REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


an. I , nr. I / 2007
Martie 16, 2007, 12:48 am
Filed under: consemnari

~Ilie Badescu:”Despre etnoistorie”

~Ion Ghinoiu : ” Asumarea riscului de a gandi si altfel „

~ Pr.Dr.Alexandru Stanciulescu-Barda:”Documente etnoistorice inedite din sec.XIX „

~ Pr.dr.Ioan Ionescu :”Podurile si puntile,datini legaye de problema continuitatii in ritualul funerar la romani „

~ Paul Anghel :”Geocultura si etnoistorie”.

~ Alexandru Nemoianu : ” Craciunul taranilor romani „

~Pr.Mihai Andrei Aldea :” Cruguri romanesti „

~Prof.Pavel Panduru : ” Obiceiuri , datini si credinte romanesti in perioada Sarbatorilor de iarna-Almaj

DESPRE ETNOISTORIE.CATEVA GANDURI

Etnoistoria este un fel de lege comunitară de vreme ce este caracteristică tuturor comunităţilor culturale din toate epocile, în vreme ce istoria academică, scrisă fără pasionalitate, este un fenomen minoritar, propriu unor societăţi şi unor civilizaţii anume. Poemele homerice şi Biblia sunt exemplele cele mai familiare din tradiţia occidentală a scrierilor etnoistorice; epopeea, poemul epic şi cronica au fost dintotdeauna formele principale ale etnoistoriei premoderne. Acest tip de istorie didactică are altă caracteristică: un accent pe eroic şi pe demn, credinţă în exemplul virtuţii; o povestire despre origini şi despre dramurile dintâi ale comunităţii, poate privitoare la fondarea cetăţii, un mit al vârstei de aur ,o povestire despre o eliberare de asuprire şi despre o unificare, o consemnare a sfinţilor şi înţelepţilor, un exemplum virtutis pentru o emulaţie subsecventă, un imbold şi un model pentru regenerarea etnică. Grecii pot să privească în urmă la Atena clasică sau la Bizanţul lui Justinian, Romanii la epoca republicană timpurie a lui Cincinatus şi a lui Cato, evreii la regatele lui David şi Solomon sau la Timpul înţelepţilor, perşii la epoca sasanizilor, indienii la epoca vedică şi chinezii la epoca clasică a lui Confucius”.~>>continuare aici>>>

ILIE BADESCU

_________________________

ASUMAREA RISCULUI DE A GÂNDI ŞI ALTFEL

ION GHINOIU

Sunt un specialist al culturii populare. Sunt copil de tăran. Odată cu trecerea anilor, după multă muncă am ajuns să pot privi cultura atât din interior cât şi din exterior.Toata perioada carierei ele a dedicat-o realizării Atlasului Etnografic Român. Cred că aceasta a fost una dintre marile şanse pe care mi le-a dat Dumnezeu.Imediat după ce am absolvit Universitatea, m-am apucat de lucru şi am reuşit să cunosc în acest răstimp trei generaţii cu care am trudit atât aici, în aceste birouri, dar foarte mult pe teren, căutând rădăcini ale folclorului şi tradiţiilor poporului nostru. Pentru realizarea Atlasului Etnografic Român am trudit extraordinar de mult; imaginaţi-vă că am străbătut şi cercetat aproximativ 600 de sate ale României şi am aplicat chestionarele noastre (1200 întrebări) la peste 12.000 de subiecţi. Toate acestea le-am făcut în decursul a 30 de ani. E mult, e puţin rămâne să aprecieze cei care vor veni după noi şi vor analiza ceea ce am realizat.După sute de zile de muncă, am constatat că ceea ce am găsit pe teren nu corespunde în totalitate cu ceea ce învăţasem noi, cu teoria. Trebuie să subliniez faptul că rădăcinile noastre ca popor nu trebuie căutate la grecii din Atena, la Roma sau în Egipt ci aici, în vatra noastră strămoşească, la dacii noştri.

