REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~Paul Simionescu: „Documentul etnologic. Semnificaţii şi limite”

Beneficiind de un statut cvasiprivilegiat, înţeles cu deosebire din raportarea comparativă la documentul specific investigaţiei istoriografice, documentul pe care îl vehiculează cercetarea etnologică surprinde cel mai adeseori reflectarea unor realităţi de civilizaţie şi cultură, din ordinea valorilor tradiţionale, prin observaţie şi notaţie in situ, cu alte cuvinte prin observaţia şi notaţia unor realităţi intermediate (de informator sau de cel care efectuează ancheta). Într-o astfel de accepţie restrictivă conceptului se exclud, în mod firesc, atît acele implicaţii de ordin etnologic descifrabile în lectura avizată a documentelor de ordin istoric, literar, economic etc. – devenite prin fragmentele respective ele însele documente specifice –, cît şi notaţiile arhivizate rezultate din observaţii, experienţe şi cercetări anterioare. Acestea din urmă s-au constituit cîndva, la rîndul lor, direct, într-un context nemijlocit al observaţiei şi notaţiei, asemănător observaţiei şi notaţiei investigatorului contemporan.

Perspectiva şi considerentele de factură pozitivistă au covîrşit, în genere, dintr-un început orice „ideaţie” sau încercare de „esenţializare” a experienţelor descifrate şi comunicate într-un sistem sau sub o clasificare mai mult sau mai puţin judicioasă. Acest tratament ilogic şi epistemologic a impus – în marea majoritate a cazurilor – un specific nex explicativ, cu predilecte supoziţii şi modalităţi empiriste de abordare. Iată un domeniu de cercetare în care implicaţiile de ordin epistemologic şi-au avut, în genere, mai puţină căutare. În cadrul investigaţiilor etnografice sau etnologice nu au existat referiri – deşi sociologia sau istoriografia, de pildă, se puteau constitui şi din acest punct de vedere ca modele – la comprehensiune, hermeneutică, esenţialism, integrare etc. Cînd s-a făcut acest lucru, în treacăt, perspectiva etnologică de înţelegere devenea anulată de la sine; inserţia unei noi perspective impunea noi considerente, cu deosebire de filozofie a culturii.

Ferită de unele generalizări şi receptări, investigaţia etnologică s-a desfăşurat cu excesivă prudenţă şi rezervă. Ca disciplină pur descriptivă sau bazată pe stricte implicaţii de ordin descriptiv, studiind de cele mai multe ori realităţile imediat observabile, prin subliniată orientare spre concret, fără predilecte intenţii axiologice, etnografia sau etnologia s-au definit şi s-au limitat, cu deosebire, la înregistrarea şi clasificarea strictă a documentelor specifice. Criteriul de fundamentare al investigaţiei şi al veridicităţii era redus la exactitatea transcrierii sau înregistrării. Acest lucru presupunea în mod firesc o punere în paranteze a tot ceea ce însemna în fapt reconstituire explicită, ierarhizare şi cu deosebire integrare a datelor şi fenomenelor cercetate. Cu alte cuvinte s-ar putea deduce că exactitatea reproducerii sau constituirii documentului în sine însemna însuşi adevărul ce urma să fie detaşat. Privite lucrurile astfel nu surprinde cu nimic constatarea, în replică, după care: ,,A face din exactitate instanţa supremă a adevărului presupune a conferi lucrurilor adevărata măsură, a face ca multiplul să judece unitatea, iar derivatul să domine originalul. Realitatea este tratată ca un compus ale cărui elemente, o dată descompuse, vor avea întîietate”1.

În fapt, rezultatul consemnării directe, documentul etnografic, indiferent că determină realitatea unor aspecte de civilizaţie sau realitatea unor aspecte de cultură tradiţională, nu poate coborî în timp pînă la sursa exprimării sigure mai mult de cîteva veacuri. Ca atare, o reconstituire fundamentată exclusiv pe reminiscenţe şi relicte etnografice implică o modalitate de pătrundere şi de înţelegere a unei comunităţi etnice (cu diferite aspecte de viaţă tradiţională) la un stadiu relativ distanţat de contemporaneitatea celui care investighează. Fireşte, toate aceste considerente sînt valabile atîta vreme cît omitem din analiza noastră documentele de ordin paleoetnografic, care, datorită statutului lor aparte, foarte apropiat de statutul „documentelor” arheologice, nu-şi găsesc rostul în explicitările propuse în textul de faţă.

Dacă documentele etnografice străbat, ca surse, timpul pe o distanţă atît de restrînsă, în schimb, documentele de ordin istoric vin adeseori în întîmpinarea acestora prin numeroase consemnări ce pot fi detaşate parţial de semnificaţia şi destinaţia lor originară. În această categorie de mărturii se înseriază, în mod firesc, documentele de cancelarie (acte oficiale), cronicile, consemnările memorialistice etc. Toate aceste referiri (înscrisuri) cu valoare etnografică sau etnologică pot completa şi, eventual, susţine informaţia detaşată şi înregis­trată in situ.

Documentul de oralitate – mărturie specifică investigaţiilor etnologice – rezultat din comunicarea fiecărei generaţii, din aproape în aproape, a unor informaţii selectate indirect (prin simplul mecanism al memorizării transmiţătorilor) nu a constituit, decît arareori, şi atunci în împrejurări tangenţiale şi fortuite, subiect de meditaţie sau studiu în sine (în sensul determinării sau descifrării valorii sale ca document, luat fie izolat, fie într-un context oarecare). Aceasta cu atît mai paradoxal, cu.cît – în mod nemărturisit – documentul de oralitate a constituit şi continuă să constituie pînă astăzi fundamentare pentru numeroasele consemnări ale istoriografiei antichităţii sau a evului mediu, de exemplu.

Se poate spune, desigur, că referiri privind cadrul de idei, limitele şi valoarea informaţională a acestor tipuri speciale de documente s-au făcut, pe parcursul ultimului secol, mai mult sau mai puţin adîncit, fie din perspectivă etnologică, fie din perspectivă istoriografică. Unele dintre acestea au fost amintite, în linii mari, în rîndurile de mai sus. Dar toate aceste referiri pe care le-am numit tangenţiale şi fortuite sînt mult îndepărtate de ceea ce ar înseamnă, în sens propriu-zis, analiză intensivă, pluridimensională şi critică a valorii acestor documente specifice. Altfel spus, a lipsit întotdeauna – dintr-un motiv sau altul – discernerea pe care o presupunea statutul epistemologic al acestor tipuri de documente pentru a putea surprinde atît specificitatea lor, cît şi modalităţile sub care pot fi folosite.

Înaintea oricăror altor precizări însă, se cuvine a sublinia ideea distincţiei necesare premergătoare celorlalte premise: receptarea documentelor de oralitate în analiza sau sinteza istoriografică înseamnă un anume lucru, iar utilizarea unor teme de ordin etnologic în sfera preocupărilor istoriografice înseamnă, fireşte, cu totul altceva, oricît de apropiate ar fi sferele celor două modalităţi de abordare.

