REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


ARGUMENTE IGNORATE – Romulus Vulcănescu – Prefaţă la vol. Paul Simionescu – ” Etnoistoria „
Aprilie 28, 2007, 3:16 pm
Filed under: argumente

Etnoistoria – ca disciplină constituită relativ recent – îşi regăseşte, în mod firesc, unele rădăcini „teoretice” coborîte adînc în trecutul istoriografiei europene. Cu rezervele inerente impuse de o anume rigoare ştiinţifică se poate considera că printre precursorii ei îndepărtaţi în timp pot fi asimilaţi înşişi protonaratorii mitologiei (mitografii-literatori) – de orientare istorică, geografică, filozofică – ai antichităţii greco-romane.

Istoriografia făcea, la vremea aceea, atîtea concesii mitologiei, încît mulţi nu s-au sfiit să o recepteze ca pe o adevărată ancilla mythologiae, aşa cum alţii au considerat, ceva mai tîrziu, mitologia ca pe o adevărată ancilla historiae.
În esenţa ei, istoriografia antică, chiar in forma ei cea mai elaborată, folosea din plin
explicaţia mito-logizantă pentru a putea descifra semnificaţii particulare implicate inerent implacabilului destin general uman. Tot aşa precum mitologia, în formularea ei cea mai desacralizată, ceva mai tîrziu, recurgea, direct sau indirect, la explicaţii istorizante (explicaţii în care cauzalităţi interne realităţilor sociale trebuiau să exprime sensul şi semnificaţia oricăror evenimente, oricăror schimbări în timp, timpul devenit el însuşi timp istoric).
Geneza etnoistoriei ca
disciplină modernă de tip sistemic se detaşează din a doua jumătate a secolului al XX-lea, paralel în Statele Unite ale Americii şi în unele ţări ale Europei occidentale. Aceste două zone de polarizare a preocupărilor etnoistorice dezvoltă, în fapt, două direcţii de investigaţie relativ diferenţiate. În Statele Unite ale Americii o direcţie urmăreşte cu deosebire cunoaşterea comunităţilor etnice după migraţie şi colonizare, pentru descoperirea modului de convieţuire şi integrare etnică, fără discriminări de rasă, religie, grad de civilizaţie şi cultură, în ,,naţiunea americană” ; iar în Europa o direcţie urmăreşte cu prioritate cunoaşterea substratului arhaic şi a stratificărilor istorice asimilabile sau neasimilabile pentru determinarea valenţelor spirituale ale autohtonităţii, continuităţii, unităţii şi capacităţii de creaţie culturală şi civilizaţie în viaţa unei naţiuni, bine determinate în timp şi spaţiu. Materialul documentar al investigaţiilor propuse – din aceeaşi categorie pentru ambele direcţii amintite – este însă interpretat diferenţiat de orientările şi curentele ce se fac, la rîndul lor, tot mai individualizat remarcate în această>>>>> Romulus Vulcănescu

Comentariile sunt închise pentru ARGUMENTE IGNORATE – Romulus Vulcănescu – Prefaţă la vol. Paul Simionescu – ” Etnoistoria „


Paul Simionescu: ” Documentul etnologic. Semnificaţii şi limite „
Aprilie 28, 2007, 3:14 pm
Filed under: argumente

