REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~Marin Toma: „Un loc sub soare”

LOCALITATEA  BELCIUGATELE – JUDEŢUL CĂLĂRAŞI

August 2002

După 17 ani decând fiecare primeam noi responsabilităţi la nivelul comunităţilor noastre, mă aflam pentru prima dată în comuna Belciugatele, întrebând pe primul om ieşit în cale de la umbra unui prun de pe marginea drumului asfaltat ce duce spre satul de peste vale unde se află primăria şi cine-i primarul în această comună… dacă-l cunoaşte.

– Cum să nu-l cunosc? Mă mir că dumneata n-ai auzit de el! Îl cunoaşte lumea de peste şapte văi şi nouă sate… cum e vorba aia!?… Dinei Petre, băiatul lui Florea Dinei, om vrednic şi drept, prăpădit de tânăr… e primar vechi!. E cel mai tare din toţi câţi cunosc şi eu la cei şaptezeci şi trei de ani! Iaca mergi matale drept şi asfaltul ăsta te duce până-n uşa Primăriei. Tot el s-a luptat să ne aducă şoseaua în sat pe timpul lui Ceauşescu. Dacă mai stai puţin vine şi autobuzul de la Bucureşti şi mergi cu el chiar până acolo. Tot el s-a zbătut… are destui oameni acolo la Bucureşti! Vine autobuzul din două în două ceasuri!

Numai cine-i puturos stă pe bătătură. Bucureştiul e aici, la o aruncătură de băţ şi găseşti să munceşti şi pe mult şi pe puţin…  cum e vorba aia!?

– Aşa-i unchiule, dar lumea s-o fi săturat să tot muncească mai mult pe degeaba!

– Ce zici?

– Şi asta aşa e, taică, aşa e!

– Dar dumneata nu eşti de pe la noi … înseamnă?

– Nu! Îi răspunsei eu, dar poate am să mă stabilesc pe aci!

– Cât ajunge metrul de pământ în satul dumneavoastră?

– E scump al naibii! E vorba de trei dolari metru! (Realitatea nu mai confirmă)

– Ce-o mai fi şi dolarii ăştia, că toată lumea vorbeşte de dolari, de Euro, de parcă noi n-am avea leii noştri?!

Nimic din cele aflate de la acest om marcat de trecerea anilor al cărui nume cu părere de rău, nu l-am reţinut, nu s-a dovedit câtuşi de puţin măgulitor la adresa celui pe care-l căutam. Iar după ce a aflat că intenţionez să scriu despre satul Belciugatele şi despre primarul de aici o carte, mult s-a mai bucurat omul!

– Scrie taică! E bine să rămână ceva scris şi despre noi, oamenii de aici.

Mă bucuram aflând încă de la primii paşi pe aceste meleaguri că, într-adevăr, un bun prieten, un om de aleasă omenie, trăieşte alături de belciugăţenii lui, şi le este primar, şi azi, 3 martie 2007, de peste două decenii şi jumătate. A îmbătrânit împotrivă cu ei.

– Dar auzi mă tată, tu n-ai aflat că el e plecat în America? Dar mergi până acolo… eu nu ştiu când vine. Ştiu cei de acolo, că vorbesc poate, la mobilul ăla cu el.

– Bine, îţi mulţumesc; dar ce rost mai are să merg? Vin altă dată, cu siguranţă, vin! Poate prunele acestea frumoase şi gustoase vor fi făcute ţuică până atunci!

– Da, domnule, ce mai ţuică face primăria din ele!

 – Mulţumesc pentru că nu mai lăsat să fac drumul până acolo degeaba! Eu mă întorc acum din drum, dar am să revin! Revin cu siguranţă!

– Dar ce sat e acela care se vede la Vest?

– E satul Cojeşti, dacă ai auzit de el! Tot sat vechi după cum spuneau bătrânii noştri, care aflaseră şi ei de la ceilalţi bătrâni ai lor!

– Dacă revii, să mergi taică şi în satul Cândeasca, Măriuţa, Mataraua! Revin-o taică, revin-o!

– Cu siguranţă îmi doresc să revăd aceste peisaje, aceste coline învăluite în ceaţa toamnei şi de ce nu, în mantia albă a iernii, omule! Să auzim de bine!