Pe de o parte deci, includerea sau infuzarea unor teme specifice cercetărilor etnologice (habitat, port, tradiţii, mitologii etc.) în cadrul investigaţiilor istoriografice, schimbîndu-se în felul acesta profilul şi accentul acestor investigaţii; pe de altă parte, simpla,.lectură” a unor documente de oralitate în cadrul sau paralel unor serii de documente înscrisuri (cu care operează investigaţia istoriografică). Oricum, şi într-un caz şi într-altul, cu grade diferite de intensitate, ne găsim în faţa aceluiaşi fenomen de decalcate, de interdisciplinaritate. Etnoistoria sau antropologia istorică, ca direcţie de cercetare, se regăseşte oricum în ambele modalităţi de abordare a realităţilor sociale, cu deo­sebire că pentru şcoala americană, de exemplu (în raport cu şcoala franceză), accentul a căzut aproape întotdeauna pe ideea mai simplificatoare a,,lecturii” simple a documentelor de oralitate în context istoriografie.

Problema principală rămîne însă aceeaşi, circumscrisă în mare de statutul epistemologic al acestor documente de oralitate (valoarea lor, autenticitatea lor, limitele lor, critica acceptabilităţii lor etc.).

Care este valoarea, într-un anume sens valoarea istorică, a documentelor sau tradiţiilor de oralitate? în ce măsură ele se pot constitui ca surse primare de informare, atît în cazul comunităţilor sociale care nu au cunoscut consemnarea scrisă, cît şi în cazul acelor comunităţi sociale care au la îndemînă, în afara tradiţiilor de oralitate, şi documente înscrisuri sau documente istorice propriu-zise (indiferent de natura lor)?

Urmînd observaţiile atît de judicioase ale lui Jan Vansina2, opiniile privind receptivitatea sau respingerea mărturiilor de oralitate desluşesc, dintr-un început, cîteva probleme de principiu cum ar fi, de exemplu: 1) caracteristicile principale, definitorii ale tradiţiilor orale; 2) forma şi sensul acestor tipuri aparte de mărturii în istorie; 3) diferitele posibilităţi de erori, rezultate din acceptarea lor ca mărturii; 4) caracterul particular al acestor mărturii, în raport cu alte surse informaţionale; 5) tradiţiile şi documentele de oralitate ca surse de cunoaştere a datelor, fenomenelor şi realităţilor istorice.

În genere, aşa cum observa G. Dumezil3, se pot recunoaşte cu uşurinţă două principale tendinţe exprimate, pe parcursul ultimului veac, de cercetările de ordin metodologic ale istoriografiei generale: pe de o parte, acea tendinţă care accentuează autenticitatea acestor transmiteri ale tradiţiilor de oralitate (ca documente cu semnificaţie); pe de altă parte, acea tendinţă prin care se insistă apăsat asupra alterărilor şi falsificărilor posibile.

Unele aprecieri, directe sau indirecte, privind rolul criticii istorice de texte în discernerea sensului, a autenticităţii, valorii şi limitelor documentelor de oralitate se regăsesc şi în alte consideraţii de ordin metodologic sau epistemologic decît cele amintite deja (din cîmpul ideaţiei istoriografice), indiferent de unele distincţii propuse pentru tipologizarea acestor surse informaţionale. În acest sens – al tipologizării documentelor sau mărturiilor de oralitate – se pot aminti, exemplificativ fireşte: aşa-numitele documente directe (originare) şi indirecte – după aprecierile lui E. Bernheim4; documentele anonime şi neanonime – după analizele lui A. Feder5 şi, în sfîrşit, documentele cu referiri directe la unele personalităţi (istorice) sau în afara unor atari referiri – după W. Bauer6.

Indiferent de incidenţa sub care se face judecata şi revalorificarea documentelor de oralitate în sensul acceptării şi asimilării lor ca surse informaţionale de prestigiul altor surse (cu care opera dintot-deauna cercetarea istoriografică), important, referindu-ne la anali­zele autorilor amintiţi mai sus, este faptul că: a) referirile lor privesc în exclusivitate tradiţiile unui spaţiu relativ restrîns – spaţiul european (unde documentele înscrisuri pot de cele mai adeseori justifica anumite mărturii de oralitate); b) criteriile de discernere pe care le propune critica documentelor istorice (critica externă, critica internă; de interpretare şi credibilitate etc.) constituie un cadru reper de incontestabilă valoare, dar mult prea restrîns, dacă se ţine seama de natura proprie, specifică acestor categorii distincte de documente.

Cea mai cuprinzătoare acceptare posibilă pe care o propune o serie întreagă de istorici de prestigiu contemporani, se referă cu precădere la ideea că documentele sau tradiţiile orale nu trebuie considerate niciodată doar prin ele însele, ci, dimpotrivă, ele trebuie înţelese coroborat, altfel spus alăturate seriilor convergente de documente înscrisuri sau documente arheologice. Aceasta chiar şi în situaţia cînd asupra acestor documente sau tradiţii de oralitate se exercită, prin transmutare, critica „textelor” pe care o recomandă, în genere, orice investigaţie istoriografică.,,Cu alte cuvinte, tradiţia orală poate fi de o reală valoare, dar atîta vreme cît nu este confruntată cu alte surse istorice trebuie să păstrăm o oarecare îndoială asupra ei”7.

Întrebarea a revenit, obsesiv, chiar şi pentru climatul preocupărilor metodologice şi epistemologice de factură etnologică: care sînt limitele cunoaşterii, în cîmpul investigaţiilor istoriografice, folosind conţinutul propriu, specific documentelor şi tradiţiilor de oralitate? Cu alte cuvinte în ce măsură şi sub ce formă realităţile, stările, fenomenele, evenimentele, datele istoriei se pot regăsi, fie şi transfigurat, în cadrul şi prin conţinutul acestor surse informaţionale spe­cifice? Răspunsurile, deşi contradictorii, mărturiseau, pe de o parte, interesul ştiinţific, cu deosebire contemporan, pentru atari probleme, în fond pentru probleme ce vizau limitele unui anume tip de cunoaştere; iar pe de altă parte, ele prefigurau, pe o cale indirectă, decalcuri de lecturi interdisciplinare.

O scurtă trecere în revistă a acestor poziţii teoretice şi metodologice descifrează în genere puncte de vedere contradictorii. Cu toate acestea, fiecare punct de vedere în parte reprezintă în acelaşi timp, indirect, o modalitate proprie de analiză critică a documentelor specifice (de oralitate), cu deosebire pentru cazurile în care „lectura” lor presupune şi alte înţelesuri decît cele reclamate de cercetarea propriu-zis etnologică.

Aşa, de exemplu, pentru A. van Gennep8 şi R. Lowie9, conţinutul documentelor de oralitate rămîne, în totalitatea lui, înstrăinat oricăror realităţi istorice, în timp ce pentru W. Muhlmann10, dimpotrivă, ele trebuie privite, în multe cazuri, şi ca expresii, fie şi deformate, ale unor realităţi istorice de fapt. F. Graebner11, W. Schmidt12 şi alţii considerau că este evident o imposibilitate de a determina dacă un astfel de document – al tradiţiilor orale – poate fi luat în consideraţie pentru variatele circumstanţe ale discursivităţii istoriografice. P. R. Mortier13, făcînd distincţia între forma documentului (numele eroilor, referinţele privind timpul şi locul acţiunii, maniera în care se desfăşoară acţiunea) şi conţinutul acestuia (evenimentele propriu-zise, numele grupurilor umane, adeseori simbolizate prin nume de persoane etc.), consideră în final că orice tradiţie comunică fapte, evenimente reale, învăluite însă în prezentarea lor într-o împletitură de ficţiuni adăugate, prin trecerea vremii, ca rod al imaginaţiei (cu alte cuvinte, dacă forma sub care se prezintă aceste documente de oralitate reprezintă o abatere de la adevărul istoric, în schimb conţinutul lor trebuie dezvăluit ca atare, ca expresie echivalentă acestui adevăr).

