REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~ Paul Anghel :”Geocultura si etnoistorie”.

VALOARE SI MODEL DE TIMP
Nu există societăţi atemporale, nu există societăţi în afara mentalităţilor temporale! – ci doar modalităţi diferite, proprii fiecăror societăţi în parte, de a se pune în raport cu timpul. Vom vedea cât de diferite sunt raporturile cu timpul, ce diferenţe calitative comportă modelele temporale; important e deocamdată să stabilim diferenţele între primele două, „istoric“ şi „neistoric“, văzute global. Mai exactă ni se pare, tocmai de aceea, distincţia pe care o propune Claude Lévi-Strauss între societăţile „reci“ şi societăţile „calde“, „unele căutând, datorită instituţiilor pe care le creează, să anuleze în mod cvasiautomat efectul pe care factorii istorici l-ar putea avea asupra echilibrului şi continuităţii lor; celelalte interiorizând cu hotărâre devenirea istorică, pentru a face din ea motorul dezvoltării.“ Sau şi mai circumscris: „ţelul societăţilor «reci» este de-a face în aşa fel, încât ordinea de succesiune temporală să influenţeze cât mai puţin cu putinţă asupra conţinutului fiecăruia. Fără îndoială că aceasta nu le reuşeşte decât incomplet, dar aceasta e norma pe care şi-o fixează2.

Important era deci de a fixa că amândouă aceste tipuri de societăţi lucrează cu modele temporale.

*

Am pornit de la acest caz, excentric unei istorii literare, cazul culturilor etnografice, nu numai pentru a aboli o demarcaţie falsă, dar şi pentru a pune în lumină existenţa unui model temporal acolo unde fiinţarea lui era, mai mult ca oriunde, contestată. Problema nu-i lipsită de rezultate operante practic. Modelul etnografic de timp – sau magic, aşa cum îl vom numi – este modelul cu care societatea românească a lucrat vreme de secole, până în mijlocul secolului XX. E desigur un model produs al şi inclus unei evoluţii istorice, un model mereu modificat prin această evoluţie, după cum vom observa la locul cuvenit, un model defel minor, şi, mai ales, un model de care nu ne putem dispensa. A-i refuza calitatea de model temporal, sau a-l taxa drept infantil, însemnează a arunca la coş toate produsele artistice proprii lui, până la vârsta scrisă a culturii româneşti, adică până în epoca aşa-zis adultă a acestei culturi. „Adultă“, de când? De la scrisoarea lui Neacşu (1521)? De la producţia lirică a Văcăreştilor? De la Luceafărul lui Eminescu, de la Poemele luminii de Blaga, de la Necuvintele lui Nichita Stănescu?

Discriminarea major-minor, adult-infantil, cult-primitiv, e deosebit de nesigură, oricum în afara esteticului, dacă nu-i precizăm acestuia din urmă criteriile. Rămânând la logică, vom observa că criteriile logicii sensibile nu separă această logică de perimetrul logicii, iar, dacă ar face-o, atunci ar face-o în detrimentul artei, expulzând-o pe aceasta cu totul – şcoli, curente, nume de artişti – chiar din perimetrul gândirii „adulte“. Lautréamont sau Nichita Stănescu nu sunt mai „adulţi“ în gândire decât autorul nu ştiu cărui descântec din neolitic, fie şi prin faptul că tustrei stabilesc corespondenţeneconceptuale cu obiectul gândirii lor artistice (sbl. ed). Ne rămâne criteriul estetic, aproximarea „frumosului“. Dar vom observa că himerele lui Paciurea sau menhirele lui Henri Moore (sec XX, d.H.) şi Gânditorul de la Hamangia (din neolitic), produc aceeaşi impresie de nelinişte şi calm clasic, deci un efect estetic cvasiechivalent, că Stâlpul de hotar al lui Brâncuşi, sau Regele regilor de acelaşi, stau într-o bună vecinătate cu crucile ciunge de Bărăgan sau cu brazii funerari din Ţara Moţilor, care ţin de etnografie.