– Umblă sănătos şi mătăluţă! Până să-l întreb care-i este numele, bătrânul meu făcuse paşi buni spre surla sa din mijlocul bostanei, sprijinindu-se într-un băţ cam de înălţimea sa. Din acea zi, mi-a încolţit în minte să scriu un reportaj din aceste câteva sate, poate chiar o carte despre viaţa acestui om, care de peste două decenii, aflat într-o asemenea muncă n-a cedat greutăţilor şi mă bucuram că am să-l revăd încercând să-i disting aceleaşi trăsături ale omului hotărât, mereu cu alte  planuri realizabile, şi nu vise, pentru localitatea Belciugatele care, să se bucure de locul său sub Soare. Şi nu-mi pare rău că nu l-am găsit acasă. Era poate în acea zi pe coasta Atlanticului, despre care toţi oamenii planetei Pământ au auzit dar puţini au ocazia să-i privească întinderea nesfârşită, privind şi el în apele imensului Ocean, dar cu siguranţă cu gândul tot la oamenii de pe Valea Belciugatului; la anii copilăriei când îşi privea chipul în apele lacului „Boalca”din marginea satului său. Nu-mi pare rău, că aceste lucruri frumoase despre el, le-am aflat de la un om rămas anonim, dar cinstit, precum toţi aceşti oameni ai câmpiei. Ei doresc să rămână nişte anonimi. Iar noi, despre asemenea oameni trebuie sa scriem. (Marin Toma-din vol.”Scăldat în lacrima câmpiei”)

COMUNA  BELCIUGATELE

FILE DE MONOGRAFIE

Până la înfiinţarea judeţului Călăraşi în luna ianuarie, anul 1981, acesta a fost parte din judeţul Ilfov. Teritoriul comunei Belciugatele se desfăşoară pe o lungime de circa 13 kilometri pe direcţia NE-SV şi o lăţime de 5-8 kilometri pe direcţia NV-SE, fiind traversat în zona sudică de Valea Belciugatele, iar în zona nordică de Mostiştea şi afluenţii săi, Valea Livezilor şi Valea Colceagu. În lungul acestei văi (Valea Belciugatele) s-au dezvoltat localităţile Belciugatele, Cândeasca, şi Cojeşti, iar la confluenţa Văii Livezilor cu Mostiştea s-a dezvoltat satul Măriuţa şi Mataraua. Cele cinci sate componente ale comunei au avut un timp limita naturală impusă-cursurile de apă, evoluţia lor spaţială producându-se în sistem aproape dreptunghiular cu această limită.

VECINI

Teritoriul administrativ al comunei este de 8014 ha. Este localizată în partea de Nord – Vest a judeţului Călăraşi şi se învecinează la Nord cu judeţul Ialomiţa, la Sud cu Sectorul Agricol Ilfov, la Est cu oraşul Fundulea şi la Vest cu Sectorul Agricol Ilfov.

Legăturile comunei Belciugatele cu teritoriile învecinate se întreţin printr-un sistem rutier compus din:

* DN 3 Bucureşti – Fundulea – Lehliu Gară – Călăraşi, ce traversează zona sudică a teritoriului administrativ al comunei făcând legătura cu reşedinţa judeţului cât şi cu capitala ţării.

* DC 130  face legătura dintre satul de reşedinţă comuna Belciugatele cu DN3.

* DJ 302  leagă satul Măriuţa cu Belciugatele şi face trecerea în partea de Nord a judeţului Ialomiţa.

* DJ 402 drum care traversează satul Măriuţa şi trece prin satul Mataraua, ieşind din judeţul Ialomiţa, iar celălalt capăt face legătura cu satul Gostilele (aparţinând oraşului Fundulea)

* DC 32 drum ce face legătura dintre localităţile Belciugatele, Cojeşti, Hagieşti cu Sectorul Agricol Ilfov.

