REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~ Pr. Alexandru Stănciulescu-Bârda: „Contribuţii privind dezvoltarea Dreptului la români“ (I)

I.
A. Preliminarii

Tema abordată nu a fost  tratată în literatura română de specialitate decât sub forma unor referinţe  tangenţiale, mai  bine-zis prin analiza întâmplătoare, sub aspectul dreptului cutumiar, a  unor unităţi paremiologice, deşi în alte culturi  tema a  stârnit demult interes  şi a generat analize ample2. Sperăm că prin această lucrare  să stârnim interesul specialiştilor şi nu numai, astfel  încât proverbul românesc  să fie analizat în profunzime şi  sub acest aspect.

Pentru alcătuirea prezentei lucrări am analizat un număr de aprox.120.000 unităţi paremiologice (proverbe, zicători, expresii) româneşti, aflate în colecţia lui Iuliu Zanne3. Fără îndoială că cercetarea poate şi trebuie extinsă la întregul tezaur paremiologic românesc şi sperăm că Arhiva Naţională de Folclor din Cluj-Napoca va reuşi cât mai curând să dea la lumină antologia exhaustivă a zestrei paremiologice româneşti, aşa cum şi-a propus. Lucrarea noastră nu reuşeşte să epuizeze tema; s-ar realiza atunci o adevărată teză de doctorat, ci nu doar o lucrare de seminar. Sperăm însă că vom trezi interesul şi vom face început unui şir de lucrări în domeniu. S-ar merita cu prisosinţă.

B. Obştea sătească şi vocaţia ei juridică

Obştea sătească îşi are origini străvechi, ca primă formă de organizare socială. Descoperirile arheologice îi atestă prezenţa încă în perioada  tribală. Ea a evoluat lent până în zilele noastre, conservând, o serie de cutume, tradiţii şi obiceiuri, printre care cele de ordin juridic deţin loc de frunte. Şi era firesc să fie aşa, deoarece existenţa însăşi a obştii presupunea ordine şi reglementări precise ale raporturilor dintre membrii acelei obşti. S-a format pe-ncetul, în cadrul fiecărei obşti săteşti, o conştiinţă juridică. Aceasta avea la  bază în primul rând normele conştiiţei morale, iar în el doilea rând obiceiurile juridice (ius non scriptum). Obiceiul a luat naştere fie prin intervenţia  unui „for legiuitor” din cadrul obştei, precum zicerea unui strămoş, unui  conducător unanim recunoscut, fie prin hotărârea sfatului bătrânilor obştii. Multă vreme şi uneori şi în zilele noastre, nu s-a făcut distincţie clară între normele juridice cutumiare şi cele morele, aceste două laturi coabitând în armonie şi sprijinindu-se reciproc. O sursă importantă a obiceiului  juridic a constituit-o la majoritatea formaţiunilor sociale primare legitatea mitică, despre care vorbeşte pe larg Romulus Vulcănescu4. Aceasta era fixetă sub forme unor povestiri/mituri, în care intervenţia divină era vizibilă şi tocmai aceasta dădea normei juridice transmise astfel forţă indiscutabilă şi aplicabilitate necontestetă. Divinităţile erau considerate generatoare de mituri, sau, mai bine-zis faptele şi poruncile lor constituiau meterie-primă din care se alcătuiau miturile, iar bătrânii înţelepţi ai comunităţilor gentilice, respectiv obştilor săteşti „dătători de legi şi datini”, plămădeau miturile, le transmiteau comunităţii şi vegheau la respectarea lor. Ei erau un fel de reprezentanţi pe pământ ai divinităţii, „moşul” însemnând nu numai bătrân, ci şi întemeietor de obşte şi de neam, legiuitor. „Bătrânii înţelepţi şi buni, care au alcătuit în trecut prima nomoteţie a lumii, ca gerontonomoteţi exprimau legitatea mitică de ordine divină printr-o legitate mitică de ordine umană. Ei rânduiau lumea după rânduiele dintâi a cosmosului5. Ovidiu Papadima merge mai departe şi socoteşte că mitul dădea atâta putere elementului juridic inclus în ele, încât acesta devenea o lege e firii, o ordine a ei, nesilită6. Mitul educa şi forma conştiinţele, tocmai fiindcă principiile etno-juridice transmise de el se înscrieu pe linia unei legităţi naturele, fireşti. Era o integrare a relaţiilor interumane în ordinea cosmică, a omului în contextul creaţiei. „Legea” cu origine mitică se referea nu numai la relaţiile dintre oameni, ori dintre oameni şi divinitate, ci şi cele dintre oameni şi animale, natură în generel, ca elemente ale  creaţiei. S-a creat astfel un adevărat folclor  juridic. În multe culturi acesta a fost analizat cu grijă de cercetători, dar la noi s-au făcut doar câţiva paşi în acest sens7.

