REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~Ioan Dan Bălan: „Măsuratul – tradiţie milenară. Sisteme de măsurare geto-dacice“

E bine să te ştii făcând parte din trunchiul unui popor străvechi, aşezat dintotdeauna pe aceste meleaguri, dintre Marea Neagră, Dunăre, Tisa şi Ceremuş.

E bine şi sănătos să te ştii cuprins în structura timpului prin cele ale tale ca ocupaţie şi gândire; ai, într-o curioasă formă a trecerii, acea vână puternică în tine, a istoriei adevărate, care îţi dă dreptul să calci apăsat şi sigur pe pământul tău, să pătrunzi apăsat şi sigur în timpul tău, în viaţa ta.

Când vine primăvara, când vine viaţa nouă peste om, peste natură, peste toate cele de trup, gândire şi suflet, când Învierea este înţeleasă şi sărbătorită întru Mântuitorul Isus Cristos, faptele omului se canalizează aproape involuntar pe axa Sarmizegetusa, Costeşti, Blidaru – Şurean, platoul Kogaion – Parâng – Straja, Platoul (Şaua) Soarelui – Retezat, Platoul (Şaua) Tulişei.

Prinşi în chemarea Înaltului, în setea neostoită de a fi mai aproape de Forţa Supremă, băştinaţii pornesc cu animalele întâi „la pădure”, apoi la stânile care sunt cât mai aproape de Cer întocmite, lângă păşunile montane.

De regulă, acolo, aproape de Cer, se desfăşoară Măsuratul şi Nedeia sa, de faţă cu toţi  bălcaşii (proprietarii de oi), de faţă cu toată suflarea care participă la această deosebită sărbătoare a muncii, copii, neamuri, oficialităţi, alţi invitaţi.

Pe scurt, să prezentăm, în paralel, regulile după care se desfăşoară măsuratul la câteva stâni şi principiile măsuratului timpului la strămoşii daci.

* * *

După ce şi-au „rânduit”  problemele timpului, calendarul, adică măsuratul lui şi „trăind după dreapta măsură a lucrurilor”, strămoşii daco-geţi, practici, trăind din fructul muncii lor, au aplicat aceste principii şi la măsuratul laptelui pentru păşunatul de vară al oilor în munte.

Cu toate că erau „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci, daco-geţii nu trăiau din cuceririle altor popoare, nu erau neamuri războinice. Bucurându-se de fertilitatea pământului din jurul Carpaţilor şi până la Marea Neagră, de pădurile pline de vânat, de ape nenumărate curgătoare sau lacuri pline de peşte, geto-dacii trebuiau să-şi pună ordine în viaţa de zi cu zi, socială sau spirituală.

De altfel, nu erau singurii care îşi duceau existenţa cu aceste gânduri normale. În „Enigmele pietrelor de la Sarmizegetusa”  Ioan Rodean spune: „Menhirele, cromlehurile, dolmenurile şi aliniamentele apar ca o expresie artistică a relaţiei dintre om şi lume. În acele străvechi timpuri, când regele-preot privea şi urmărea astrele, el considera că contemplă însăşi măreţia zeilor. În mitologia nordică exista concepţia că la început a fost haosul, apoi zeii creatori au făcut ordine în cosmos: „Soarele nu-şi ştia locul, / Luna nu-şi cunoştea puterea, / Stelele nu-şi ştiau poziţiile. / Atunci sfetnicii s-au dus în faţa tronurilor / Şi înalţii zei s-au sfătuit, / Au dat nume nopţii şi lunii, / Au numit dimineaţa, amiaza şi seara / Pentru a orândui timpurile”.

 „Este suficient să luăm în considerare două din traseele sanctuarului mare rotund de la Sarmizegetusa, şi anume triunghiul lui Pythagora, cu laturile de 15-12-0, şi diametrul cercului interior al sanctuarului, pentru a ne da seama că unitatea de măsură utilizată în construcţia sanctuarului este aceeaşi pentru lungime şi pentru timp. Astfel, traseul triunghiului reprezintă în lungime 36 unităţi de măsură, iar în timp 36 săptămâni. Acelaşi lucru este valabil şi pentru diametrul cercului interior, care în lungime este egal cu 18 unităţi de măsură, iar în timp redă perioada de o jumătate de an, echivalentă cu 18 săptămâni.