Beneficiind de un statut cvasiprivilegiat, înţeles cu deosebire din raportarea comparativă la documentul specific investigaţiei istoriografice, documentul pe care îl vehiculează cercetarea etnologică surprinde cel mai adeseori reflectarea unor realităţi de civilizaţie şi cultură, din ordinea valorilor tradiţionale, prin observaţie şi notaţie in situ, cu alte cuvinte prin observaţia şi notaţia unor realităţi intermediate (de informator sau de cel care efectuează ancheta). Într-o astfel de accepţie restrictivă conceptului se exclud, în mod firesc, atît acele implicaţii de ordin etnologic descifrabile în lectura avizată a documentelor de ordin istoric, literar, economic etc. – devenite prin fragmentele respective ele însele documente specifice –, cît şi notaţiile arhivizate rezultate din observaţii, experienţe şi cercetări anterioare. Acestea din urmă s-au constituit cîndva, la rîndul lor, direct, într-un context nemijlocit al observaţiei şi notaţiei, asemănător observaţiei şi notaţiei investigatorului contemporan. Perspectiva şi considerentele de factură pozitivistă au covîrşit, în genere, dintr-un început orice „ideaţie” sau încercare de „esenţializare” a experienţelor descifrate şi comunicate într-un sistem sau sub o clasificare mai mult sau mai puţin judicioasă. Acest tratament ilogic şi epistemologic a impus – în marea majoritate a cazurilor – un specific nex explicativ, cu predilecte supoziţii şi modalităţi empiriste de abordare. Iată un domeniu de cercetare în care implicaţiile de ordin epistemologic şi-au avut, în genere, mai puţină căutare. În cadrul investigaţiilor etnografice sau etnologice nu au existat referiri – deşi sociologia sau istoriografia, de pildă, se puteau constitui şi din acest punct de vedere ca modele – la comprehensiune, hermeneutică, esenţialism, integrare etc. Cînd s-a făcut acest lucru, în treacăt, perspectiva etnologică de înţelegere devenea anulată de la sine; inserţia unei noi perspective impunea noi considerente, cu deosebire de filozofie a culturii. Ferită de unele generalizări şi receptări, investigaţia etnologică s-a desfăşurat cu excesivă prudenţă şi rezervă. Ca disciplină pur descriptivă sau bazată pe stricte implicaţii de ordin descriptiv, studiind de cele mai multe ori realităţile imediat observabile, prin subliniată orientare spre concret, fără predilecte intenţii axiologice, etnografia sau etnologia s-au definit şi s-au limitat, cu deosebire, la înregistrarea şi clasificarea strictă a documentelor specifice. Criteriul de fundamentare al investigaţiei şi al veridicităţii era redus la exactitatea transcrierii sau înregistrării. Acest lucru>>>>> Paul Simionescu

Comentariile sunt închise pentru Paul Simionescu: ” Documentul etnologic. Semnificaţii şi limite „


Alexandru Stănciulescu Bârda: ” Documente etnoistorice din sec. XIX ” (II)
Aprilie 28, 2007, 3:14 pm
Filed under: studii

Epoca medievală este foarte bogat documentată (perioadă destul de lungă, plină de evenimente mai apropiate în timp, care au putut fi păstrate mai bine în „cronica” nescrisă a românilor). Predominante în această perioadă, sunt migraţiile popoarelor. Denumirile popoarelor migratoare sunt puţine (şi cazul este explicabil). Certă este, însă, atestarea acestor fenomene istorice. Aflăm, din tradiţia populară, de goţi. de căpcăuni, de tătari, de turci şi de unguri. Alteori, migratorii se numesc cu termenul general de „păgâni” sau „limbi străine”. Relatările sunt, însă. adesea, cutremurătoare. Amintirea goţilor e vagă, dar ea s-a păstrat, în special, în formulele cu care se speriau copiii, în blesteme şi ameninţări. Amintirea căpcăunilor este, însă, foarte frecventă. Sunt consideraţi uneori monştri, un fel de combinaţie om-animal, alteori oameni sălbatici. Peste tot, însă căpcăunii au lăsat amintirile unor cruzimi oribile, de neuitat. Sunt relatate fapte şi întâmplări din relaţiile populaţiei autohtone româneşti cu aceşti migratori. Jafurile, uciderile, robiile, canibalismul sunt doar câteva dintre mijloacele cu care aceştia se făceau temuţi. Considerăm că este vorba, în realitate, de o ramură a tătarilor, câpceacii, despre care amintesc unele cronici turceşti. Istoric vorbind, nu este atestat vreun popor cu denumirea de „căpcăuni”. Tătarii au lăsat urme numeroase în tradiţia populară. Pe aproape întreg cuprinsul ţării întâlnim „cetăţi ale tătarilor”, locuri, fântâni, gropi, movile, morminte şi amintiri ale lor. Nenumărate biserici, mănăstiri, sate, cetăţi şi târguri au fost jefuite, incendiate sau pustiite de către tătari. Numai răsfoind răspunsurile la Chestionarul lui Al. Odobescu, ne putem da seama de flagelul pe care l-au reprezentat aceste populaţii asiatice pe pământul ţării noastre. Legendele şi amintirile despre robiile tătăreşti sunt aproape identice cu acelea referitoare la căpcăuni şi aceasta este o dovadă în plus să considerăm căpcăunii drept câpceaci. Având relaţii care s-au întins de-a lungul câtorva sute de ani, românii au păstrat vie amintirea turcilor. Oameni prădători, răzbunători, nedrepţi, cruzi, lăsau jale şi scrum în satele şi târgurile prin care treceau. Sunt relatate fapte, alteori balade şi legende despre turci şi atrocităţile săvârşite de ei. Fie în grupuri mici, fie organizaţi militar, turcii aduceau cu ei moarte, jale. zbucium şi pieire. Toponimia şi paremiotica vin să>>>>> Al. Stănciulescu Bârda