Opoziţia artă primitivă-artă adultă nu se susţine pe nici un plan. Orfevreria merovingiană (cultă!) este inferioară artei stepelor (primitivă!), pe care o copiază stângaci, mixând-o cu motive romane, tot copiate (şi tot stângaci!). Poezia cultă românească până la Alecsandri – ca şi poezia franceză până la epoca Pleiadei (cu excepţia Villon) – este inferioară producţiei lirice anonime, cu care nu poate concura nici prin perfecţiune formală, nici prin coerenţa conţinuturilor. Abia un Ion Barbu, baladist, va produce la noi modele echivalente valoric prototipurilor primitive româneşti, abia un Blaga va echivala, stilistic şi metafizic, conţinuturile teoretice şi structurile formale ale imnului anonim. Nici în proză lucrurile nu stau mai bine: până la Creangă, în afară de Negruzzi şi câţiva cronicari, nimeni nu echivalează coerenţa şi ţinuta narativă a basmului popular. O reevaluare a acestei producţii va fi deci necesară. Anulând distincţia primitiv-cult, etnologii structuralişti procedează ştiinţific atunci când numesc cultura populară „cultură negramaticalizată“. Primul Congres internaţional de etnologie europeană şi-a însuşit definiţia propusă în raportul general de prof. Mihai Pop: „Este acea parte din cultura societăţii industriale care n-a atins conştiinţa teoretică a codurilor folosite în diferite limbaje prin care ea se exprimă, n-a elaborat gramatica acestor limbaje, chiar dacă această gramatică există, chiar dacă e folosită cu o mare consecvenţă“.3 Vom discuta mai târziu despre această gramatică.

Dar raportată tocmai la gramatica artelor populare vom observa că artele „adulte“ trec printr-un penibil şi prelung stadiu infantil cu putinţă de urmărit în orice cultură unde confruntarea cu modelele primitive mai este posibilă. În cultura românească se poate astfel urmări un flux continuu, imemorial, al muzicii populare, cum şi unul mai recent, paralel, al muzicii liturgice, bizantine, clasicizat la rându-i. Faţă de cele două, încercările primilor compozitori din sec. XIX sunt debile. Pictura românească din sec. XIX, de la Eustaţiu Altini până la Negulici sau Chladek este la rându-i mediocră faţă de pictura zugravilor Voroneţului şi Suceviţei, ca să nu mai vorbim de rigoarea cromatică şi simţul decorativ desăvârşit al artelor populare contemporane celor citaţi. Abia un Nicolae Grigorescu în plastică, un George Enescu în muzică, un Eminescu şi Arghezi în lirică, un Brâncuşi în sculptură, vor supune desăvârşit şi vor domina modelele artei primitive sau, în unele cazuri, nici nu vor mai lua act de acestea. Perioadele „infantile“ nu le vom taxa ca atari, ci le vom socoti etape de tranziţie de la un model temporal la altul.

Prejudecata, ca şi în cazul opoziţiei principale de care ne-am ocupat, ţine de un concept individualist şi exclusivist despre artă, reflex al viziunii literate. E totuşi dificil de stabilit diferenţa dintre limbajele „litrate“ şi „nelitrate“ în cadrul unei culturi, pe măsură ce ne depărtăm de limbajele verbalizate şi trecem la limbajele folosind alte sisteme de semne. Oralitatea nu desparte nici ea cultura negramaticalizată de cealaltă cultură, fiindcă ultima foloseşte la rându-i acest vehicul milenar. Rămâne prejudecata istorică, şi conform acesteia, istoria se face cu personalităţi, cu date şi nume proprii, iar când acestea lipsesc – se pretinde – istoria încetează să mai existe, n-are fiinţă, chiar disciplinele ei devin discipline auxiliare (arheologie, etnografie, folclor). Altfel formulat, semnificant este numai ceea ce se poate data, adică explica în chip cronologic, dar desfăşurată cronologic, cu mari goluri, cu date provenite prin hazard, istoria unor discipline, societăţi, popoare, apare – deşi n-ar trebui să fie aşa – ca absurdul pur. Ce explică în istoria culturii româneşti scrisoarea lui Neacşu? … Faptul, neîncadrabil într-o serie, este tot atât de accidental ca şi acele trei cuvinte – torna, torna, fratre – strigate la anul 579 şi provenite prin Cronografia lui Theophan. Este limpede că la acea dată se va fi vorbit limba de sorginte latină pe care azi am ridicat-o la capodopere; este limpede că la cealaltă dată (1521) se va fi scris destul de frecvent româneşte. Atunci? … Spaima datării sau a atribuirii, comună istoricilor mai vechi, nu ne-ar reţine ca problemă, dacă n-ar vicia până la urmă judecata sau judecata de valoare. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, veritabilă pagină de literatură teoretică şi una dintre marile noastre elegii, nu şi-a găsit după cinci veacuri locul ferm în istoria noastră literară, fiindcă nu se stabilise – fără dubiu! – identitatea autorului, ca şi Venus din Millo, să spunem, capodoperă pură, care deziluziona mai ieri fiindcă părea să provină din dalta unui artist necunoscut. Ideea de anonimat pare contrară artei, ca şi istoriei. Oricum, pune celor două fenomene un minus. Până la revolta suprarealistă, până la „autenticitatea“ gidiană, până la expresionismul bizantin modern, artistic şi anonim, ca termeni, stabileau o incompatibilitate, ca şi cea globală între istorie şi anistorie.