Comuna Belciugatele nu este traversată de cale ferată, dar aceasta trece (limitează) comuna prin partea de sud a teritoriului administrativ, necesităţile de trafic feroviar fiindu-i asigurate de staţia Fundulea. În ce priveşte legăturile dintre localităţi pe căi rutiere, legătura cu satul Mataraua precum şi cu celelalte ce compun intravilanul se face pe drumuri neclasate. În interiorul satelor, circulaţia se desfăşoară pe uliţe în marea lor nemodernizate. Zona carosabilă este asfaltată pe o lungime de 1,6 km în Belciugatele – sat de reşedinţă şi betonată pe o lungime de 1,7 km în satul Măriuţa.

RELIEFUL

Se înscrie în zona de contact dintre câmpiile Vlăsiei la Vest şi Mostiştea la Est, făcând parte din subunitatea Moviliţei. Şi fiindcă se vorbeşte de vestiţii codrii ai Vlăsiei, se cuvine să amintim de faptul că începând de la Nord de Teleorman şi până la Dunăre, la Piua Pietrei, se întindeau aceşti codri ai Vlăsiei din care au mai rămas o mică parte (cea  mai apropiată de noi fiind pădurea de la Groasa şi Pusnicul, ceea ce înseamnă că proprietarii de oi aveau  unde să-şi pască turmele şi unde să le adăpostească la umbra stejarilor) care şi acum din loc în loc arată urma codrilor seculari. Cu timpul vechea pădure a fost defrişată şi transformată în terenuri pentru cultură şi aşezări omeneşti. Relieful comunei se desfăşoară la 65-70m altitudine absolută cu o pantă generală de 0.8% de la Vest la Est, relieful fiind pigmentat cu văile înrămurate din bazinul superior al Mostiştei, cu fundul văilor largi de circa 30 de m, cu depozite argilare ce permit formarea a numeroase iezere.

REŢEAUA HIDROGRAFICĂ

Este reprezentată de Valea Belciugatele şi Valea Mostiştei cu afluenţii săi, Valea Livezilor şi Valea Colceagului. Înainte de anul 1989 aici a fost construit un sistem de irigaţii Mostiştea iar prin baraje s-au creat lacurile Belciugatele şi lacurile Mostiştea.

CLIMA

Comuna Belciugatele profită în general de un climat specific Câmpiei Române cu veri uscate şi călduroase şi ierni în care temperatura se situează între -12 grade Celsius şi -14 grade Celsius şi valori medii multianuale ale precipitaţiilor de 500-600 l/mp. Perspectiva evoluţiei climei în Câmpia Română, deloc favorabilă în următorii ani, va afecta şi localitatea Belciugatele.

CARACTERISTICI GEOTERMICE

Pe baza studiilor geotehnice care s-au executat în zonă a rezultat următoarea coloană litologică: 0,00-0,80 – strat vegetal şi 0,80-1,40 – argilă prăfoasă, loessoidă, cafenie gălbuie, tare – plastic vârtoasă, 1,40-8,00 – praf argilos, loessoid,plastic vârtos, plastic consistent. Nivelul hidrostatic al pânzei freatice este cuprins între 4,00m în zonele joase şi 12,14 în zonele înalte. Din punct de vedere seismic, teritoriul comunei Belciugatele se află în zona seismică grad 8,5 MSK cu următoarele valori:  Ks = 0,20 – zona seismică de calcul C-Tc=1,5 secunde prin acumulările de apă, nivelul apelor subterane  a crescut, unele construcţii din zonele joase, apropiate de cursurile de apă fiind afectate. Totuşi, în urma seismelor nu s-au înregistrat alunecări de teren sau grave avarii. Dar constituie riscuri naturale: sensibilitatea la umezire a terenurilor de fundaţii, lucru ce impune tot timpul respectarea normelor de construcţii în realizarea şi protecţia infrastucturilor din construcţii, reamenajarea malurilor cursurilor de apă împotriva eroziunii şi gradului de seismicitate – 8,5 MKS şi de asemenea lipsa suprafeţelor împădurite pe zone care rămân expuse acţiunii factorilor climaterici negativi precum vântul, temperaturile ridicate din timpul verii şi scăzute iarna.