Comentariile sunt închise pentru Alexandru Stănciulescu Bârda: ” Documente etnoistorice din sec. XIX ” (II)


Ion Ghinoiu – Pornind de la ” Dragobete” şi Valentine’s day
Aprilie 28, 2007, 3:13 pm
Filed under: consemnari

Asemănarea noastră cu americanii nu-şi are locul ; momentan ei reconstituie miturile şi toată cultura indienilor după ce i-au exterminat, atât fizic cât şi cultural. Paradoxal, în prezent îşi revendică acea cultură dispărută, anihilată chiar de mâna lor, căci abia acum, rămânând un mare gol, sunt capabili s-o preţuiască. Pe când noi, cei care am creat cultura populară românească, de-a lungul secolelor, încă existăm. . . Şi încă mai avem resurse, încă se mai creează folclor. Cu toate că, de ce să n-o recunoaştem, se adaptează la condiţiile prezentului. Eu rămân optimist, câtă vreme ştiu că rădăcinile noastre încă se păstrează. Chiar simt o revigorare, o revenire la tradiţii în diverse zone ale ţării, ceva logic şi firesc, ca după orice prăbuşire a unui sistem, după care urmează o renaştere… Va fi, totuşi, foarte greu în viitor, gândindu-ne la soluţii de perpetuare a culturii populare. Nu trebuie să negăm, în totalitate, festivalul acela de pe vremuri,”Cântarea României”, care a avut, şi el, rolul lui. Eu mai văd o soluţie pentru revigorarea sau păstrarea obiceiurilor, prin turismul rural. Deocamdată par să se revigoreze centrele judeţene. E bine că ele mai există, într-o formă sau alta. La un moment dat m-am temut că se vor desfiinţa complet, au fost nişte tentative. . ..Cert este că începe să se mişte ceva. . .Ca exemplu : am fost la nunta unui nepot de-al meu, doctor, chiar aici, în Bucureşti, şi am fost surprins că mai mult s-au dansat jocuri populare româneşti, mai ales sârbe şi hore. Şi era o nuntă de intelectuali. . ..Dar aş reveni, puţin, la chestiunea formelor instituţionalizate. Vă reamintesc că acum învăţământul etnologic îl facem în universităţi, avem catedre, cursuri etc.Si aş merge mai departe : eu cred că prezentarea (şi învăţarea) folclorului trebuie făcută încă din învăţământul preuniversitar, chiar şi prin cursuri opţionale, pe care noi, specialiştii, trebuie să le concepem pentru profesorii din licee. Încă mai există obiceiuri vii, atât la sate, cât şi la oraşe, cum ar fi Dragobetele, despre care s-a spus că ar fi o invenţie. Fals! În>>>>> Ion Ghinoiu

Comentariile sunt închise pentru Ion Ghinoiu – Pornind de la ” Dragobete” şi Valentine’s day


LEGENDE SI DOCUMENTE – Pr. Eugen Goia : ” Inima lui Horea „
Aprilie 28, 2007, 3:13 pm
Filed under: consemnari