Refuzul provenit din egocentrismul culturilor „culte“, având la bază opoziţia antică roman (elen) – barbar, valorificată creştin, apoi modern, viciază toate planurile cunoaşterii: istoria logicii nu cuprinde logica sensibilă (sau concretă), taxând-o ca inferioară, ca pe o prelogică, istoria arhitecturii tratează viziunea etnografică a spaţiului ca pe un exerciţiu în vederea ulterioarei arhitecturi culte, istoria literaturii culte tratează folclorul ca pe o literatură incultă. Refuzăm, la rându-ne, un asemenea extremism, nu numai fiindcă în cazul culturii româneşti atitudinea împinge la pierderi fatale, ci pentru a recunoaşte în modelul artei primitive un model autonom, cu drepturi egale alături de celelalte modele, apt de a fi regăsit, reluat, ca şi celelalte pe oricare buclă din spirala evoluţiei ne-am afla. Natura gândirii artistice face imposibilă, altminteri, o ruptură cel puţin cu tehnicile acestui model. Dar asupra acestor probleme vom reveni.

Pornind de la exemplele-limită, încercuite mai sus, care au dat un fel de epică artistică ideii noastre, să purificăm expunerea revenind la planul de abstracţie absolut necesar. Problema care ne preocupă în fond este să precizăm valoarea factorului timp în creaţia de artă.

Intruziunea în timp. Necesitate şi necesitate derivată sau mediată

Dar timpul uman este o abstracţiune. Acesta nu s-a pliat niciodată exact, cel puţin până azi, pe realitatea timpului obiectiv. Construirea unui model de timp echivalează deci şi cu prima încercare de abstractizare, cu prima tentativă de a rândui în mod convenabil fenomenele exterioare, astfel încât intruziunea în timpul obiectiv să fie reuşită, durabilă. Pentru animal, raportul cu timpul se reduce la adaptare, iar din acest punct de vedere între om ca fiinţă biologică şi animal nu e nici o diferenţă. Şi unul şi celălalt sunt înzestraţi cu aşa numite conduite temporale, după cum foarte precis le-a identificat Paul Fraisse, mergând pe cărarea cercetărilor de psihologie experimentală ale lui Pierre Janet: „Sub influenţa schimbărilor periodice, organismul devine un veritabil orologiu psihologic care furnizează repere pentru orientarea temporală atât omului cât şi animalului.“ Şi mai departe: „Condiţionarea la timp explică cum se adaptează animalul schimbărilor graţie conduitelor temporale. Omul utilizează de asemenea aceste montaje biologice în orientarea temporală şi în estimarea duratei, dar integrate într-o conduită foarte complexă în care intervine cunoaşterea simbolică a schimbărilor“.4 Noi vedem chestiunea încă mult mai complex, reprezentarea omenească a timpului conducând la un model*. Deci, dacă în cadrul biologic raportul se rezumă la adaptare, în cadrul uman raportul e invers, el, omul este acela care încearcă adaptarea realului la modelul său, iar faptul e dovedit, cu evidenţă, prin existenţa primului model uman de timp, modelul magic. Gestul uman nu mai mimează gesturile naturii prime, e primul gest deliberat, de o altă natură, de natură teoretică, deci intelectuală. Prin el omul convine sau contravine propriei sale naturi, făcându-şi adesea existenţa biologică incomodă, uneori imposibilă, numai din ambiţia de a rupe lanţul coercitiv al naturii prime, chiar şi când cheia pentru descuierea lacătului nu se potriveşte, e absurdă. Cândva, pădurea era o realitate în care pe om îl descurca şi îl salva instinctul; acum, acestei realităţi i s-a asociat o suprarealitate, modelul temporal, care e la fel de tiranică, poate chiar mai tiranică decât realul. Realul a devenit obiect al gândirii, prin aceasta el nu-şi schimbă calitatea primă – nu devine mai puţin real – dar relaţia cu el se complică prin însăşi schema logică pe care o adoptă gândirea. Omul magic se mişcă într-o pădure de fenomene fără legături între ele sau cu legături arbitrare, determinate ad-hoc, într-un raport de cauzalităţi şi efecte care, dintr-un anume punct de vedere – din unghiul de vedere al unui alt model! – fac mai dificilă relaţia subiectului cu realul decât era cândva, la scara animală. Vom nota, în treacăt, că fiecare model propune o altă strategie de asumare a realului, şi că toate aceste strategii, indiferent de natura lor intrinsecă, sunt superioare strategiei propuse de instinct, chiar atunci când îl contrariază pe acesta din urmă. Practicile rituale ale unor anume triburi sudamericane şi australiene sunt, medical, un obstacol în calea proliferării naturale, şi aceasta nu din cauză că omul şi-a propus un asemenea obstacol din lipsa condiţiilor de dezvoltare a speciei, ci fiindcă modelul magic l-a impus, mutilând existenţa. Decalajul între real şi oglindirea acestuia e propriu nu numai logicii concrete, ci gândirii în genere, şi acest decalaj va urmări statornic, mai strâns ori mai larg, întreaga istorie a gândirii*.

