din Roma sau românii carpato-dunăreni?

Panteonul carpato-dunărean, exponent al unei civilizaţii a lemnului şi lutului, este o lume mitică atipică în raport cu panteonul greco-roman. Are unele legături cu cel greco-roman, dar şi cu cel al Indiei antice. De altfel, legătura tainică a spiritualităţii carpatice cu Vechea Indie avea să fascineze mari spirite româneşti: Eminescu, Brâncuşi, Eliade. Adesea, pe pământul carpatic, zeii indieni se numesc şi, adesea, îşi îndeplinesc atribuţiile avute la ei acasă, în vechea Indie: zeul Universului Shiva, în colindul de Crăciun Siva, zeul pluviometric Rudra, în ceremonialul Paparudei, zeul morţii Yama, în unele credinţe şi expresii româneşti (a da Iama în păsări, în vite, cu sensul de a da moartea).

În ceea ce priveşte Cartea românească a morţilor, sinonimă cu Cartea egipteană a morţilor, cuprinde texte sacre de iniţiere a sufletului mortului pentru drumul mitic care separă lumea de aici de lumea de dincolo, cântate de un cor feminin în momente şi locuri semnificative ale ceremonialului funerar. Textele de iniţiere se transmit prin monologuri şi dialoguri cântate Mesajele sunt adresate mortului, zeiţelor destinului (Zorile), soţului sau soţiei postume (bradul, suliţa, steagul), diverselor substitute ale mortului (stâlpul, crucea). Zeiţa morţii apare în ipostază, de pasăre de pradă (gaia, corboaica, vulturul) şi antropomorfă, cu chip de om (Zâna Bătrână, Moartea, Maica Precesta, Maica Irodia). În textele cântate apar, rând pe rând, ghizi providenţiali (lupul, vulpea, vidra), vameşi binevoitori, repere de orientare personificate (salcia împupită, mărul înflorit), personaje psihopompe (calul, cerbul) şi, în final, în lumea de dincolo, rudele mortului. Cunoştinţele de care defunctul are mare nevoie sunt expuse prin metode simple: descrierea amănunţită a drumului mitic şi a înfăţişării personajelor mitice; repetiţia momentelor cheie ale călătoriei pentru fixarea cunoştinţelor; comparaţia drumului bun cu cel rău, a prietenilor cu neprietenii. Aria de răspândire a cântecelor funerare, compactă la începutul secolului al XX-lea în sud – vestul şi centrul României (Gorj, Mehedinţi, Caraş-Severin, Timiş, Bihor), relativ compactă în sudul Transilvaniei (sudul judeţelor Alba, Hunedoara, Sibiu, Braşov), trimitea puternice tentacule în nord (Bistriţa-Năsăud, Mureş), în judeţele din Moldova (Suceava, Botoşani, Neamţ, Iaşi, Vaslui, Vrancea, Galaţi), Republicii Moldova şi, în sud, la românii din Banatul sârbesc şi de pe Valea Timocului. În zonele în care nu au fost atestate cântecele funerare (Zorile, Cântecul Bradului, Cântecele de Priveghi şi altele), funcţia lor a fost preluată, parţial, de bocetele versificate. Cântecele funerare nu sunt atestate la popoarele vecine românilor şi nici la alte popoare ale Europei, motiv pentru care acestea au fost incluse greşit, până la marele etnomuzicolog Constantin Brăiloiu, în categoria bocetului. Versetele, hexa- sau octosilabice, cu predominarea clară a celor hexasilabice, par a fi împietrite, precum versetele cioplite pe sarcofagiile antice. Ele au fost îndelung cizelate şi decantate de impurităţi poetice şi de orice adaus care ar fi îngreunat transmiterea cu claritate a mesajului. Melodiile, cu sonorităţile lor preistorice, au ecou profund în inimile îndoliaţilor şi în natura înconjurătoare; ele contrastează cu deznădejdea lugubră a bocetelor propriu-zise. Tărâmul suferinţelor după moarte, Iadul, cultivat de religiile indo-europene şi creştine, lipseşte din peisajul edenic descris de cântecele româneşti de înmormântare.

Prin împlinirea teritorială, politică, demografică, economică şi spirituală Europa îşi reclădeşte, în raport cu celelalte continente ale Planetei, o nouă identitate. Simboluri locale, zonale şi chiar naţionale devin, pentru toţi europenii mărci identitare comune în raport cu asiaticii, africanii şi americanii. Euopenii îl au pe Voltaire prin francezi, pe Shakespeare prin englezi… pe Eminescu, Brâncuşi şi cultura populară de la Carpaţi şi Dunărea de Jos care tezaurizează elemente de civilizaţie preistorică, prin români. Printre altele, europenii îşi vor afirma vechimea genezei şi identităţii culturale în raport cu asiaticii şi africanii. Primii au la graniţa cu Europa Sumerul, secunzii, vechiul Egipt. Cu multe milenii în urmă, înainte de strălucirea Greciei şi Romei Antice, Vechea Civilizaţie a Europei axată pe fluviul Dunărea era contemporană cu Mesopotania.

Anunțuri

1 comentariu

[…] Tinerilor de astăzi şi urmaşilor noştri le pot spune că acum trăim o perioadă de metisaj cultural iar pentru a continua tradiţiile şi cultura acestui străvechi popor trebuie să plece întotdeauna de la fapte reale pentru a reuşi să înţeleagă eficient realitatea aşa cum am reuşit să o înţeleg eu în timpul celor 30 de ani de muncă (1970-2000) pentru realizarea Atlasului etnografic Român. Cei ce vin după noi trebuie să realizeze o arhivă consistentă a tradiţiilor poporului român, deoarece eu cred că în viitor România va fi un punct de trimitere frecventă la spaţiul istoric strămoşesc dacic, care va reconstitui vechea civilizaţie europeană. >>>> […]

Pingback de ~UN ARTICOL ULUITOR : Ion Ghinoiu : ” Asumarea riscului de a gandi si altfel “ « ANALIZE ŞI FAPTE * stiri , comentarii , dezvaluiri