Tinerilor de astăzi şi urmaşilor noştri le pot spune că acum trăim o perioadă de metisaj cultural iar pentru a continua tradiţiile şi cultura acestui străvechi popor trebuie să plece întotdeauna de la fapte reale pentru a reuşi să înţeleagă eficient realitatea aşa cum am reuşit să o înţeleg eu în timpul celor 30 de ani de muncă (1970-2000) pentru realizarea Atlasului etnografic Român.Cei ce vin după noi trebuie să realizeze o arhivă consistentă a tradiţiilor poporului român, deoarece eu cred că în viitor România va fi un punct de trimitere frecventă la spaţiul istoric strămoşesc dacic, care va reconstitui vechea civilizaţie europeană.

*Pentru a descoperi ceva cu adevărat nou în ştiinţa căreia i te-ai dedicat, trebuie să rătăceşti, adică să alegi şi alte cărări decât cele pe care au mers iluştrii tăi înaintaşi. Fără temeritate şi cu trimiteri de tipul aşa a zis marele savant sau profesor un domeniu de cercetare stagnează, devine imuabil. Acest mesaj le este transmis studenţilor de la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială în prima oră de curs împreună cu riscurile rătăcirii cu adevărat. Surprinşi de propunere, tinerii aşteaptă să vadă mai întâi aventurile profesorului. Află atunci cum a descifrat acesta semnificaţiile calendarului popular prin raportarea sărbătorilor şi obiceiurilor la ritmurile cosmice şi la bioritmurile de reproducere a plantelor şi animalelor; cum a reconstituit panteonul carpatic diferit de cel greco-roman indus abuziv în conştiinţa românilor pe cale livrească; cum a luat fiinţă conceptul de geomorfism ca opus antropomorfismului; cum a definit cartea românească a morţilor care, spre deosebire de cea egipteană scrisă pe papirus şi dispărută cu peste două milenii în urmă, este cântată şi astăzi la unele înmormântări din sud-vestul României şi altele. Una din cutezanţele despre care îi place să vorbească este aşa-numitul sindrom al antichităţii greco-romane, ideea că tot ce e valoros în ştiinţă, filozofie, arte, democraţie, mitologie vine, în exclusivitate, de la greci şi romani. De la ei şi cu ei ar începe spiritualitatea continentului european. Pentru români, care poartă numele Romei Antice, consecinţele sindromului îmbracă forme aberante. Cel care încearcă să coboare la substratul autohton traco-geto-dac îşi asumă riscul de a fi numit tracoman, de a fi exclus din anumite cercuri culturale şi ştiinţifice. Convins că există o prăpastie care separă nefiresc istoria de protoistoria carpato-dunărenilor şi un prag psihologic al antichităţii greco-romane nu trebuie să treci ca să ajungi la alte rezultate decât cele la care a ajuns cutare sau cutare savant, exploratorul, expunându-se cu bună ştiinţă la un mare risc, a încercat să le depăşească. Şansa lui a făcut ca din 1967 până în ziua când îşi aşterne aceste gânduri să trudească neîntrerupt, alături de alţi colegi etnografi, la marele tezaur care i-a oferit numeroase argumente, Atlasul Etnografic Român.

Materialul de teren pentru elaborarea Atlasului a fost înregistrat de la 18 000 de subiecţi din 536 de sate pe baza uni chestionar etnografic de 1200 de întrebări. Răspunsurile consemnează realitatea etnografică existentă la două momente ale secolului trecut: anul 1900 şi data anchetei, anii 1972-1982. Din răspunsurile primite au rezultat peste 1 000 de hărţi din care 600 au fost selectate şi grupate tematic în cinci volume cu câte aproximativ 120 de hărţi etnografice fiecare: primul volum, Habitatul, se referă la adăposturile de aici (aşezarea, gospodăria, locuinţa, amenajarea interiorului) şi de dincolo (cimitirul); volumul II, Ocupaţiile, la mijloacele de câştigare a existenţei, (cultivarea pământului, creşterea animalelor, sericicultura, apicultura, vânătoarea, pescuitul şi transportul); al treilea, Tehnologia populară, la geniul tehnic (meşteşugurile, instalaţiile tehnice populare şi alimentaţia); al patrulea, Manifestările artistice, la portul şi arta populară; al cincilea, Manifestările spirituale, la obiceiurile de la naştere căsătorie şi înmormântare, la sărbătorile calendaristice şi mitologie. Titlurile şi legendele hărţilor sunt traduse în trei limbi de circulaţie internaţională (engleză, franceză, germană), iar elementele cartografiate sunt ilustrate cu fotografii, desene, schiţe. În paralel cu elaborarea atlasului se publică şi un corpus de 25 de volume cu materialul de teren brut, aşa cum a fost înregistrat de la subiecţii anchetaţi.