Socotim deci util să invităm la considerarea atentă, dintr-un unghi mai larg, a noţiunii de necesitate, propunând o nuanţă – necesitate derivată sau necesitate mediată, aceasta din urmă decurge nu din necesitatea primă, ci e o consecinţă directă a modelului temporal adoptat, care o face să apară şi o impune.

Nici tabelele astronomice babiloniene, nici sistemul numeric hindus sau antic chinez nu răspund ideii de eficienţă economică. Nici construcţiile aztece, nici monumentele faraonice nu răspund idei de fructificare a supranumeralului la sclavi. Le-a dictat altceva. Şi acelaşi altceva, necesitatea mediată, a dictat formele cele mai curioase şi extravagante de cult al morţilor, de care viaţa, existenţa, nu era legată în chip necesar, după cum a vădit-o abandonul lor. Acestea toate nu se pot explica în chip sociologist, prin raportul exclusiv bază-suprastructură, nici prin determinări economice, care, aiurea, în condiţii asemănătoare, nu funcţionează cu rezultate identice, nici măcar la scara societăţilor primitive. (sbl. ed). Etnologii sunt uluiţi de diversitatea morfologică a modelelor temporale cu care lucrează societăţile primitive, chiar la nivelul unor grupuri foarte restrânse, astfel încât tipizările sunt dificile, greu de operat. Am trivializa condiţia umană dacă am pune-o în acest fel sub semnul necesităţii – achiziţia de bunuri şi asigurarea progeniturii – când aceasta, necesitatea primă, biologică, se conjugă cu necesitatea mediată, umană, într-un raport inedit, singurul din care decurge modificarea existenţei, deci diferenţa calitativă între familia primatelor şi familia umană. Absolutizând, vom spune că vârsta de aur rămâne, din punctul de vedere al necesităţii prime, un timp ideal. Ea acoperă zgârcit – dar acoperă – primele necesităţi, care rămân şi ultimele, în orice vreme, tot ceea ce urmează fiind o suită succesiv abandonată de succedanee.

Subliniem din nou, prin cele de mai sus nu vrem să atenuăm determinarea necesităţii, ci, dimpotrivă, s-o diferenţiem, prima, necesitatea biologică, asigurând exclusiv o dezvoltare orizontală, cea de a doua, necesitatea mediată, punând demarcaţia calitativă, deschizând perspectiva drumului vertical. Odată definite, cele două forme ale necesităţii se conjugă, se stimulează, se modifică reciproc, mişcându-se în sensuri coincidente sau în sensuri diferite. Încă un exemplu: între vidră, bâtlan şi omul care vânează peştele, singurul care recurge la un procedeu magic este acesta din urmă, nu fiindcă omul n-ar putea obţine la fel de simplu peştele – într-un stadiu de relativă identitate tehnică – ci fiindcă omul a introdus în raportul său realul ca factor superior. Superior, chiar când rezultatul e mediocru sau nul, superior chiar când soluţia aleasă se vădeşte eronată, faţă de a vecinilor de competiţie care acţionează tradiţional, prin instinct. Exacerbarea necesităţii, ca stimul al evoluţiei, nu poate singură explica abandonarea drumului liniar. Depozitarea, stocarea de bunuri, deci simţul perspectivei, nu e un argument suficient. Câteva zeci de specii, adaptate perfect alternanţelor climatice, rezolvă chestiunea nu prin migraţiune, ci depozitând exemplar. Aceste specii s-au găsit nu rareori în condiţii mai avantajoase decât a omului, omul fiind silit să recurgă – şi să-şi facă o practică – din exproprierea acestor rezerve ale prudenţei naturale. Caracterul artifex al întreprinderii umane este deci hotărâtor, aceasta colorându-i întreaga existenţă, inclusiv necesitatea care devine, după cum am observat, prin filtrul modelului de timp, necesitate mediată.