Ţara Moţilor, ţară de piatră şi zbucium, de vitejie străbună până la sacrificiu. Duhul lui Horea mâi stăruie şi acum în legendele care povestesc până în zilele noastre despre un act ruşinos care nu-şi are justificare pentru conduita umană: actul trădării şi vinderii lui Horea, Cloşca şi Crişan. Povestirile, cântecele moţilor arată cum l-au prins şi dus, cum a ridicat călăul roata, cum l-a frânt şi l-a împărţit pe ţară, cum un geamăt adânc a cuprins mădularele Ardealului râvâşind sufletul mulţimii cu spaimă şi durere. Se ştie că la sfârşitul răscoalei de la 1784, 14 decembrie, Horea îşi dizolvă oastea lăsând oamenii să se întoarcă la casele lor. El , Horea împreună cu Cloşca se afundă în munţi, s-au ascuns în pădurea Scorăgetului din munţii Gilău unde izolaţi de lume într-un loc bine ales, aveau de gând să stea toată iarna, pentru ca în primăvara viitoare să ridice din nou ţărănimea la luptă.

În testamentul său Horea lasă spre ştiinţă urmaşilor numele celor care l-au prins şi vândut. Aceştia au fost: Matiaş Nuţ, Matiaş On, fratesău Gheorghe, Trif Ştefan, A lui Neag Andrei doi feciori, Simeon cu fratele său (îl omite pe George Nicula). Pentru fapta lor ruşinoasă cei şapte locuitori din Râul Mare au fost recompensaţi de împărat cu 600 de florini de aur şi vor fi eliberaţi din iobăgie. Pădurarul cameral Melzer care l-a tocmit a primit o medalie de aur şi 30 de galbeni. Legaţi în lanţuri Horea şi Cloşca au fost duşi în zi de iarnă aspră, la Abrud şi apoi la Alba-Iulia. Trădaţi, bătuţi şi umiliţi, purtaţi alături de Crişan în lanţuri grele prin sate spre a fi arătaţi fraţilor de suferinţă au fost condamnaţi la moarte prin „frângerea cu roata“. Primindu-şi răsplata, trădătorii s-au întors la casele lor. într-atât este de îngrozitoare trădarea de neam încât nu poate să o rabde nici cerul, nici pământul. Este un păcat fără dezlegare. În primul rând legea nescrisă, veche cât veacul a poporului din munţi, răsplata trădării fiind de fapt un>>>>> Eugen Goia-Sohodol

Comentariile sunt închise pentru LEGENDE SI DOCUMENTE – Pr. Eugen Goia : ” Inima lui Horea „


LEGENDE SI DOCUMENTE – Marian Ştefan: ” Legenda şi temeiul ei istoric „
Aprilie 28, 2007, 3:11 pm
Filed under: studii

„ARIONOAICA”

Cândva, în secolul XIX, spune legenda, domnitorul Alexandru Ghica avea în slujba sa un turc pe nume Cafegibaşa, care, într-un moment de mare noroc, ar fi câştigat moşia stăpânului la jocul de cărţi. Moşia respectivă se afla în jurul satelor Fierbinţii de Sus, Stroeşti, Fierbinţii de Jos şi Fierbinţi Târg. Atunci când turcul a venit să-şi ia în stăpânire moşia, i-a strâns pe săteni şi le-a dat aspre porunci. între altele, i-a ameninţat că acela care va îndrăzni să calce, fie şi numai cu piciorul, proprietăţile sale, va fi împuşcat pe loc. Marin Buharu, un bătrân respectat de toţi sătenii, a încercat să ia apărarea oamenilor, dar a plătit scump îndrăzneala de a-l înfrunta pe noul stăpân, care, furios, a poruncit să-i fie smulsă mustaţa. Fierbinţenii – mai spune legenda – au pus mână de la mână şi au ridicat o biserică. Cafegibaşa i-ar fi ajutat şi el cu nişte cărămidă. Petre Tănăsescu, un om foarte credincios, poreclit de săteni Sfântul (şi astăzi urmaşi de-ai săi sunt cunoscuţi sub acest nume), socotind că biserica fusese pângărită de cărămida oferită de Cafegibaşa, om străin şi de altă credinţă, a dat foc lăcaşului. Incendiul a fost descoperit însă la- timp, iar biserica a fost salvată. Urât de toată lumea pentru purtările sale neomeneşti, Cafegibaşa a fost ucis de inşi mascaţi, în pădurea Balta Neagră de lângă Mănăstirea Căldăruşani. Cafegibaşa a avut o fată, Sevastia, care a moştenit moşia, dar şi firea aprigă a tatălui său. „Turcoaica“, cum îi spuneau ţăranii, umbla toată ziua călare, însoţită de arnăuţii ei, slujitori înarmaţi până în dinţi, gata să execute orbeşte ordinul stăpânei lor. O fată care voise să scurteze drumul spre casă, trecând pe o cărare de pe moşia boieroaicei, fusese împuşcată pe loc de arnăuţi. Pentru aceeaşi faptă, „Turcoaica“ îl pălmuise în văzul tuturor pe preotul Mincu Popescu. „Turcoaica“ s-a măritat cu viitorul general Eracle Arion, devenind pentru săteni „Arionoaica“. Schimbarea numelui nu i-a modificat însă şi nrea, iar cu ocazia răscoalelor din 1888>>>>> Marian Ştefan