Nu lipsită de interes este şi poziţia teoretică a unor etnologi ca H. U. Beier14, pentru care datele concrete ale fiecărui document de oralitate nu prezintă, nu poate prezenta nici un fel de credibilitate. Documentele de oralitate rămîn însă izvoare deosebit de semnificative pentru înţelegerea climatului de idei dominante, echivalente unei filozofii specifice fiecărei comunităţi sociale, posibil fiecărei etnii, la un anumit moment dat.

Cercetările şcolii funcţionaliste, dominante în etnologia contemporană, cu deosebire prin opera ştiinţifică a lui A. R. Radcliffe-Brown15 şi B. Malinowski16, au conturat subliniat caracterul integrat al oricărei culturi tradiţionale în care părţile sau fragmentele ci rămîn structurate în intenţia primordială de menţinere a ansamblului ca atare. În asemenea condiţii, orice conţinut al oricărui document de oralitate rămîne, în ultimă instanţă, determinat exclusiv de rolul pe care acesta îl are, ca element component, în ansamblul structurii şi, implicit, ca element de menţinere al acesteia17. Considerînd istoria ca fiind în mare măsură conjuncturală, rolul unor astfel de documente – expresii ale vieţii şi culturii tradiţionale – în descifrarea ei este aproape nul. Rolul lor rămîne în principal acela de a descifra semnificaţiile şi sensurile culturii tradiţionale privite în sine. Ca atare, aşa cum observa – din aceeaşi perspectivă de cuprindere – A. W. Southall18, tradiţiile orale satisfac în primul rînd necesităţile de ordin psihologic.

Toate aceste puncte de vedere, la care s-ar putea adăuga desigur şi altele (în genere nu mult deosebite ca soluţii teoretice de cele amintite deja), dovedesc, în primul rînd, interesul, tot mai accentuat, din ultimele decenii pentru rediscutarea valorii, a limitelor acestei valori sub care pot fi asimilate unele din documentele oralităţii în afara cadrului propriu cercetărilor etnologice.

Pentru a reface cît mai inteligibil cadrul epistemologic care defineşte şi circumscrie întreaga problemă a semnificaţiilor şi limitelor proprii documentelor etnologice, ne propunem în continuare, urmînd şi unele trasee de idei exprimate de alţii19, să rediscutăm principalele aspecte care definesc caracterul uneori disimulat, alteori polisemie al acestor surse informaţionale pe temeiul cărora se pot reoglindi, în anumite circumstanţe, aspecte de viaţă comunitară (civilizaţie, cultu­ră, adeseori istorie – ca istorie de evenimente, de idei).

Înaintea oricăror cercetări sau anchete, înaintea oricăror eventuale reglementări de ordin metodologic şi, implicit, de ordin epistemologic privind documentele oralităţii se impun unele precizări rezultate direct din caracterul specificităţii acestora. Considerînd, fără excepţie, că orice tradiţie ia naştere într-un anume mediu cultural, pe care de fapt îl defineşte şi, indirect, îl modelează, prima regulă care se impune cercetătorului este aceea de a înţelege adîncit tocmai acest mediu cultural (considerat ca totalitate a ambianţei specifice proprii comunităţii respective de limbă şi viaţă socioeconomică, proprii relaţiilor sociale împămîntenite, trecutului istoric etc.). Dar nu numai tradiţiile modelează şi impun o anume parte de originalitate mediului cultural ambiant, ci şi acesta din urmă, la rîndul său, modelează şi „tălmăceşte” în modalităţi proprii fondul valorilor tradiţionale; înţelegerea acestor relaţii dialectice ale unor structuri date este absolut obligatorie, în fond, tradiţiile constituindu-se prin conţinutul lor propriu ca elemente componente ale mediului sau ambianţei culturale, relaţiile ce se impun în înţelegerea raportului tradiţie-mediu cultural sînt cele ce definesc, în genere, raportul parte – totalitate (integrare a părţilor componente). Pentru a înţelege cît mai deplin o tradiţie, oricare ar fi aceasta, trebuie înţeles deci, înainte de toate, mediul său cultural propriu, într-un anume fel tradiţia definindu-se şi ca expresie a acestuia.

Cunoaşterea limbii (eventual a dialectelor şi graiurilor sale), cunoaşterea aspectelor principale care definesc în parte şi în totali­tate structura şi modelul cultural propriu, cunoaşterea diferitelor tipuri sau modalităţi de manifestare a vieţii tradiţionale, a formelor sub care aceasta se transmite, a caracteristicilor şi scopului lor, a genurilor lor literare şi a transmiterii lor propriu-zise, iată prolegomenele oricăror cercetări şi culegeri prin intermediul documentelor de oralitate. La toate acestea trebuie adăugate acele aspecte de care urmează să se ţină seama şi care privesc în mod deosebit grupul celor ce se constituie ca informatori (specializaţi în constituirea şi transmiterea documentelor de oralitate). Nu lipsite de importanţă, într-un asemenea proces şi efort de cunoaştere, sînt şi toate acele pregătiri care ţin în ultimă instanţă de cel ce efectuează ancheta sau cercetarea (pregătirea chestionarului, a temelor supuse discuţiei, a provocării discuţiilor etc.) în sfîrşit, nu trebuie omise, din chiar momentele începutului anchetei in situ, nici toate acele reglementări care vizează notarea informaţiilor culese. Redactarea sau întocmirea acestor documente ale oralităţii, pentru a constitui în final corpusul tematic propus şi coroborarea documentelor culese cu alte surse informaţionale (eventual din seria documentelor înscrisuri), reprezintă o etapă aparte, distinctă a muncii de cercetare.

Marginal acestei ultime probleme amintite credem că putem afirma, fără exagerare, că atît la noi cît şi aiurea editarea textelor documentelor de oralitate s-a făcut numai arareori respectîndu-se prescripţiile absolut necesare redactării unui atare material docu­mentar (texte originare, variante, comentarii preliminare, regest, indice etc.). O astfel de editare trebuie să fie, oricum, călcată pe totalitatea acelor prescripţii – în adaptare firească – sub care se înscrie, în genere, editarea documentelor istorice.

Statutul epistemologic al documentelor de oralitate (indiferent de caracterul lor specific de comunicare: prin discursivitatea prozei, a versului, a cîntecului, a recitativului sau a dialogurilor purtate în cazul unor anume ceremonii, practici, ritualuri etc.) presupune mai întîi discernerea lor în raport cu anume puncte de reper metodologic: a) raportul dintre tradiţie, ca tot structurat, şi mărturia proprie a documentului; b) discernerea categoriilor de exprimare, de comunicare a tradiţiei; c) alterările posibile ale comunicărilor făcute în succesiune, cu alte cuvinte în succesiunea transmiterii conţinutului de idei şi imagini.