*Scurtă introducere asupra necesităţii apariţiei acestei lucrări

 

Inutil să amintim că asemenea lucrare a apărut numai din dorinţa sinceră a autorului dornic de a cotrobăi prin rafturile pline cu cărţi ale bibliotecilor, de a cerceta şi studia documentele din arhive, ce nu de puţine ori acestea lipsesc, de a deschide îmbăierile inimilor celor încărcaţi de povara anilor pentru a afla de la ei amintirile şi chiar documentele învelite cu grijă în hârtia îngălbenită şi uitată sub grinda casei. Este adevărat că sunt răspunsuri obţinute la întrebările adresate în stânga şi în dreapta acestor bătrâni, ce se dovedesc izvoare nesecate ale cunoaşterii locurilor pe care au trăit şi ni le-au lăsat nouă moştenire, iar noi, la rândul nostru să ne pregătim să le lăsăm celor ce vor veni după noi. Pentru că, de nu vom lăsa nici o urmă, un înscris pe o filă de carte, pe o piatră, bornă de hotar, urmaşii noştri ne vor trece „la index”. Noi, cei ce trăim astăzi, să ne grăbim a scrie acestora file despre noi, despre localitatea noastră, să le fie de învăţătură. Să fim vrednici măcar pe cât au fost înaintaşii noştri, deşi de ei ne despart secole şi altele or fi fost vremurile. Să le mulţumim aşadar că au fost prevăzători şi au consemnat în cronici atât cât au putut, ori li s-a părut că le vor trebui celor de după ei, cu obiectivitatea de care au putut da dovadă (vezi conicari precum): Miron Costin, şi Nicolae Costin, Grigore Ureche, Ion Neculce, Constantin Milescu, Radu Popescu, stolnicul Constantin Cantacuzino, dar şi domnitori care au dorit să li se cunoască faptele din timpul domniilor lor). Şi cât de imense ne par acum perioadele istorice, golurile poate din nechibzuinţă, ori mistuite de flăcările incendiilor provocate de prea mulţi invadatori asupra acestei ţări de-a lungul secolelor… Vorbeam la început că această dorinţă a autorilor de asemenea lucrări nu este suficientă, dacă nu se contopeşte  cu a celor doritori de a-şi cunoaşte istoria locurilor unde Dumnezeu a hotărât ca oamenii aceştia să-şi fixeze în marea lor majoritate locurile veşniciei şi de care rareori, unii, să se dezrădăcineze, ademeniţi, sau poate altele să le fi fost motivele dezrădăcinării, dar cu siguranţă amintirile despre natalele locuri, rana deschisă la plecare, în sufletele lor, sângerează tot timpul vieţii. Nu au nici o scuză faţă de urmaşi, chiar dacă astăzi se spune fără a se înţelege de către unii că în democraţie  trebuie să facă fiecare ce vrea. Nimic mai fals! Să facă fiecare ce vrea din ceea ce este frumos, util, durabil şi nimeni nu se va supăra. De aceea, e bine să lăsam celor ce vor veni după noi asemenea lucrări, să le stea şi lor temelie, pentru ca rădăcinile neamului să se ducă cât mai adânc în pământul românesc. Fiecare dintre noi cei născuţi la sat avem multe amintiri de-a lungul vieţii despre aceste locuri şi oamenii lor. Dar, paradoxal, oricât de mulţi am trăi în orice sat de pe acest Pământ, foarte puţini consemnăm aceste amintiri, date, chiar documente pentru ca ele să dăinuie încă sute de ani. Să putem spune urmaşilor cum a fost la tine în sat, cum a fost la ea… Pentru că, cine nu şi-a pus firesc întrebare:”Cum s-au ivit? Cum s-au ivit într-un loc anume şi nu în altul, forma aceasta ce pare şi astăzi întâmplătoare iar uneori ciudată şi totuşi se dovedeşte a fi singura formă a  vieţii?