 

Model de timp. Valoarea variabilă a factorului X

Artifex implică desprinderea de real, reconstituirea realului după un model ipotetic, ambiţia de a adapta realul la model, încercarea deliberată de a forţa lanţul determinării printr-o soluţie ideală, oricum superioară naturii. Orice sistematizare reduce dezordinea, iar ordinea înseamnă atribuirea unui sens, coincident sau nu cu realul, superior acestuia prin ambiţia de dominare. Eroarea e implicată, şi aceasta e o descoperire umană, mai importantă poate decât focul, fiindcă dacă focul e un produs întâmplător în natură, eroarea – şi eroarea corijată! – au dus şi ar fi dus oricum la de-scoperirea lui. Ducând mai departe ideea, dintr-un alt unghi, vom spune că numai omul poate persevera în erori pe care natura nu le cunoaşte, fiindcă „erorile“ naturii nu sunt durabile. Ea nu-şi abandonează tiparele decât prin aberaţie. Construcţia artistică, în schimb, este, prin însăşi condiţia sa aberantă, raportată pedestru la natura primă. (Cât de tiranic e conceptul asupra realului se vede şi din alt exemplu: societăţi întregi sunt supuse stagnării nu din incapacitate tehnică ci din neputinţa de a elibera forţele productive din prizonieratul unui model teoretic degradat sau inapt. În asemenea condiţii, asimilarea noutăţii tehnice nu determină implicit şi saltul aşteptat, între salt şi implicit interpunându-se fie explozia, fie un drum lent şi dificil al modificărilor care poate măsura uneori milenii. Aşa-zisul mers implacabil al istoriei se face vizibil numai în cicluri foarte mari). Trăgând încă o încheiere în spiritul cărţii noastre, vom spune că necesitatea mediată poate duce la eroare, şi că, prin ripostă la aceasta, drumul cunoaşterii e mai departe deschis. Necesitatea primă e numai pivotul său natural, insuficientă în sine pentru a scoate omul din inocenţă.

Eroarea e un drum închis, dar un drum. Caracterul ipotetic al cunoaşterii îl presupune. Ieşit din regimul inocenţei în regimul erorii, omului îi sunt deschise toate căile şi, din acest punct de vedere, una dintre cele mai frumoase poveşti despre cunoaştere, pe care omul le-a inventat, povestea bibilică, are ca sâmbure remuşcarea în urma unei erori.*

Din cele de mai sus nu vom observa decât vocaţia modelelor ca o trăsătură specific umană, o constantă a cunoaşterii. Altminteri aceasta nu s-ar finaliza, nu şi-ar da coerenţă, s-ar pulveriza, dacă n-ar impune până la urmă, ca rezultat al explorării, un model. Cum sunt modelele de timp?

Acestea sunt, din punctul nostru de vedere, o suită de atitudini fundamentale în faţa timpului, deci ideal, prin caracterul lor schematic, integrator. Încercând să descifreze ecuaţia timpului, nemulţumit de semnificările lui prime, aparente sau obiective, omul îl semnifică subiectiv, acordându-şi sieşi, nu timpului, valoarea de necunoscută. A este pădurea, B e animalul, X este omul. Rezultatul adiţionării depinde de ultimul factor, care nu poate sau nu ştie să-şi asume raportul A+B. Cei doi termeni sau alţii – C – D – E – F …Z – toate fenomenele din univers – sunt date, în schimb, ordinea lor în fraza matematică e subiectivă, ca şi rezultatul care depinde de valoarea lui X. Şi povestea se repetă sau, mai exact, este continuă, o spirală. Tirania realului îl obligă pe om să ia act de feţele realului, de elementele realului, de manifestarea realului; în schimb, tirania imaginii realului îl face să rânduiască în chip subiectiv aceste valori, în raport cu sine, cu X. X este deci, întotdeauna, o valoare variabilă.