Înţelegem prin informaţii orale (specifice documentelor de oralitate) toate acele comunicări transmise într-un mod specific genurilor abordate (proză, vers, cîntec etc.) cu referire fie la trecutul istoric, fie la unele aspecte determinante ale vieţii socioculturale a comunităţilor respective (ele însele expresii ale unui proces de devenire în timp). Prin mărturie verbală – ca prototip de mărturie indirectă – se înţelege, ca atare, ansamblul comunicărilor făcute de un acelaşi informator sau de mai mulţi informatori cu privire la o serie de evenimente trecute sau cu privire la unele manifestări edificatoare ale vieţii tradiţionale.

a) Mărturia verbală (expresia directă a documentului de oralitate) trebuie privită strict corelată capacităţii de înţelegere a celui care o comunică (expresia gradului posibil de subiectivitate a informaţiei comunicate). Ea – mărturia verbală – constituie totodată o singură parte a structurii sau globalităţii tradiţiei. Din acest punct de vedere nici o mărturie şi implicit nici un document de oralitate nu pot fi privite exclusiv prin ele însele. Expresie a unei tradiţii (care o precede şi o explică), mărturia verbală trebuie raportată permanent la un tot inteligibil. În sfîrşit, nu trebuie neglijat nici faptul că tradiţia este cea care impune modul sub care se face mărturia verbală şi determină astfel dinamica expresivităţii ei. Obligativitatea confruntării mai multor variante şi a extragerii prin intermediul criticii de texte a acelor elemente care conturează cît mai veridic conţinutul de idei al informaţiei, al documentului de oralitate constituie, în contextul celor amintite mai sus, punctul de referinţă esenţial. Trebuie precizat totodată şi faptul că, în cazul documentelor de ora­litate, spre deosebire de cazul documentelor înscrisuri, variantele textelor au importanţa lor în sine (toate aceste mărturii – abateri ne dau posibilitatea înţelegerii şi a altor aspecte ale comunicărilor înregistrate: siguranţa mărturiilor, atitudinea psihologică a informatorilor etc.).

b) Observaţiile şi recomandările care privesc modul transmiterii tradiţiei orale justifică, cu precădere, două principale categorii de mărturii sau informaţii: unele mărturii care se transmit prin respectarea anumitor reguli stricte (ca în cazul ceremonialelor, la care se adaugă toată recuzita specifică), alte mărturii care se transmit fără nici o constrîngere din afară, într-un aproximativ climat de libertate creatoare. Este evident că cele mai fidele transmiteri de tradiţii orale sunt cele bazate pe reglementări stricte (de la reglementarea gestică pînă la reglementarea expresiilor, adeseori impuse mnemotehnic). În aceste cazuri gradul de abatere, de intervenţie „creatoare” este mult mai puţin semnificativ, aproape imperceptibil. Ca atare, cu cît se vizează un cîmp de idei şi expresii în coloratură „ezoterică”, cu atît se remarcă un grad minim de abatere în succesiunea transmiterii informaţiilor, în această categorie de transmiţători ai unor tradiţii marcate de ezoterism se înscriu, de bună seamă, şi toţi acei informatori „specializaţi” ca maeştri sau căpetenii de ceremonii, baladişti-menestreli etc. Fireşte, aceste personaje sînt în fond numai în anumite situaţii „privilegiate” informatori de prestigiu.

Din toate cele amintite mai sus rezultă faptul că tradiţiile orale nu sînt, în totalitatea lor, transmise, comunicate într-o aceeaşi modalitate. Anumite „instituţii sociale”, anumite practici împămîntenite, specifice mediului cultural ambiant, au tocmai acest rol de a regla, de a controla conţinutul şi expresiile sub care se fac unele transmiteri de informaţii. Fireşte, se înţelege uşor, toate aceste realităţi rămîn diferenţiate totuşi de la o comunitate socială tradiţională la alta;. regula sau principiul nu exclude diferenţieri şi nuanţe.

c) Analiza alterărilor posibile în transmiterea informaţiilor orale vizează, în primul rînd, descifrarea sensurilor unor atari comunicări mărturii (sens literar, sens moral, sens pragmatic etc.). Dar o astfel de analiză este aproape imposibilă fără cunoaşterea în profunzime întîi a limbii, dialectului sau graiului respectiv şi, în al doilea rînd, a întregii structuri sau a întregului model cultural în care şi prin care se. pot descifra valoric mărturiile analizate.

Raportate la aceste prime coordonate de discernere valorică, documentele oralităţii dezvăluie nu numai gradul de comprehensibilitate şi limitările inerente structurii lor proprii, ci mai cu deosebire dificultăţile care se interpun asimilării lor ca surse informaţionale în sine.

Discernerea critică a oricăror judecăţi de constatare în cazul documentelor istorice (apreciate îndeobşte ca termen de comparaţie) priveşte, în genere, un orizont mult mai restrîns de probleme. Critica internă sau externă a documentelor înscrisuri se referă în exclusivitate la analiza intrinsecă a acestora şi la corelaţiile imediate posibile, în timp ce critica şi analiza documentelor etnologice detaşează – într-o anume suspensie – serii întregi de probleme tangente, nu lipsite însă de importanţă: semnificaţia socială a mărturiei, valoarea în sine a variantelor expuse, creaţia spontană a celui care informează, climatul sau complexul cultural specific şi valoarea propriu-zisă a mărturiei, tipurile de cultură şi selectarea „impusă” informaţiilor transmise etc. Este de la sine înţeles că, urmînd recomandările unor cercetări metodologice – dintre care cele editate sub direcţiunea lui Jean Poirier se înscriu în primul rînd –, critica internă şi externă a documentelor istorice, aşa cum a fost ea preconizată iniţial de direcţiile şcolii pozitiviste, poate fi transferată, ca metodă de validare (cu adaptările de rigoare), şi documentelor etnologice ca documente specifice oralităţii.

Fireşte, raportîndu-ne la seria cuprinzătoare a documentelor care exprimă, în ansamblul lor, însuşi conţinutul ideativ al etnologiei ca ştiinţă (latura materială şi spirituală a vieţii şi creaţiei tradiţionale), o selectare a lor este posibilă şi în raport cu gradul de apropiere (prin natura, originea şi sensul lor) faţă de documentele pe care le vehiculează, prin analiză critică minuţioasă, generalizarea sau sinteza istoriografică. Altfel spus, interogările – ca program de analiză – impuse de metodologia pozitivistă documentului istoric pentru a depista gradul de valabilitate al acestuia redevin grile de discernere şi pentru documentele de valoare etnologică, cu deosebire pentru acele documente care exprimă, aşa cum menţionam, faţete ale realităţilor spirituale din ordinea sau modelul vieţii tradiţionale.

Urmînd indicaţiile propuse pentru critica externă a documentului (a notaţiei de teren sau a notaţiei de teren arhivizate), am spune, cu titlu exemplificativ: textul notat este cel originar sau copia unui text pierdut şi, dacă textul nu e originar, el reprezintă o copie sau o copie a copiei…? cine a redactat acest document şi cînd, unde, cum? prin ce mijloace a ajuns la noi? Iar în ceea ce priveşte critica internă (critica de interpretare şi critica de credibilitate), întrebările se pot reformula astfel: ce s-a urmărit să se comunice prin conţinutul acestui document? cu ce grad de sinceritate, competenţă şi exactitate? ce sens are terminologia folosită? etc. O situaţie aparte ar rezulta, credem, din seria acelor documente întocmite prin cercetarea directă, in situ. Chiar şi în acest caz întrebările, cele care rămîn, îşi menţin rostul lor, deplasîndu-se doar accentul, de la cel ce redactează documentul spre cel ce comunică informaţia. În sensul celor precizate mai sus s-a putut spune: „Regulile metodei istorice se aplică şi tradiţiei orale. Iată cîteva întrebări, printre altele: Critică externă: cine este cel anchetat; de unde cunoaşte tradiţia? cum i-a fost ea transmisă? Textul trebuie stabilit ţinînd seama de variantele sale, examinînd caracterul acestuia, limba şi conformitatea sa cu locul şi perioada. Critică internă: care este scopul mărturiei? în ce măsură acest scop sau condiţiile în care a fost transmisă au putut modifica faptele? care este valoarea sa etnografică şi culturală, simbolismul său? în ce măsură ar fi putut influenţa asupra realităţii personalitatea celui anchetat sau a predecesorilor săi, apartenenţa lor sau unele circumstanţe”.20

Fragmentul de text remarcat, sub o formă foarte prescurtată, reprezintă, în esenţă, o ingenioasă soluţie privind cernerea critică a sensului, valorii şi, implicit, a limitelor acestor tipuri specifice de documente (echivalate informaţiilor de oralitate). În cele din urmă, toate aceste recomandări metodologice şi altele implicate lor au propus omologarea regulilor discernerii documentelor înscrisuri (cu care operează investigaţia istoriografică) ca reguli şi ale documentelor etnologice.