Din citirea hărţilor rezultă că, la data anchetei, românii păstrau elemente semnificative ale civilizaţiilor lemnului şi lutului, că locuitorii carpato-dunăreni sunt făuritorii şi purtătorii unei sinteze a civilizaţiei continentale, legată de apele curgătoare, diferită de civilizaţia greco-romanilor, legată de mare. Carpato-dunărenii s-au exprimat în lemn şi lut în vremurile preistorice, în antichitatea geto-dacă şi, în mod vizibil, în secolul al XX-lea, când s-a efectuat ancheta pentru Atlasul Etnografic. Arheologii nu au descoperit la daci statui, temple, cetăţi din piatră. Aceştia stăpâneau munţi de piatră şi marmoră, dar îşi modelau divinităţile în lemn şi lut.

Se cunoaşte că regiunile cele mai bogate în resurse de apă şi hrană de pe Terra au fost primele şi cele mai importante leagăne de civilizaţie. Fluviul Dunărea a fost>>continuarea aici>>>
__________________________

DOCUMENTE ETNO-ISTORICE INEDITE DIN SECOLUL AL XIX-LEA

partea I-a

În cultura română, etnoistoria este o disciplină aflată încă în fază de pionierat. Studii teoretice sau aplicate sunt foarte puţine. Cu toate acestea, istoricii români au observat de timpuriu necesitatea abordării etnologiei, în formă restrânsă, a folclorului, ca ramură auxiliară a istoriei. Din păcate, însă, nimeni nu a încercat, până în prezent, să realizeze o sinteză de etnoistorie românească. Asemenea încercări, mai mult sau mai puţin reuşite, există însă în alte culturi.

Etnoistoria se ocupă cu investigarea şi cercetarea datelor oferite de tradiţia populară privitoare la momente, personalităţi, stări de lucruri etc, dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, pentru a le putea oferi ca documente auxiliare studiilor istorice propriu-zise. Prin aceasta se poate aduce o substanţială contribuţie istorică globală, pluridimensională. Coroborarea datelor furnizate de documentele etnoistorice, cu cele oferite de documentele istorice propriu-zise, constituie o premiză majoră în elucidarea şi aprofundarea adevărului istoric.

În veacul al XIX-lea, o serie de cărturari români s-au îndreptat spre masele populare, încercând să salveze ceea ce se mai putea salva din zestrea spirituală a acestora. O bună parte din ei au realizat culegeri de folclor, care constituie adevărate pietre de temelie în domeniul respectiv. Alţii au emis, prin instituţiile în cadrul cărora îşi desfăşurau activitatea, o serie de chestionare, urmărind ca, prin răspunderile ce aveau să primească, să-şi fundamenteze anumite teorii, idei etc. Demnă de semnalat în acest sens este lucrarea lui Nicolae Densuşianu „Dacia preistorică” pentru realizarea căreia titanicul cercetător s-a folosit, prin altele, şi de cele câteva mii de răspunsuri primite din satele Moldovei, Ţării Româneşti şi Transilvaniei (vezi Bibl. Acad. Rom., mss. Rom. 4545-4561). Cu privire la acest material s-au scris câteva lucrări de referinţă în cultura română, până în prezent. Un alt mare cărturar român din secolul trecut. Bogdan Petriceicu-Haşdeu, a lansat două chestionare, dintre care unul lingvistic şi altul juridic (vezi Bibl. Acad. Rom., mss. Rom. 3418-3438). Aceştia erau, de fapt, continuatorii a ceea ce Al. Obobescu iniţiase cu câţiva ani înainte (1871-1873). Acesta îşi propunea să reconstituie, pe baza tradiţiei populare un vast plan de cercetări arheologice pe cuprinsul României şi, totodată, realizarea unei istorii exhaustive a românilor. Dacă nu şi-ar fi abandonat atât de repede lucrarea, ar fi putut, fără îndoială, să dea la lumină şi cel mai mare studiu etnoistoric românesc. Din păcate, imensul material obţinut de la preoţii şi învăţătorii satelor a fost dat uitării (vezi Bibl. Acad. Rom., mss. Rom. 223 230).