Principiile etno-juridice nu erau fixate în scris şi tocmai de aceea trebuia un efort sporit pentru reţinerea şi popularizarea lor. Ele căpătau specific zonal, raportându-se la o comunitate  sau un grup de comunităţi, uneori chiar la un popor întreg şi sufereau schimbări, uneori structurale, în funcţie de epoca istorică. Bine observa René David, când vorbea de  o adevărată geografie juridică, în sensul că universurile etno-juridice tribale, obşteşti, altfel-spus cele care se referă la entităţi demografice mai mult sau mai puţin numeroase au trăsături comune, dar au şi specificităţi, care le perticularizează8. Nu putem vorbi spre exemplu, de aceleaşi cutume la români şi la diferite popoare migratoare, sau la români şi la indieni. Fiecare comunitate umană îşi formează propriul univers etnocultural, condiţionat de elementele geopolitice, economice, culturale şi sociale în care trăieşte şi se dezvoltă. Tocmai de aceea cercetătorii au vorbit, spre exemplu, de „obiceiul pământului” de „Jus Valachicum”, „legea valahă”, „legea ţării”. Târziu acestea au fost fixate în scris, iar cu timpul dreptul scris le-a  înlocuit sau le-a substituit treptat. Folclorul juridic este  prezent la  toate  popoarele şi el prezintă importanţă deosebită pentru studiul începuturilor dreptului propriu-zis9. Acest folclor juridic este astăzi studiat de cercetători din cele mai diverse domenii: jurişti, istorici, etnologi, sociologi, mitologi, istorici ai religiilor etc. Elemente ale acestor cutume se regăsesc şi azi în multe sectoare de activitate, cât şi în dreptul internaţional, diplomatic, comercial, rural etc., după cum demonstrează pe larg Romulus Vulcănescu în Etnologia  juridică.

Obştea sătească, asemenea familiei, a fost o necesitate în viaţa socială. Oamenii s-au organizat în grupuri mai mari sau mai mici, pentru a face faţă nevoilor vieţii. În cadrul obştilor au putut să se apere, s-au ajutat reciproc, au desfăşurat o viaţă socio-culturală şi economică uneori destul de complexă. Relaţiile din cadrul obştii s-au reglementat într-un mod rudimentar, bazat pe o concepţie juridică numită drept ţărănesc, drept obişnuielnic sau drept popular român. La baza acestuia şedea ideea de omenie, de dreptate şi de bună rânduială10. Elementele acestea de drept cutumiar izvorau de la „organele de judecată” sătească, reprezentate de cetele de oameni bătrâni şi înţelepţi ai obştii, cu consimţământul întregii comunităţi. În fruntea acestora erau cnejii sau juzii. Aceste instanţe de  judecată erau ajutate să-şi exercite autoritatea de  cetele de oameni „zdraveni” şi de cetele de feciori, care puneau în aplicare, cu forţa dacă era cazul, hotărârile sfatului de bătrâni. La această formă de organizare juridică obştească se adăuga  „judecata satului”, care analiza toate aspectele vieţii obşteşti, familiale şi personale ale membrilor obştii. În anumite, zile, rânduite şi respectate cu sfinţenie de membrii obştei, sub acoperirea întunericului, se strigau peste sat, în auzul tuturor, abaterile disciplinare ale unor membrii ai comunităţii săvârşite în ultima vreme, cât şi sentinţele date de obşte. Oprobiul public era cea dintâi şi cea mai aspră sancţiune ce  se dădea abaterilor de la regulile de convieţuire socială, după care urmau alte sancţiuni şi pedepse constând din contribuţii în bani sau diferite produse în folosul comunităţii, din muncă sau chiar pedepse corporale, ducând chiar  până la pedeapsa capitală pentru unele fapte grave. Exista o adevărată ceremonie a  judecăţilor obşteşti şi a execuţiilor de pedepse, care se constituiau într-un adevărat cod de procedură penală sau civilă nescris al obştilor respective. Obştea românească, mai precis satul românesc, a devenit cu vremea o adevărată aşezare economico-culturală creatoare de norme juridice11. Acestea priveau toate aspectele vieţii sociale precum: familia, proprietatea, persoana, moştenirea, moravurile, vecinătăţile, tranzacţiile comerciale, relaţile de muncă; drepturile şi obligaţiile individului în cadrul obştei, relaţiile obştei cu instituţiile statului, birurile şi impozitele şi multe altele. Literatura de specialitate a altor culturi este vastă în acest domeniu12. Avem şi în cel românesc destule realizări în acest sens, dar domeniul este extraordinar de bogat şi el ar  trebui abordat cu mai multă asiduitate, fiindcă reprezintă un adevărat tezaur de cultură veche populară românească.