( reprodus din revista HELIS, Slobozia )

Comentariile sunt închise pentru LEGENDE SI DOCUMENTE – Marian Ştefan: ” Legenda şi temeiul ei istoric „


CRONICA DE CARTE – Pr. Ilie Morar – „Monografia localităţii Ciuguzel”, comentata de Alexandru Nemoianu
Aprilie 28, 2007, 3:09 pm
Filed under: bibliografie

Monografia, mai sus menţionată ( Editura Altip, Alba Iulia, 182 pagini) apărea la opt sute de ani de la prima atestare documentară a localităţii şi satului românesc Ciuguzel din Ardeal, Alba. O diplomă regală întărea, în 1203, Bisericii catolice „Sf. Martin” din Arad stăpânirea asupra unor domenii de pe valea Mureşului, între care şi Ciuguzel. Cartea este împărţită în 19 capitole (între ele o vorbă de început şi „anexe” documentare) şi este însoţită de numeroase fotografii. „Vorba” de început (Un sat, o vatră de istorie, cu numele Ciuguzel) este mişcătoare şi emoţionantă, şi este semnată de către IPS Andrei, Arhiepiscop de Alba Iulia.In fiecare dintre capitolele cărţii părintele Ilie Morar a căutat să lămurească, să adreseze şi să aducă la cunoştinţa cititorilor câte un aspect legat de satul Ciuguzel din judeţul Alba: generalităţi (privind flora, fauna, aşezarea), istoricul satului, parohia, biserica, şcoala, personalităţi ale satului (preoţi, învăţători, ostaşi căzuţi pe câmpurile de luptă etc.) obiceiuri şi tradiţii.

Părintele Ilie Morar a tratat fiecare aspect cu răbdare, trudă, corectitudine morală (a spus doar atâta cât, după cunoştinţa şi conştiinţa sa, era adevărul) şi, mai ales, cu dragoste pentru satul căruia i-a fost, cu bucurii şi necazuri, preot slujitor un bun număr de ani. Cred că unul dintre principalele reuşite ale monografiei, chiar dacă el nu a fost limpede declarat, a fost acela de a sublinia vechimea (mai corect zis, „străvechimea”) aşezării. Urmele preistorice numeroase, din neolitic şi până în vremea dacică, atestă, încă o dată , că satele româneşti sunt din „veci”, fără început şi, cu voia lui Dumnezeu, fără sfârşit. Neîndoielnic că există şi o seamă de goluri şi nedumeriri (Spre exemplu, la numele satului se putea spune că el, „Ciuguzel”, în turca, înseamnă „vale frumoasă”. Dacă la asta se adaugă împrejurarea că fizionomia localnicilor păstrează numeroase urme asiatice, este limpede că a existat o componentă pecenego-cumană acolo. Ar fi trebuit arătate împrejurările în care dintr-un domeniu „catolic”, Ciuguzelul a devenit un domeniu>>>>> Alexandru Nemoianu

Comentariile sunt închise pentru CRONICA DE CARTE – Pr. Ilie Morar – „Monografia localităţii Ciuguzel”, comentata de Alexandru Nemoianu