Caracteristicile acestui sistem de măsurat, în care unitatea este aceeaşi pentru timp şi pentru lungime, ne amintesc de sisteme de măsurat ale altor popoare, antice, chiar dacă acestea se referă la suprafaţă sau volum. Astfel diametrul cercului interior se prezintă ca fiind alcătuit din trei segmente. Fiecare segment este alcătuit din şase unităţi de măsură. Ideea reapare transpusă arhitectural în sanctuarul mic patrulater alcătuit din 18 stâlpi.

În ambele cazuri, unitatea de măsură (pentru diametru) şi stâlp (pentru sanctuar) reprezintă o săptămână; un segment delimitat de praguri, respectiv un rând din sanctuar, reprezintă o perioadă superioară de timp, şi anume a şasea parte din an: trei segmente, respectiv trei rânduri, corespund perioadei  „de lumină” a anului, egală cu 18 săptămâni.

Un sistem de măsurat bazat pe acelaşi principiu au avut şi babilonienii, cu deosebirea că era aplicat în măsurarea suprafeţelor: „anumite măsuri erau notate prin diferite semne numerice.” (…) Faţă de acestea, se pune problema dacă geto-dacii au avut, pe lângă sistemul de măsurat timpul şi lungimea, şi sisteme de măsurat volumul, suprafaţa etc., asemănător babilonienilor.

După câte ştim, până în prezent nu avem astfel de dovezi, însă este de remarcat faptul că în practicile vieţii de păstorit au fost întrebuinţate în zilele noastre sisteme de măsurat volumul – cantitatea de lapte – care nu diferă cu nimic de principiul sistemului de măsurat timpul şi lungimea, principiu aplicat în sistemul arhitectural al sanctuarelor geto-dacice.

Astfel, în primele decenii ale secolului nostru, în regiunea Hunedoara, păcurărei cu 100-150 oi se întruneau câte şase, luau în arendă păşuni din Munţii Retezat şi, după ce făceau separarea mieilor de oi, se trecea a doua zi la măsuratul laptelui. „A doua zi se făcea măsuratul laptelui în strungă, fiecare stăpân mulgându-şi oile sale. Măsurile folosite erau: găleata cea mică (un decilitru şi două linguri), măsura şi cupa. Şase găleţi mici făceau o măsură, şase măsuri făceau o cupă.”

Este surprinzător să constatăm că măsuratul laptelui în practica păstoritului din regiunea Hunedoara se identifică, ca principiu, cu sistemul arhitectural al sanctuarului patrulater de la Costeşti, alcătuit din 36 stâlpi, şi, de asemenea, cu sistemul calendaristic al geto-dacilor, după care anul era împărţit în 36 săptămâni.

Comparând aceste sisteme, observăm următoarele:

O găleată mică corespunde unui stâlp din sanctuarul de la Costeşti alcătuit din 36 stâlpi, iar în sistemul calendaristic  unei săptămâni.

Şase găleţi mici = o măsură ; şase stâlpi = un rând, şase săptămâni = o perioadă  superioară de timp echivalentă cu a şasea parte din an, respectiv 60 zile.

O cupă = şase măsuri, sanctuarul patrulater = şase rânduri, perioada de un an = şase perioade de 60 zile.

Prin urmare : o cupă = 36 găleţi mici

sanctuarul = 36 stâlpi

anul = 36 săptămâni

Deci, 36×10, săptămâna fiind de 10 zile.

În viaţa de păstorit s-au păstrat însă şi alte norme, cu rol de a reglementa convieţuirea oamenilor în spiritul dreptăţii şi al „dreptei măsuri a lucrurilor “, care de asemenea îşi găsesc corespondent în arhitectura şi în sistemul calendaristic al geto-dacilor. „În multe locuri baciul era stăpânul şi proprietarul stânei. Acolo unde baciul era proprietarul stânei primea zeciuiala,  a zecea parte din cantitatea de brânză produsă la stână”. Acest « obicei » este practicat în păstoritul din ţinutul Vrancei, însă este practicat şi în păstoritul « ungurenilor » de pe versantul de sud al Carpaţilor Meridionali : « În  ce priveşte personalul stânei, se remarcă lipsa băciţelor. Locul lor îl ocupă baciul, de obicei mai în vârstă : el făcea brânza şi conducea treburile stânei, primind în schimb zeciuiala din toate produsele stânei, un obicei vechi, întâlnit şi în alte părţi menţionate de noi.”