Este îndeobşte cunoscut că, în semnificaţiile ei plenare, concepţia criticii izvoarelor istorice şi, indirect, prin refracţie, concepţia criticii izvoarelor de ordin etnologic s-au conturat în cadrul orientărilor metodologiei pozitiviste.

Necesitatea cercetării critice a surselor documentare a devenit tot mai acută şi cu atît mai utilă cu cît în deceniile din urmă, împotriva unei evidente proliferări a investigaţiilor etnologice (la noi şi în alte părţi), s-a repus în discuţie, sub o formă sau alta, însuşi statu­tul disciplinei. Se poate remarca relativ uşor o oarecare disproporţie – cu mult agravată în ultima vreme – între extinderea şi adîncirea investigaţiilor de ordin etnografic sau etnologic, pe de o parte, şi necesitatea tot mai acută de a relua şi „dezbate” procesul cognitiv al izvoarelor documentare, pe de altă parte21. Acest fapt determină în mod necesar o repunere în discuţie a metodologiei prin reelaborarea unei teorii marginale izvoarelor sau surselor documentare ale etnologiei şi, implicit, ale etnografiei ca ştiinţe.

Pornind de la faptul că atît investigaţia istoriografică, cît şi cercetarea etnologică presupun explicitare şi certitudinea discursivităţii datelor şi realităţilor comunicate, îndepărtîndu-se orice supoziţie de ordin „intuitiv”, orice „retrăire” prin intermediul „imaginaţiei creatoare” (marginale realităţilor comunicate – erleben, nachful-len), metodologia de inspiraţie pozitivistă, la care ne-am referit şi în rîndurile de mai sus, recomandă în mod indirect aderenţa la obiect, la datul real comunicat. Tocmai această deschidere permanentă spre obiect şi spre semnificaţia lui directă presupune, în investigaţiile de natură istoriografică şi etnologică, urmînd acest limbaj explicativ, analiza critică a autenticităţii şi provenienţei documentelor, pe de o parte, iar pe de altă parte, analiza critică de interpretare şi de credibilitate a acestora.

Fără să fi fost consemnat anume, ca indicaţie orientativă de ordin metodologic, pînă în vremea din urmă, procesul transmutării acestor normări din cîmpul cercetărilor istoriografice în cîmpul cercetărilor etnologice s-a petrecut firesc, de la sine înţeles şi acceptat, ca procedeu logic echivalat. Cu alte cuvinte, criteriile şi normările pozitivismului istoriografie au devenit cu timpul adaptate noilor coordonate de cercetare, noilor coordonate tematice impuse de investigaţiile de ordin etnologic (atît ale realităţilor surprinse in situ, cît şi ale cercetărilor sau informaţiilor arhivizate).

Selectarea, evaluarea şi ierarhizarea documentelor presupune – în tratarea şi tehnica acestei metodologii – în mod firesc incidenţa metodei inductive. În genere, s-a pornit de la considerentul – adeseori forţat – că, într-un fel sau altul, orice dat, orice realitate se poate constitui sau substitui atît în investigaţia tradiţiilor de oralitate (etnologică sau, implicit, etnografică), cît şi în investigaţia istoriografică, ca document semnificativ, în acord cu supoziţia că „orice” reprezintă o evidenţă a unei stări de fapt. Dar acest fel de înţelegere a determinat în fond însăşi restrîngerea sau limitarea coordonatelor tematice şi a gradului de comprehensiune al acestora. Impasul a provenit cu deosebire, fie în cercetarea istoriografică, fie în cercetarea etnologică, din diminuarea acelui „spirit ingenios”, atît de necesar oricăror selectări, evaluări şi ierarhizări ale documentelor, oricare ar fi natura lor, privite în adevărata lor semnificaţie. Această perspectivă de aderenţă strictă la concret în analiza descriptivă – întocmită nu arareori temeinic – sub recomandarea cercetării cu acribie a detaliu­lui, pînă la epuizarea la limită a semnificaţiei (fapt echivalat în cercetarea istoriografică de ceea ce s-ar putea numi anecdotică şi strictă cronologie), iată în fond prima circumscriere a investigaţiei „clasice” de tip etnografic sau etnologic şi, subînţeles, a documentelor de aceeaşi factură. Ceea ce a impulsionat însă această orientare factologică şi ceea ce a accentuat semnul întrebării cu privire la valoarea documentului specific a rezultat cu deosebire din tendinţa de egalizare a fenomenelor şi datelor investigate, din tendinţa de neselectare valorică a acestora. În limitele acestui spirit s-a putut contura ideea că orice dat sau fenomen surprins in situ putea să comunice semnificaţii uneori considerate abuziv de valoare definitorie.

În fond nu orice înregistrare de teren are aceeaşi pondere într-o-descifrare cu implicaţii – directe sau indirecte, declarate sau presupuse – de ordin axiologic. Dacă etnologia încearcă să desprindă, să descifreze gradul şi coloratura originalităţii unor aspecte de viaţă tradiţională specifice unei comunităţi oarecare (în latura materială sau în latura spirituală a împlinirilor ei), atunci documentele receptate trebuie, în mod firesc, să justifice un astfel de punct de reper. Acest lucru nu e numai posibil, dar constituie latura cea mai expresivă, specifică activităţii de cercetare în acest domeniu. Este de la sine înţeles, o astfel de selectare a materialului de teren care se oferă uneori atît de generos presupune, din partea celui care investighează, prudenţă şi o temeinică fundamentare teoretică de ordin general, precum şi un temeinic orizont cultural. Fără acest cadru formativ, detaliul nesemnificativ sau cu semnificaţie minoră va prima întotdeauna.

Dacă un astfel de criteriu, bazat pe neselectivitate riguroasă, pe neierarhizare valorică, poate duce, în cîmpul tematic al investigaţiilor de ordin istoriografie, la un gen de erudiţie prin care, cel mai adesea, se pierde esenţialul reconstituirii; în cîmpul tematic al investigaţiilor de ordin etnologic el poate constitui sursa unor imense şi spectaculoase aberaţii „ştiinţifice”. Fiecare sursă informaţională, fiecare document etnografic în parte – folosit şi de sinteza etnologică – trebuie reţinut în măsura în care justifică şi determină una sau mai multe dintre notele de originalitate, de specificitate ale culturii sau civilizaţiei tradiţionale, definitorii comunităţii etnice. Încercarea de a reţine, fără discernămînt, orice document etnografic pentru simplul motiv că el exprimă oricum o realitate in situ sau încercarea de a recepta documentul etnografic fără o prealabilă orientare axiologică implică nu numai o eroare de ordin metodologic, ci de-a dreptul un pericol. În astfel de condiţii sinteza finală propusă nu devine simplă eroare, ci deviată şi confuză, iar – după spusele lui Fr. Bacon – din eroare se poate întrevedea adevărul, din confuzie niciodată. Competenţa, mai exact spus discernămîntul critic al cercetătorului înseamnă deci, pe de o parte, capacitate de selecţie a temelor predilecte şi, pe de altă parte, capacitate de ierarhizare valorică, de judecată axiologică, adeseori anticipativă experienţei in situ.