Toată chestiunea, după ce întrebările prime au fost rezolvate – cum, de ce, pentru ce – cum e lumea, de ce lumea e aşa, pentru ce e aşa, este din nou întrebarea din capul şirului, cum, cum să intru în acest raport! În modelul magic, mai ales, chestiunea integrării reprezintă ambiţia totală. X nu contestă lumea pe care a inventat-o, ci se contestă pe sine în măsura în care chiar X nu încape avantajos în această construcţie. El este deci prizonierul propriei sale invenţii, până când încercarea repetată de a adiţiona elementele A+B+X, de a adapta realul la model, eşuează, punându-l în faţă cu Eroarea, obligându-l să deschidă un alt drum, să imagineze un alt model. (Uneori evadarea din model nu e cu putinţă din interiorul lui, din chiar perimetrul acestuia. Modelele ca scheme teoretice sunt perfecte, nu admit de obicei eroarea, iar perpetuarea lor ar putea continua, practic, la nesfârşit. Modelul temporal medieval, static-gregar cum îl numim, ca şi modelul beativ-dogmatic (mistic) sau alte modele închise nici nu pot fi atacate din interior. Au fost atacate din afară, de alte grupuri sociale care, aşezate mai avantajos, în câmpul global al cunoaşterii, au putut fabrica un nou model, noi modele, opunându-le precedentelor).

Punem în vedere, tocmai în acest loc, o relaţie de natură duală, pe de o parte a omului, ca specie, cu realul, pe de alta a omului, ca intelect, cu modelul – care e menit să-i mijlocească raportul cu realul, asumându-l pentru om, ca specie, pe acesta din urmă. A concepe pasiv, static, această relaţie, a simplifica, luând în considerare doar primul termen, înseamnă a coborî din nou omul la condiţia biosului său, a face din chestiunea reflectării un factor elementar de conductibilitate, expediind un complex şi delicat proces la nivelul fizicii cristalelor sau al adaptării biologice. Judecata ar fi nedialectică, mecanicistă, prizonieră primei evidenţe, victimă a unui model închis. Întreaga chestiune se poate pune altfel, din perspectiva ofensivei generale a cunoaşterii în ultimul secol, când rezultatele cunoaşterii pe planul civilizaţiei – tehnice, economice, ştiinţifice, umanistice – au modificat în chip hotărâtor geografia realului, convertind-o pentru om, adaptând-o modelelor acestuia. Subiectivitatea idealistă, asupra căreia a avertizat sever tânăra filozofie marxistă în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, făcuse necesar să se riposteze modelelor idealiste închise, în scopul progresului cunoaşterii, prin evidenţierea tranşantă a câtorva raporturi fundamentale, care, răsturnate şi revizuite, au avut menirea să pună cunoaşterea pe sol. Conştiinţa devenise matură pentru a se exprima pe sine însăşi în raport cu realitatea şi ea n-a pierdut nimic din contactul cu solul; astăzi e aptă să-şi examineze propria creaţie, cea de a doua natură, care e atât de concret-ofensivă încât poate să pună sub semnul anulării natura primă. Legile care le guvernează pe amândouă nu mai sunt de multă vreme coincidente, dacă vor fi fost vreodată. Natura primă a intrat în etapa când, ca urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice în expansiune, a început a se desprinde de om, de deciziile acestuia, de modelul pe care acesta îl adoptă – model care îi poate hotărî existenţa sau inexistenţa. Aşa stând lucrurile, putem judeca retrospectiv valoarea decisivă a modelelor temporale pentru soarta omului, fără riscul de a le mai putea minimaliza, dar fără a le fetişiza, atâta vreme cât aceste modele au reprezentat – şi mai reprezintă uneori –fetişuri. În cazul nostru, nu ne interesează decât funcţia artistică a modelelor de timp, ca vehicul al valorii.

 

Succesiunea istorică a modelelor de timp: plasticitate, simultaneitate, reversibilitate, anticipaţie

Mai înainte de a trece la modelele artistice, o precizare devine necesară.