Fondul lui Alexandru Obobescu, alături de al lui Bogdan Petriceicu-Haşdeu şi Nicolae Densuşianu, constituie un material de o excepţională valoare pentru etnoistoria românească, demn de a fi studiat de cercetătorii noştri. În rândurile de faţă nu ne propunem realizarea unui astfel de studiu, ci doar semnalarea a ceea ce am considerat mai important, tocmai pentru a atrage luarea aminte.

Cele câteva mii de documente, provenite de la modeştii intelectuali ai satelor româneşti din secolul trecut, trebuie utilizate cu multă prudenţă. Unele dintre ele au fost alcătuite sumar, altele conţin evidente influenţe ale ideologiei istoriografice a vremii. Din multe sate nu au parvenit răspunsuri din diferite motive. Pe baza celor existente, însă. sperăm să realizăm un studiu mai amplu, care să valorifice puzderia de informaţii transmise peste vreme. Documentele acestea confirmă, încă o dată, mai mult, că tradiţia populară este o adevărată arhivă istorică a unui popor.

Nu contestăm ipotezele celor specializaţi în materie, care susţin că un eveniment istoric se păstrează în memoria poporului până la 300 de ani (A. van Gennep – „La formation des légendes”, Paris, 1919), totuşi, documentele citate ne îndreptăţesc să susţinem că anumite evenimente istorice se păstrează mult mai mult. Un popor cu o identitate bine definită, cu stabilitate de nezdruncinat în timp şi spaţiu, îşi are conştiinţa existenţei de sine bine înrădăcinată şi oricare element, ce se adaugă în timp şi care i-ar servi pentru a-şi documenta aceasta existenţă, îl fixează în amintirea sa şi îl transmite generaţiilor următoare, ca pe o relicvă sfântă a nemuririi. Cronicarii şi istoricii şcoliţi au venit târziu la oricare dintre popoare.>>>continuarea aici>>>

Pr.Dr. ALEXANDRU STANCIULESCU BARDA

_________________________________________________________________

PODURILE ŞI PUNŢILE, DATINI LEGATE DE PROBLEMA CONTINUITĂŢII ÎN RITUALUL FUNERAR LA ROMÂNI

Este cunoscută marea importanţă pe care o prezintă ceremonialul de înmormântare la poporul roman, fiindcă din el „se desprinde o anumită concepţie despre viaţă şi lume a romanilor, cu un deosebit de puternic cult al străbunilor”. Dragostea de cei decedaţi, legătura sufletească a celor în viaţă cu cei plecaţi din mijlocul lor, manifestată prin cinstirea lor, a dat naştere unui cult cu bogate şi multiple manifestări rituale, care se manifestă unitar pe întreg pământul românesc şi constituie factor de unitate şi continuitate românească.

Cum afirma F. Cumont, „nimic nu este mai tenace decât concepţiile referitoare la cultul morţilor, nimic nu se conserva, cu mai mare consistenţă de-a lungul generaţiilor ca obiceiurile funerare. Continuitatea este asigurată” (Lux perpetua, Paris. 1949, p. 11). De aceea, cultul morţiilor constituie pentru noi un document de necontestat al continuităţii ca neam şi popor, ca şi limba ce o vorbim, un document al istoriei permanenţei româneşti. Numai un popor sedentar, un popor legat de pământul său a putut transmite din generaţie în generaţie limba şi obiceiurile sale. în repetate rânduri, N. lorga afirma că suntem un popor care nu ne-am părăsit limba şi mormintele înaintaşilor şi de aceea suntem legaţi de pământul pe care trăim, între cei vii şi cei morţi este o legătură, un pod. o punte de legătură permanentă, nevăzută, pe care cei de aici trec la cei de dincolo şi cei de dincolo coboară la cei de aici, în ceremonialul cultului morţiilor, la pomenirile pe care le fac cei vii pentru ei.