Trebuie deci să se cunoască, să se înţeleagă în profunzime semnificaţiile principalelor aspecte de viaţă tradiţională ale unei comunităţi etnice oarecare ca să putem recomanda atît abordarea uneia sau alteia dintre teme, cît şi gradul de expresivitate pe care îl presupune sau la care trebuie să coboare analiza descriptivă, grafia acesteia. Orice îngustare a orizontului întregului cîmp ideativ înseamnă, în fapt, acceptarea necritică a acelui principiu director, amintit mai sus, după care orice dat (oricît de circumscrisă ar fi semnificaţia lui) se constituie, prin receptarea cercetătorului, în document specific. Numai din perspectiva unui nou cadru epistemologic etnologia poate depăşi stadiul strict al colectării şi clasificării de date sau realităţi înregistrate.

Din suita documentelor propuse sau posibile, selectarea trebuie făcută întrevăzînd semnificaţii, elaborîndu-se o teorie care să îngăduie prin ea însăşi orientarea culegerii şi selectarea datelor. Numai în atari condiţii şi ţinînd seama de o astfel de optică se pot elabora judicios modelele socioculturale ale realităţilor abordate. În faţa unor date privind tradiţiile de oralitate puţin cunoscute, în faţa unor serii de documente convergente, prima întrebare care se impune rămîne cea privind gradul de semnificaţie, dominanta acestora. Din perspectiva unei presupuse specializări, din perspectiva unei metodologii restrictive (de factură pozitivistă), paradoxul remarcat de Jean Poirier – după care a şti tot mai mult şi mai exact despre o realitate restrînsă, limitată, neintegrată înseamnă de fapt a şti totul despre nimic – se detaşează subliniat. Acesta a fost, nu arareori, însuşi orizontul de cuprindere al investigaţiilor etnografice şi, implicit, etno­logice. Tendinţele de limitare a cercetării prin referirea strictă la realitatea acceptată în sine, fără descifrarea clarificată a integrării şi a comentariului taxinomic sau axiologic, au determinat o relativă, dar sensibilă distanţare a cercetărilor etnologice de autentica înţelegere a omului, a trăirii lui în cadrul modelului cultural al comunităţii etnice. Etnologia, ca disciplină ştiinţifică, şi-a înscris, în genere, orizontul investigaţiilor tematice, după un principiu recunoscut sau numai presupus, pe fundalul analizei descriptive în termenii cei mai categorici şi mai expresivi ai acestei metodologii. Prejudecata care făcea din erudiţie, în cazul cel mai fericit, sau din tendinţa de colecţionare scop în sine a impus, prin chiar impasul creat, necesitatea elaborării unei noi teorii a cunoaşterii, a unei noi metodologii a cercetării, a unei noi logici convergente disciplinei respective pentru o refundamentare (Grundlegung) a cercetării.

Este din ce în ce mai evident că, în fond, un inventar de date sau de fapte, oricît de preţios ar fi, nu poate avea decît o valoare limitată, că efortul incumbă detaşarea generalului, a similitudinii, a corelaţiilor posibile, a integrării şi legităţii. Fireşte, cu titlu de excepţie, această depăşire a simplificărilor factologice a fost, uneori, realizată la un anumit grad de comprehensiune, chiar dacă cercetarea a fost recomandată uneori şi intitulată etnografică.

O ştiinţă a realităţilor de civilizaţie şi cultură tradiţionale, oricum s-ar denumi ea, nu poate omite, fie şi sub pretextul unei cercetări intensive, ideea directoare după care suportul investigaţiilor efectuate trebuie să impună, în primul rînd, comprehensiune şi explicit are22.

În acest sens, reclamînd înţelegerea în profunzime a semnificaţiilor autentice ale documentului de valoare etnologică, putem considera că depăşirea sau anularea limitelor lui rezultă nu numai din selecţia pe care cercetătorul o propune, ci cu deosebire din expresivitatea integrării acestuia, integrare care trebuie să fie neîndoielnic orientată axiologic.

Se poate considera – aşa cum rezultă indirect, credem, şi din cele consemnate mai sus – că interferenţa documentelor de oralitate în înserierea documentelor istorice propriu-zise (în sensul analizelor şi sintezelor pe care le propune cercetarea etnoistorică) potenţează „criza” demersului epistemologic, atît în ceea ce priveşte disciplinele tradiţionale de referinţă, cît şi în ceea ce priveşte noile direcţii de cercetare. Perspectiva epistemologică sub care trebuie surprinsă orientarea etnoistorică implică, în mod firesc, înţelegerea unui anume proces dialectic, rezultat nu numai din cadrul tematic al domeniului particular de cunoaştere, ci mai cu seamă din decantarea acelei interferenţe interdisciplinare impusă de însuşi conţinutul studiului variabili taţii creaţiilor materiale şi spirituale ale unei comunităţi etnice. Statutul particular al fiecărui tip de document, determinînd în ultimă analiză într-o mare măsură însăşi structura diferenţiată a fiecărei discipline, privite izolat (istoriografie, etnologie), constituie totodată şi primul impas „formal” al acceptării lecturii încrucişate a documentelor (documentul etnografic în sfera preocupărilor istoriografice şi documentul istoriografie în sfera preocupărilor etnologice). Limitele etnoistoriei ca orientare ştiinţifică – în sensul propriu al cuvîntului, ca orientare contemporană – se impun tocmai din această stare de fapt, stare care în bună parte rezultă, la rîndul ei, dintr-o falsă acceptare a unor poziţii metodologice şi epistemologice de factură pozitivistă (documente de cercetare specifice, documente adecvate, specifice fiecărui cîmp de idei în parte).

Acest lucru se subînţelege şi în cazul acelei decalcări tematice (de care am amintit şi mai sus); cu alte cuvinte, din admiterea de principiu a temelor de ordin etnologic (vizînd civilizaţia şi cultura tradiţională) în sfera preocupărilor tradiţionale ale istoriografiei, indiferent de baza documentar-informaţională propusă (fie chiar şi de acele documente istorice ce vizează cîmpul de idei specifice etnologiei: habitat, port, cutume, credinţe, datini, tradiţii, mentalităţi, mitologie etc.).

Revenind, în concluzie, la unele consideraţii marginale statutului epistemologic şi metodologic al etnoistoriei (ca disciplină ce orientează cercetarea prin asimilarea documentelor de teren documentelor istorice şi a interceptării documentelor istorice în semnificaţii etnologice), am spune:

– metodologic vorbind, discernerea documentelor de oralitate trebuie făcută exact pe criteriile sau coordonatele analizei pe care o propune critica istorică pentru discernerea documentelor istorice (critica internă şi critica externă);

diferenţierile specifice care privesc documentul de oralitate în raport cu documentele istorice nu modifică în esenţă cadrul orientativ al acestor criterii;

– analiza critică a documentelor trebuie făcută ţinîndu-se seama, în primul rînd, de seria sau seriile convergente ale documentelor (seria documentelor de oralitate formează, prin însăşi natura lor, serii specifice de documente în raport cu seria documentelor înscrisuri, a documentelor istorice);

– în cazul în care unele documente istorice întăresc sau certifică semnificaţii rezultate sau impuse de documentele etnologice, acestea trebuie privite integrat, convergent;

– „lectura” în adîncime a documentelor etnologice presupune în genere, în raport cu lectura documentelor cu care operează investigaţia istoriografică, o analiză mai atentă în sensul descifrării elementelor sau faţetelor componente, a determinărilor polivalente sau polisemice.