C. Proverbele-purtătoare şi păstrătoare ale elementelor de drept cutumiar.

Proverbele au constituit, dintotdeauna, forma cea mai sintetică de exprimare a conştiinţei sociale. Rezultat al unei îndelungate experienţe de viaţă, produsul paremiotic a surprins esenţa structurală a organizării politico-sociale şi a condiţiei umane în cele mai diverse stadii ale existenţei. Bazat pe un spirit de observaţie fin, creatorul anonim a căutat să se ridice de la nivelul analitic la cel sintetic, dând astfel producţiei sale un caracter de valabilitate în timp şi spaţiu, tocmai prin accesibilitatea ideatică la o masă mare de receptori. Numai în măsura în care proverbul a avut o anumită „actualitate”, a fost însuşit de mase, constituind forma de exprimare a unor convingeri, sentimente, dar şi adevăruri de viaţă. Sincronismul a fost, aşadar, o altă caracteristică a acestei creaţii anonime. Zestrea paremiotică românească extraordinar de bogată, oferă cercetătorilor din diferite domenii posibilitatea să cerceteze mentalităţile şi realităţile vechi româneşti. Personal am încercat – şi sperăm că am şi reuşit într-o oarecare măsură -, să abordăm subiecte variate pe baza documentaţiei paremiotice, după cum urmează: aspecte istorice13, politico-sociale14, religioase15, lingvistice16 etc. La cele patru simpozioane de paremiologie organizate în Dr. Tr. Severin în urmă cu câţiva ani s-au prezentat zeci de comunicări, în care au fost abordate cele mai diverse aspecte  cuprinse în proverbele româneşti17.

Alături de  cântec, zicătoare, strigătură, proverbul a înmagazinat în el adevăruri juridice, precum şi din cele privind alte aspecte ale vieţii. Fiind uşor de reţinut şi uşor de transmis, el a popularizat un anumit sistem cutumiar al obştei din care provenea şi în care se vehicula. Este posibil ca uneori proverbele să se excludă reciproc unele pe altele, sau să nu concorde toate, când exprimă concepte privind realităţi precise. Situaţia trebuie analizată cu atenţie şi interpretată cu prudenţă, neuitînd nici un moment că aceste proverbe ne parvin din diferite comunităţi, situate în diferite zone geografice şi în anumite perioade de timp. Totuşi, în ciuda aparentelor neconcordanţe, proverbele cu conţinut juridic constituie un tot unitar, care ne relevă o gândire juridică matură, profund implicată în realitate şi cu vădite tendinţe de a instaura în cadrul obştii pacea, bunăstarea, armonia, dar, în primul rând, supravieţuirea. 

I. Noţiunea de dreptate şade la baza tuturor sistemelor juridice din lume, inclusiv la baza dreptului cutumiar şi ea justifică însăşi existenţa socială. Ea îşi are origini divine, primele seminţe fiind sădite de Dumnezeu în om încă de la creaţie. Mai mult, în mozaism, dar şi în alte religii, divinitatea oferă primele texte scrise. Legile incluse în acele texte cuprind voia divinităţii şi ele trebuie respectate cu sfinţenie de către toţi membrii societăţii, fără deosebire. Prin împlinirea voii lui Dumnezeu se realizează dreptatea în lume. Aşadar, în concepţia omului din popor, dar şi în vechile sisteme juridice, dreptatea se identifică cu voia divină. Divinitatea se implică profund în reglementarea relaţiilor sociale şi, prin aceasta, include socialul, umanul, în ordinea cosmică. „Dreptatea ca lumina luminează la cei ce o cunosc” (IX, 208)18. Ea este călăuza celor cinstiţi, cărora „ziua le luminează ca soarele şi noaptea ca steaua  străluceşte, dar norul strâmbătăţii nu te lasă să o vezi” (IX, 208) întotdeauna. Ea  trebuie să fie „dreaptă ca lumânarea„(IX, 208), ci nicidecum „ca funia în traistă„(IX, 208). Dreptatea poate fi alterată doar prin mituire şi interese meschine, pedepsite de Dumnezeu. Sunt situaţii când alergi după ea şi nu o prinzi decât dacă-ţi „moi degetul în apă” şi nici atunci nu o poţi face să stea întocmai ca o cumpănă „când n-atârnă nici la o parte nici la alta„(IX, 208). Dreptatea poate fi pentru om „ca propteaua pentru gard„(IV, 338). „Ce e drept e drept” (VII, 522), dar „Cine spune dreptul, loc nu-şi mai găseşte” (VII, 522), fiindcă lumea-i pervertită şi nu mai înţelege cu adevărat rostul şi frumuseţea dreptăţii în societate. Adesea „dreptatea umblă cu capul spart” (VII, 523), iar „drepţii poartă obetii (obezi)” (VII, 522) şi de multe ori „dreptatea te leagă la gard” (VII, 523). „Dreptatea iese la lumină ca untdelemnul deasupra apei” (VII, 523), dar cu ce preţ! „Dreptul e duşmănit de  toţi păcătoşii” (VII, 521), deşi el „nu se teme de bârfă” (VII, 521), având conştiinţa justeţii cauzei sale. Când vede însă că „dreptatea e scrisă la fiecare în vârful nasului” (VII, 523), adică fiecare îşi face dreptatea după cum voieşte, ajunge la concluzia amară că dreptatea adevărată „a pierit din lume” (VII, 525) şi o mai găseşte doar „în Molitfelnicul popii” (VII, 523), adică în moarte! 

ALEXANDRU STĂNCIULESCU-BÂRDA