Fiind creaţie subiectivă, invenţie, modelele temporale nu numai că nu rup raportul lor cu timpul, dar, mai mult decât atât, ele îşi construiesc o evoluţie proprie, o succesiune care are un mers dialectic, în spirală. Permutările de termeni nu sunt posibile cel puţin în ceea ce priveşte modelele mari de timp cu care o întreagă societate lucrează, la un moment istoric dat. Este astfel limpede că o societate primitivă, în stadiul etnografic sau prealfabetic, nu va lucra, nu poate lucra, decât cu modelul magic, care este primul model istoric de timp. E modelul în care timpul e totuna cu fenomenele, face corp comun cu ele, timpul neputându-se izola, ca termen, în raportul cu omul. Omul nu ştie să folosească aritmetic numărul, care reprezintă doar un atribut calitativ. Unităţile numerice embrionare nu se pot tipiza, nu se pot emancipa de concret, aşa cum conceptul nu se poate emancipa de imagine. O singură societate, rămasă la modelul magic, în care se amestecă elemente ale modelului static-gregar, deci timpuriu-feudale, lucrează cu numere, elaborând chiar şi un sistem statistic: este vorba de societatea incaşă, de pe platourile Anzilor. Dar numărătoarea e şi ea un mod de clasificare, taxonomia intră în logica sensibilă primitivă, deci numărătoarea – acolo unde există – nu-şi pierde caracterul calitativ, nu se abstractizează suficient. Semnificativ, incaşii lucrează cu sistemul numeric, fără să inventeze încă alfabetul, care se află în vecinătate logică. Ei sunt încă prizonierii cunoaşterii magice, până acolo încât n-au lăsat să se emancipeze – sau n-au avut când! – ideograma şi hieroglifa. Dar să trecem la succesiunea normală.

Urmează modelul static-statuar, în care omul izolează timpul şi se aşează în raport egal cu acesta, inventând cronologia, deci povestea timpului şi povestea sa. Cei doi sunt parteneri în aceeaşi încleştare şi se înfruntă tragic, eroic, comic. Fără a dilata, vom spune că noua realitate e numerică, adiţională, îngăduind combinaţiile multiple, a căror sumă e întotdeauna egală, fiindcă Cronos e etern. Mobilitatea modelului e deci aproximativă, vom vedea, la locul potrivit, de ce îl numim static-statuar. Îl continuă, prin discontinuitate de sens, modelul mistic, singurul model care ignoră timpul, fiindcă omul a ajuns să cunoască saţiul faţă de timp, singurul model antitimp, care îşi propune, prin repudierea timpului circumstanţial, «secular», achiziţionarea infinitului. E urmat de modelul catastrofic, un model al epocilor de geneză, în care sensurile dezvoltării nu se precizează, un model în care realul invadează haotic conştiinţa, deci un model al dezordinii, dominant entropic. În ripostă la acesta, apare modelul static-gregar, ordonator, care implică masele numerice, despărţite calitativ prin semnele plus şi minus, modelul epocilor ierarhice, de tip feudal. Se succed apoi modelele expansionist-dinamic şi expansionist-rebel, care implică Renaşterea şi mare ofensivă a supunerii spaţiilor şi timpului. În sfârşit, ultimul model, cu cele două feţe ale sale, modelul fizic-descriptiv şi termo-dinamic, adică modelul contemporan, sincron cu fizica cuantelor şi cu relativismul einsteinian.

Epuizează oare cele opt modele pe care le-am enunţat mai sus toate tipurile de strategie a imaginii pe care omul le-a inventat în timp? Obiectele pe care le-am luat în cercetare, structurile caracteristice acestora, ne-au condus la identificarea modelelor noastre, fără a exclude posibilitatea existenţei şi a unor alte modele de valoare universală. Insistăm asupra valorii universale a modelelor, deci asupra posibilităţii lor de a grupa serii largi de fenomene risipite oriunde în spaţiu şi timp. În această perspectivă fenomenele rebele reprezintă ori cazuri particulare ale unui model dat, excepţii care confirmă regula, cum există numeroase în timpul artei, ori, atunci când asemenea fenomene tindă să se grupeze într-o serie nouă este de văzut dacă nu ne aflăm în faţa unui nou model temporal.

E lesne de observat, chiar şi numai din enunţuri, creşterea în spirală a modelelor, cum şi legătura lor directă, atât cu principalele epoci de evoluţie a societăţii, cât şi cu modelele matematice, care au de asemeni o evoluţie spirală, reprezentând schematizarea extremă a realului şi tipizarea ideală. Tot aici se cuvine notat că inteligenţa umană are o plasticitate infinită, ea fiind compatibilă cu orice model. Pedagogia socială poate impune lesne sau mai puţin lesne, un model străin unei structuri, unei evoluţii – şi aici este marea primejdie a modelelor! – aşa cum aceeaşi pedagogie sau efortul constant al unei societăţi pot duce la eliberarea din constrângerea unui model de timp, înlesnindu-şi înaintarea şi deci creaţia.