Diferitele înţelesuri, semnificaţii ale unui document etnologic rezultă tocmai din analiza hermeneutică pe care o reclamă adeseori însăşi natura specifică a acestuia. Ca metodă de lucru, analiza hermeneutică presupune descifrarea arhetipală a fenomenelor şi faptelor de cultură şi civilizaţie tradiţională privite cu deosebire în structura lor evolutivă. Ar fi vorba, înainte de toate, în accepţia contemporană a conceptului şi a metodei, de o interpretare euristic-axiologică în esenţa şi profunzimea lor. Altfel spus, de a înţelege anume fenomene şi realităţi prin descifrarea semnelor (a semnelor exterioare), căci analiza hermeneutică înseamnă, în final, tocmai artă a interpretării, după anume reguli.

Aşa cum am remarcat mai înainte, etnoistoria poate determina nu numai asimilarea unor documente specifice etnologiei (documente de oralitate) în cîmpul cercetărilor istoriografice, ea poate determina în egală măsură valoarea unor teme specifice etnologiei asimilate preocupărilor istoriografice. În acest caz se fac cunoscute aspecte inedite de viaţă socială sesizate într-o anumită secvenţă de timp. Cu acest corectiv, că ineditul unor atari preocupări remodelează în esenţă însăşi concepţia tradiţional sedimentată în cursul ultimelor veacuri despre istorie şi, implicit, despre istoriografie. Etnoistoria recomandă mai cu seamă o repătrundere spre acele zone în care memoria colectivă este încă vie, în care habitudinile şi miturile, de exemplu, pot dezvălui noi semnificaţii, noi aspecte de viaţă ale grupului social. Nu trebuie uitat niciodată, şi aceasta este una dintre contribuţiile importante ale cercetărilor de factură etnoistorică, faptul că tradiţiile spirituale sînt, în fond, modalităţi de a gîndi, adevărate scheme de cunoaştere, spontane idei-forţă; iar credinţele, obiceiurile, miturile, mai puţin exercitarea unor judecăţi cît mai cu seamă principii de judecată şi acţiune. Pentru cercetarea etnoistorică este de la sine înţeles că, adîncind detaşat importanţa tradiţiei, se recunoaşte implicit primordialitatea faptului că aceeaşi tradiţie este adeseori, şi în noi, şi în afară de noi, cu alte cuvinte că sîntem mai aproape, prin intermediul acestor modele culturale, de propriile noastre trăiri, de noi înşine. Nu mai puţin semnificativ este şi faptul că, în genere, conţinutul tradiţiilor (privite ca un tot: obiceiuri, mitologii, habitudini etc.) se schimbă ele însele în cursul timpului şi, ca atare, procesul istoric poate fi surprins – evident, într-un alt ritm – şi în acest e cazuri. De cele mai multe ori credinţele, miturile etc., ca aspecte fundamentale ale vieţii tradiţionale, au laturile şi sensurile lor mai ascunse, exprimarea lor fiind evident mai apropiată de limbajul simbolic; de aici şi necesitatea acută a analizelor de ordin hermeneutic. Conexiunea dialectică este uşor de surprins, căci atari experienţe – trăite sau imaginate –, rezultate cu precădere din studiile etnologice, fac parte dintr-un mecanism complex al contextului cultural, socioeconomic, iar aşa cum se ştie, orice fenomen social este în acelaşi timp şi un fenomen al devenirii istorice.

Atît evenimentul istoric, cît şi mitul, împlinirea acestuia prin rit se regăsesc în complementaritatea lor. Documentele specifice, ca echivalări a două realităţi în sine (documentele istorice şi documentele etnologice) se vor citite şi „înţelese” convergent. Istoricitatea omului, după Mircea Eliade, are – aşa cum s-a mai observat – o dublă rădăcină: „totalitatea evenimentelor istorice ce nu pot fi abolite şi totalitatea evenimentelor decisive petrecute illo tempore şi care constituie istoria mitico-simbolică a colectivităţii (…) Este deci vorba de două moduri deosebite de a fi «constituit» de istorie, de a te recunoaşte produs al istoriei. Căci aşa-zisul om anistoric, «primitivul», omul civilizaţiilor tradiţionale se consideră nu mai puţin rezultatul unor evenimente. Doar că aceste «evenimente» au pentru el un caracter prodigios şi exemplar”23.

Nu este greu de înţeles faptul că documentul de oralitate reprezintă de cele mai multe ori o distorsie a realităţii pe care o substituie, căci o astfel de mărturie este, în fond – cum ar spune Jan Vansina – un miraj al realităţii. Analiza propusă unor atari documente, vizează deschis tocmai descifrarea acestui,,miraj”, a deformărilor pe care le presupun, ab ovo, atari mărturii. Documentele de oralitate sînt totodată, de cele mai multe ori, colorate de amprenta personalităţii sau personalităţilor care comunică. Referinţele de oralitate sînt impregnate de nenumărate valori culturale ale locului pe care, indirect, îl reprezintă, valori stratificate intim şi nemărturisit propriilor personalităţi care depun mărturie. Prima analiză a documentelor ar însemna tocmai încercarea de a distinge şi de a înţelege în ce măsură mărturia de oralitate (constituită ca document) a fost afectată de anumiţi factori sociali sau individuali. Acest lucru implică notarea, în măsura în care este posibil, şi a seriilor de abateri, căci aceste abateri, la rîndul lor, pot exprima o mulţime de aspecte privind societatea şi structura culturală a acesteia în contemporaneitate.

Pentru cercetările de profil etnoistoric de un interes deosebit sînt toate acele decelări ale documentelor de oralitate care impun ana­lizei şi cunoaşterii tocmai valorile culturale specifice unei societăţi oarecare. Căci aceste valori culturale – pe care deseori le numim nu numai tradiţii, ci şi superstiţii, prejudecăţi etc. – imprimă, nemărturisit direct, însuşi sensul vieţii comunităţii respective.

Este evident că adeseori tradiţiile de oralitate pot exprima direct şi inteligibil informaţii privind unele evenimente considerate ca istorice. Mai mult chiar, valorile culturale locale – proprii tradiţiilor de oralitate – imprimă, în analiza etnoistorică, o anume semnificaţie particulară evenimentelor narate.

Descrierea diferitelor tipuri de tradiţii (a diversităţii surselor de oralitate) – de la titulaturi vizînd- statutul unor personalităţi ale ierarhiei comunitare, formulări şi devize (expresii ale identităţii de grup), formulări didactice şi religioase,. versificări (poezie istorică, panegirică, religioasă, individuală), liste de nume proprii sau nume de locuri, povestirile ca atare (general istorice, locale, ale grupului de familie etc.) pînă la mitologiile propriu-zise – rămîne pentru primele interceptări în seama etnografiei sau folcloristicii. Ele sînt disciplinele care, analizînd, descriind şi clasificînd (prin intermediul inducţiei, analogiei şi al comparaţiei), pregătesc terenul analizelor hermeneutice şi al interpretării etnologice.