Să ne amintim că « Soarele de piatră » din apropierea sanctuarului mare rotund, considerat de noi ca simbol al săptămânii de zece zile, este prevăzut cu zece raze. O rază este simbolul unei perioade de o zi. Să fie această rază măsura lucrurilor, să reprezinte ea oare zeciuiala ?

Considerăm că este posibil, deoarece viaţa de păstorit « conservă rudimente ale celor mai vechi forme de legislaţie care au reglementat relaţiile dintre oameni şi colectivităţi. (…) Indiferent dacă aveau sau nu caracter juridic, toate obiceiurile aveau caracter legic prin repetarea lor obligatorie şi aidoma, în aceleaşi împrejurări, prin credinţa în necesitatea lor, prin funcţiile precise, augurale sau apotropaice cu care mentalităţile umane de altădată l-au învestit. Ele erau, de fapt, norme ce reflectau concepţiile despre dreptate sau nedreptate, despre cuviinţă şi necuviinţă, caracteristice diferitelor epoci şi mentalităţi.”

Continuând cu citatele privind paralela dintre măsuratul timpului la geto-daci şi măsuratul laptelui, aflăm în lucrarea SARMIZEGETUSA REGIA CAPITALA DACIEI PREROMANE, autori fiind Ioan Glodariu, Adriana Rusu-Pescaru, Eugen Iaroslavschi  şi Florin Stănescu, Editura ACTA MUSEI  DEVENSIS,  Deva 1996,  că :

 „Pe  de  altă  parte,  luându-se  în  considerare  componenţa structurală a sanctuarelor, în special a celui mare circular, au fost emise o serie de opinii cu privire la semnificaţia astronomică, calendaristică a acestor monumente. În primul rând, a atras atenţia gruparea de 6+1, repetată de 30 de ori, a stâlpilor de andezit de la sanctuarul respectiv, interpretată ca ilustrând un semestru al anului de 360 de zile. Cum alte popoare ale antichităţii aveau calendare de 365 de  zile, al dacilor era corectat de stâlpii de lemn din cercul interior în număr de 68, care, în realitate, după cum au dovedit-o cercetările recente, sunt 84 (au fost număraţi la data descoperirii, prin deducţie), şi de cei 34 de stâlpi ai abisei.” (pag. 228).

* * *

Pe când frunza dă frumos în codru şi are gust sălciu, de reavăn, adică de proaspăt nou, momârlanii din Valea Jiului şi fratii lor de peste munte, din zonele limitrofe, pregătesc urcatul oilor la munte, pentru păşunatul de obste, de vară.

În forfoteala zilelor de după Sfintele Paşti, când oamenii ies cu oile prin lunci sau pe dealurile joase, ,,la soare”, se-aud uneori versuri populare de o frumuseţe a adevărului crud, greu de afirmat altfel, dacă nu prin folclor: Luna mai pre când se gată / oile se strâng la poartă / şi zbiară să ne gătim / şi la munte să pornim / că ele s-or săturat / să tot mânce fân uscat / luni şi luni numai cu fân / cât se poate de puţin / tot cu porţia hrănite / închise şi necăjite / mult li-i dor de codrul verde / s-alerge până s-or pierde…

Cât de frumos şi plăcut este să le stai alături, sau să urci cu bălcaşii (proprietarii de oi mârzări, cu lapte) sus pe Kogaion, acolo unde, lângă marginile de sus ale codrilor străvechi, de molid sau brad, strămoşii noştri crescători de animale, cât şi cei care ,,urcă” în zilele noastre, au ridicat şi ridică stâni, încă!

IOAN DAN BĂLAN

Anunțuri