Implicit observaţiilor de mai sus este şi faptul că modelele înseşi au o creştere, o dezvoltare, o evoluţie de la simplu la complex sau de la complex la simplu, ceea ce înseamnă că modelele, mai ales unele dintre ele, sunt plastice, flexibile, uneori atât de flexibile încât admit în cadrul lor factorul contrar, acela care le pune sub semnul întrebării sau le neagă până la urmă. Dinamismul unui Heraclit corespunde perfect modelului static-statuar, în care timpul s-a eliberat, e mobil, în care realitatea e poveste. Acest dinamism, oricât ar părea de paradoxal, nu neagă însă termenul static, fiindcă timpul heraclitian n-are creştere, râul curge val după val, iar din perspective diferite mişcarea e egală cu nemişcarea, deci Heraclit – în rezultatul contemplării – cu Parmenide. Vedem deci cum sistemul static-statuar, care descoperă mişcarea, prin ripostă la modelul magic, o imobilizează mai apoi, o îngheaţă până la urmă în categoriile platonice şi parmenidiene, care reprezintă termenul contrar, implicat modelului6. Atât despre plasticitatea modelelor.

Simultaneitatea, reversibilitatea şi anticipaţia decurg din caracterul plastic al modelelor. Aceşti termeni apar într-un anume stadiu evolutiv, când există cel puţin precedentul unui model constituit. În cadrul general al modelului static-statuar, modelul magic supravieţuieşte, pregătindu-se să apară modelul mitic, cum şi celelalte, în continuare, dar nu liniar. Adoptând un model general cu care lucrează, o societate continuă să mai lucreze cu modelul vechi, şi, tot în cadrul acestui model, încă neabandonat, aceeaşi societate începe să lucreze cu modelul viitor, măcar prin unele grupuri şi indivizi. După succesiune, a doua lege a modelelor temporale este deci simultaneitatea. La fel de bine o societatea poate să-şi asume un model nou, fără ca, în prealabil, să fi parcurs modelul precedent. Evul de mijloc european aduce în cultură societăţi care n-au parcurs modelul antic – germană, slavă, britanică – etc. – şi care trec direct de la modelul magic la modelul static-gregar medieval. Aceasta va da o culoare particulară culturii evului de mijloc, de care cercetători precum Huizinga sau Jacques Le Goff iau act, fără să o explice suficient. Însuşirea unui model prin salt dă culoare şi epocii contemporane. Numeroase societăţi africane şi asiatice, rămase în stadiul etnografic, părăsesc modelul arhaic şi ambiţionează să se racordeze direct la modelul propus de revoluţia socială şi tehnico-ştiinţifică din vremea contemporană.

În acest proces sunt posibile, desigur, şi mişcări contrarii sau aparent contrarii. Caz particular, prin ripostă la modelul general, unii indivizi se pot întoarce la modelul desuet, deci reversibilitatea, aşa cum, tot prin ripostă, pot concepe un model îndrăzneţ, pentru care societatea încă nu e aptă, deci anticipaţia. E locul să insistăm încă o dată asupra raportului dintre cunoaştere şi modelul de timp, dintre cunoaştere şi anticipaţie. Demonstrând stringenţa acestui raport, omul de ştiinţă şi gânditorul american, de origine chineză, R.G.H. Siu, emancipează o nouă categorie, noncunoaşterea, pe care o face responsabilă de progresul în ştiinţă. În sistemul său, necunoscutul nu mai poate fi lăsat pe seama hazardului, stadiul actual al cunoaşterii nu ne îngăduie să-l tratăm cu atitudinea teologică a ştiinţei din sec. XVI, şi nici să-l privim neutru, pasiv, ci ne obligă să-l includem – acest necunoscut – într-o ecuaţie al cărei rezultat directează însăşi cunoaşterea, îi stabileşte mobilurile. Fără a ne putea îngădui să intrăm în analiza acestui sistem, notăm sensul gnoseologic pe care îl indică, socotindu-l simptomatic pentru ofensiva cunoaşterii din acest secol7. Evidenţa, în toate ipostazele de funcţionare a modelelor examinate mai sus, ne scuteşte de argumentare. Putem acum reveni la modele artistice de timp.“

Anunțuri