Este de la sine înţeles că sursele de oralitate – directe sau intermediate (adeseori arhivizate) – îşi au propriile limite, rezultate din chiar natura sau specificul lor. Aceasta şi explică una din motivaţiile „lecturilor” interdisciplinare, căci, în afara tradiţiilor orale privite ca documente, se pot înscrie paralel lor serii întregi de alte documente desprinse din atîtea alte discipline ştiinţifice. Numărul acestor discipline şi preocupări ştiinţifice nu este definit, el variază în raport cu tematica abordată. Oricare dintre ele poate descifra sau poate facilita descifrarea atîtor faţete sau aspecte de ordin istoric (de exemplu: astronomia, pentru determinarea unor realităţi de ordin cronologic; lingvistica, antropologia fizică, morfologia culturii, folcloristica etc.).

Etnoistoria (sau antropologia istorică), ca direcţie de investigare, ca nouă deschidere teoretică în înţelegerea evoluţiei istorice a unei comunităţi sociale presupune, în primul rînd, accentuarea determinării formelor istorice ale civilizaţiei şi culturii tradiţionale şi, prin intermediul acestora, a detaşării trăsăturilor specifice de coloratură locală implicate fenomenelor socioeconomice şi politice. Ca orientare ştiinţifică integratoare, etnoistoria (antropologia istorică) reprezintă, prin efortul de a surprinde, cerceta, descoperi şi mai ales explica, interpreta şi formula (ipoteze şi teorii), o parte componentă a întregului sistem de ştiinţe etnologice contemporane.

A reaprecia valoarea istorică şi dialectică a tuturor datelor cuprinse în fenomenele de oralitate (în opoziţie cu ceea ce crezuse odinioară James Frazer despre ele ca semne ale unei stupidităţi originare) înseamnă înainte de toate a schimba, cel puţin în parte, optica înţelegerii evenimentelor şi realităţilor privite adeseori, pînă în vremurile noastre, doar prin ele însele.

Am îndrăzni să spunem chiar că această perspectivă de înţelegere a realităţilor sociale potenţează reflecţia filozofică, mai mult decît oricare altă „înţelegere” propusă, pentru că dialectica fenomenelor şi datelor confruntate solicită în primul rînd insolite criterii şi orientări epistemologice.

Tensiunea marilor sinteze pe care, în genere, le reia istoriografia contemporană nu va putea ocoli explicitarea acestor forme de viaţă, originare şi originale, ele însele inepuizabile surse de informare.

Etnoistoria, acomodînd înţelegerii ritmurilor istoriei un întreg material faptic, oglindit prin documentele oralităţii ca expresii directe ale tradiţiilor, adînceşte totodată, prin nenumărate şi insolite faţete, înţelegerea mecanismului dezvoltării şi evoluţiilor în timp ale oricăror comunităţi sociale. Dacă mobilul acestei dezvoltări continue, în linie ascendentă, se regăseşte în suportul infrastructural al vieţii economice (producţia materială, tehnica şi relaţiile de producţie), studiul variabilităţii creaţiilor tradiţionale în timp şi spaţiu augmentează înţelesurile oricăror retrospective.

Etnoistoria, prin plusul de cunoaştere pe care îl propune, întregind imaginile trecutului cu acel „complex” de realităţi tradiţionale, subscrie în fapt unui imperativ epistemologic şi etic al vremii noastre: acelui imperativ care vizează sensul descifrărilor inter- şi multidisciplinare. O astfel de perspectivă de înţelegere obligă, implicit, la cunoaşterea realităţilor sociale printr-un spor de acuitate, comprehensiune şi explicitare.


1 „Faire de l’exactitude l’instance suprême de la vérité c’est conferer aux choses la mesure de la vérité, c’est rendre le multiple juge de l’unité, le dérivé maître de l’original. Le réel est traité comme un composé, il est d’abord décomposé; Ies éléments vont avoir la prépondérance” (Eric Dardel, L’histoire, science du concret, Paris, Presses Universitaires, 1964, p. 30).

2 Jan Vansina, Oral Tradition… lucr. cit. Lucrarea a fost publicată mai întîi sub titlul De la tradition orale. Essai de méthode historique, Tervuren, Musee Royal de l’Afrique Centrale, 1961.

3 G. Dumézil, L’héritage indo-européen à Rome, Paris, 1949, p. 119-125.

4 E. Bernheim, Lehrbuch der historischen Methode und der Geschichtsphilosophie. Mit Nachweis der Wichtigsten Quellen und Hilfsmittel zum Studium der Geschichte, Leipzig, 1908, p. 217.

5 A. Feder, Lehrbuch der geschichtlichen Methodik, Regensburg, 1924, p. 61-65.

6 W. Bauer, Einfuhrung in das Studium der Geschichte, Tübingen, 1928, p. 236-245.

7 In other words oral tradition can be real value, but doubts must be entertained about it unless it can be substantiated by other historical sources” (Jan Vansina, op. cit., p. 8).

8 A., van Gennep, La formation des légendes, Paris, 1910, p. 165.

9 R. Lowie, Oral Tradition and History, în „Journal of American Folklore”, 1917, vol. XXX, p. 161-167.

10 W. Muhlmann, Methodik der Völkerhunde, Stuttgart, 1938, p. 206-207.

11 F. Graebner, Methode der Ethnologie, Heidelberg, 1911, p. 52-54.

12 W. Schmidt, Handbuch der Methode der kulturhistorischen Ethnologie, Münster, 1937, p. 86, 105.

13 P. R. Mortier, Historische Legenden, în „Aequatoria”, 1944, vol. VII, p. 35.

14 H. U. Beier, The Historical and Psychological Significance ofthe Yoruba Myths, în „Odu”, 1955, vol. I, p. 17-25.

15 A. R. Radcliffe-Brown, A Natural Science of Society, Free Haven, 1957; idem, Structure and Function in Primitive Society, London, 1952.

16 B. Malinowski, Myth in primitive psychology, în Magic, Science and Religion, and Other Essays, Glencoe, 1948.

17 E. E. Evans-Pritchard, Social anthropology: past and present, în „Man”, 1950, vol. 198, p. 118-124.

18 A. W. Southall, Tradition and its historical significance, in „Uganda Journal”, 1954, vol. XVIII, p. 137- 165.

19 Cu deosebire de Jan Vansina, în lucrarea sus-menţionata Oral Tradition.

20,,Les règles de la méthode historique s’appliquent à la tradition orale. Voici quelques questions entre autres: Critique externe: Qui est le déposant; d’où a-t-il recu la tradition? Comment a-t-elle été transmise? Il faut établir le texte, tenir compte des variantes, examiner le caractère du document, sa langue, sa conformitè au pays et à l’epoque. Critique interne: Quel est le but du témoignage? Dans quelle mesure ce but ou Ies circonstances de transmission ont-ils pu altérer Ies faits? Quelle est sa valeur ethnographique et culturelle, son symbolisme? En quoi la personnalité du déposant et de ses prédécesseurs, leur appartenance et Ies circonstances ont-elles pu influencer sur la vérité” (Etimologie generale… lucr. cit-, p. 1443).

21 Pentru unele probleme similare privind sinteza istoriografică: Jerzy Topolsky, Historian in his quest for documentation, comunicare la cel de al XV-lea Congres internaţional de ştiinţe istorice, San Francisco, 1975.

22 Lucien Goldmann, Marxisme et sciences humaines, Paris, Gallimard, 1970, p. 220-222.

23 Adrian Marino, Hermeneutica…, lucr. cit., p. 239—240.

Anunțuri