O singură certitudine există:  La început şi la început, a fost un foc. Tuturor, acestora le-a fost începutul. Cândva, în vremuri de mult uitate, un pâlc rătăcitor din cine ştie ce pierdută seminţie, a poposit pe înserat în pustietatea câmpiei. O adiere de aer mai viu, şoapta unui pârâu sau vreo altă nedefinită chemare vor fi fost de ajuns. La flăcările focului pe care l-au aprins, bărbaţii au cântat, au fript vânatul şi-au îmbrăţişat femeile. A doua zi au plecat şi nu s-au mai întors niciodată. Dar, sub cenuşa celui dintâi foc, viitoarele colibe încolţiseră în adâncime şi chiar, din acea clipă, începeau să urce la suprafaţă. Peste un an sau peste o sută răsărea din pământ. Şi satul a început să trăiască. Încet, neînchipuit de încet, ca şi cum ar fi făcut un altoi în sânul naturii, rânduri de oameni, mereu alte rânduri de oameni, au adus lemnul şi piatra în noua matrice a vieţii – lemnul pădurii din a cărei frunză cântau, piatra râului al cărui cântec îl ascultau – după ce mai întâi le cumpăniseră îndelung, trecând în ele o parte din sufletul lor.

Şi satul a continuat să trăiască, potrivindu-şi respiraţia cu marile cicluri cosmice şi cu trecerea veacurilor. Totul s-a petrecut încet, neîntrerupt, şi pe nesimţite, ca într-un corp care îşi primeneşte celule ca într-un univers cu legi de univers. Ca şi în lumea fiinţelor vii, unde atâtea mor înainte de a se naşte, de-a lungul vremii, în zare, între ape şi munţi, câteva focuri nu vor fi pâlpâit! Dar n-au dat rod şi s-au stins pe vecie. Poate că nu toţi cei ce l-au aprins aveau har de întemeietori, poate că acolo ţărâna va fi fost stearpă de miracolul vieţii. De atâtea ori, case ridicate pe temelii trainice, cu gândul duratei n-au putut prinde rădăcini, s-au nărui, iar cenuşa li s-a împrăştiat în cele patru vânturi. În timpul acesta, prin cine ştie ce urgisite meleaguri, un biet cătun făcea faţă tuturor potrivniciilor, trecând dintr-un veac în altul, încorporat în sânul naturii şi în marea familie a satelor, a acestor fructe uriaşe ale pământului, sensibile şi vii şi străbătute de o nesecată sevă.

Câtă încărcătură în chiar simpla imaginaţie că aşa au stat lucrurile de mult, de mult, deşi numai acesta poate fi marele adevăr. Şi spunem şi noi că, satul va continua să trăiască cât va trăi acest univers şi tot sat se va chema. Cât de frumos au picurat înaintaşii picătura aceasta de apă vie, în sufletele noastre. Câtă tresărire în suflete ne provoacă arheologii ori de câte ori ne scot la iveală de sub brazda de pământ, de sub un luciu de apă, urme palpabile ale civilizaţiilor, unele preistorice, care au locuit  pe aceste locuri, unde astăzi pomenim  numele satelor: Măriuţa, Mataraua, sau a perimetrelor cuprinse între valea Livezilor, Valea Colceagului, Belciugatele!

DESCOPERIRI ARHEOLOGIGIGE:

În urma lucrărilor de amenajare pentru irigaţii a perimetrului din jurul Mostiştei, din anul 1971, s-au început lucrările de cercetare a terenului. În ani 1973, 1974 colective formate din arheologi de la Institutul de Arheologie, Muzeul Naţional de Istorie şi Muzeul de Arheologie din Olteniţa au executat ample săpături de salvare a vestigiilor arheologice de pe valea Mostiştei. Aceste vestigii de pe Valea Mostiştei au atras atenţia arheologilor, determinând efectuarea de săpături sistematice în mai multe puncte cu deosebire în zona satelor Măriuţa, Mataraua din comuna Belciugatele. Numeroase fragmente ceramice, urme de chirpici în arătură şi gropile care se văd în malul Mostiştei indică existenţa unei aşezări aparţinând culturii Sântana-Cerneahov, suprapusă de o aşezare Dridu. La distanţă de un kilometru sud de satul Măriuţa, pe malul stâng al Mostiştei s-au descoperit unele aşezări din sec. IV e.n suprapusă de o aşezare de tip Dridu. La sud este de satul Măriuţa se află un ostrov, iar la sud de acesta s-a descoperit o aşezare de tip Sântana-Cerneahov. Vis-a-vis de satul Măriţa, tot pe malul stâng al Mostiştei se găseşte un tel neolitic aparţinând culturii Gumelniţa, ceea ce dovedeşte prezenţa omului pe aceste teritorii începând cu perioada neoliticului mijlociu. Astfel, cea mai veche populaţie atestată prin descoperiri arheologice purtătoare a culturii Dudeşti a dat naştere unei civilizaţii pe deplin formată, rod al unor procese istorice care nu ar fi fost posibile fără continuitatea de locuire a mai multor populaţii în sud-estul Munteniei. Comunităţile Dudeşti au preferat câmpia, întemeindu-şi aşezările pe marginea terasele joase ale diferitelor cursuri de apă sau pe văile aflate în imediata apropiere. Astfel de aşezări au fost descoperite şi la Măriuţa, Mataraua. Acestei civilizaţii Dudeşti, îi succed  după cum consideră specialiştii, ca primă fază a culturii Boian, populaţia Bolintineanu, deşi, săpăturile arheologice duc la ipoteza existenţei acestei populaţii de sine stătătoare. Aşezările de acest tip au o foarte bună vizibilitate, exploatează la maximum resursele terenului. Aşezările de acest tip sunt semnalate şi în zona satului Mataraua – Măriuţa, comuna Belciugatele. Noi date aflăm în urma săpăturilor, despre locuinţele aparţinând culturii Dridu pe locurile actualelor localităţi: Gostilele, Măriuţa, Mataraua. Deasemenea, încă o dovadă a culturii Gumelniţa s-a descoperit în apropierea satului Măriuţa (Statuetă feminină sec.IV î.e.n.).   

Peisaje, obiecte descoperite 

Studiile preistorice  1/2001, întocmite de cercetători de la Muzeul de istorie şi Arheologie al Dunării de jos-Călăraşi: Valentin Parnic, Eugen Paveleţ şi regretatul Şimon scot la iveală multe noutăţi menţionând: ”În ceea ce priveşte elementele culturii materiale, care au fost descoperite la Măriuţa, acestea au confirmat faptul că ne aflăm cel puţin în acest moment în faţa unei comunităţi care aparţin fazei „B” a culturii Gumelniţa. Din punct de vedere tehnic, ceramica este caracterizată de vase executate dintr-un lut bine ales şi frământat. Repertoriul formelor ceramice este deosebit de variat; strechini cu marginea îndoită în interior sau îngroşată în interior precum şi cele cu umăruş ascuţit, castroanele cu umărul carnat sunt destul de frecvente. Alte forme de vase întâlnite în cursul cercetărilor sunt: vasele borcan, vasele piriforme, paharele, bolurile. Uneltele de silex sunt foarte numeroase, se ridică la peste 900 între care şi 12 topoare. Din categoria uneltelor de piatră fac parte 42 de râşniţe şi 7 herminate. O altă categorie de unelte este reprezentată de cele din os: străpungătoarele, dălţile. Cel mai important din punct de vedere al rarităţii descoperirilor îl reprezintă un împungător de cupru descoperit întreg şi cu mânerul de os. Din categoria uneltelor din cupru fac parte şi patru ace descoperite în cursul campaniilor 1984-1990. Plastica este reprezentată de şapte statuete antropomorfe întregi şi patru zoomorfe, din lut, precum şi şase figurine antropomorfe din os. Ulterior cercetările au căpătat un caracter sistematic urmărindu-se dezvoltarea întregii suprafeţe a satului neolitic. Stratul propriu z de cultură a fost descoperit între 0,35-1,65m grosime. Acesta variind între 1,25-1,30m. Deşi marea majoritate a materialului din stratul vegetal aparţine tot culturii Gulmenţa, au mai apărut şi rare fragmente din perioada feudală târzie (Sec. XVI – XVII). Aşezările descoperite de arheologi pe Valea Mostiştei sunt datate în general în sec. al IV-lea e.n. şi reprezintă o populaţie eterogenă formată din daci în curs de romanizare, goţi şi sarmaţi. Dispariţia acestor aşezări este pusă pe în legătură cu înfrângerea goţilor şi invazia hunilor.

(MarinToma – „File de monografie”   Localitatea Belciugatele) 

Anunțuri