Pe etnografi îi surprinde mulţimea sărbătorilor cu pomenirea celor morţi la români. în Muntenia, Oltenia, Banat, Moldova şi Bucovina, pomenirea celor morţi se face la Moşi, când se dă de pomană pentru sufletul morţilor mâncare şi băutură şi se împart oale cu chituţe de flori, cu apă, cu cireşe în ele etc. Moşii sunt de mai multe feluri şi au loc în mai toate perioadele anului: Moşii de Crăciun, de iarnă, de păresimi, de Florii, de Joi-Mari, de Paşte, de Sfântul Gheorghe, de Ispas, de Rusalii, de Sânziene, de Sân-Petru, de Sânt-Ilie, la Schimbarea la Faţă, de Sfânta Măria, de ziua Crucii, de Sânmetru sau de toamnă etc. Moşii sunt consideraţi ca spirite familiale, în cinstea cărora se aduce pomană >>continuarea aici>>>

Pr. Prof. ION IONESCU
________________________

Un eseu esential de PAUL ANGHEL : ” GEOCULTURA SI ETNOISTORIE „

VALOARE SI MODEL DE TIMP
Nu există societăţi atemporale, nu există societăţi în afara mentalităţilor temporale! – ci doar modalităţi diferite, proprii fiecăror societăţi în parte, de a se pune în raport cu timpul. Vom vedea cât de diferite sunt raporturile cu timpul, ce diferenţe calitative comportă modelele temporale; important e deocamdată să stabilim diferenţele între primele două, „istoric“ şi „neistoric“, văzute global. Mai exactă ni se pare, tocmai de aceea, distincţia pe care o propune Claude Lévi-Strauss între societăţile „reci“ şi societăţile „calde“, „unele căutând, datorită instituţiilor pe care le creează, să anuleze în mod cvasiautomat efectul pe care factorii istorici l-ar putea avea asupra echilibrului şi continuităţii lor; celelalte interiorizând cu hotărâre devenirea istorică, pentru a face din ea motorul dezvoltării.“ Sau şi mai circumscris: „ţelul societăţilor «reci» este de-a face în aşa fel, încât ordinea de succesiune temporală să influenţeze cât mai puţin cu putinţă asupra conţinutului fiecăruia. Fără îndoială că aceasta nu le reuşeşte decât incomplet, dar aceasta e norma pe care şi-o fixează2.
Important era deci de a fixa că amândouă aceste tipuri de societăţi lucrează cu modele temporale. Am pornit de la acest caz, excentric unei istorii literare, cazul culturilor etnografice, nu numai pentru a aboli o demarcaţie falsă, dar şi pentru a pune în lumină existenţa unui model temporal acolo unde fiinţarea lui era, mai mult ca oriunde, contestată. Problema nu-i lipsită de rezultate operante practic. Modelul etnografic de timp – sau magic, aşa cum îl vom numi – este modelul cu care societatea românească a lucrat vreme de secole, până în mijlocul secolului XX. E desigur un model produs al şi inclus unei evoluţii istorice, un model mereu modificat prin această evoluţie, după cum vom observa la locul cuvenit, un model defel minor, şi, mai ales, un model de care nu ne putem dispensa. A-i refuza calitatea de model temporal, sau a-l taxa drept infantil, însemnează a arunca la coş toate produsele artistice proprii lui, până la vârsta scrisă a culturii româneşti, adică până în epoca aşa-zis adultă a acestei culturi. „Adultă“, de când? De la scrisoarea lui Neacşu (1521)? De la producţia lirică a Văcăreştilor? De la Luceafărul lui Eminescu, de la Poemele luminii de Blaga, de la Necuvintele lui Nichita Stănescu?

Discriminarea major-minor, adult-infantil, cult-primitiv, e deosebit de nesigură, oricum în afara esteticului, dacă nu-i precizăm acestuia din urmă criteriile. Rămânând la logică, vom observa că criteriile logicii sensibile nu separă această logică de perimetrul logicii, iar, dacă ar face-o, atunci ar face-o în detrimentul artei, expulzând-o pe aceasta cu totul – şcoli, curente, nume de artişti – chiar din perimetrul gândirii „adulte“. Lautréamont sau Nichita Stănescu nu sunt mai „adulţi“ în gândire decât autorul nu ştiu cărui descântec din neolitic, fie şi prin faptul că tustrei stabilesc corespondenţeneconceptuale cu obiectul gândirii lor artistice (sbl. ed). Ne rămâne criteriul estetic, aproximarea „frumosului“. Dar vom observa că >>continuarea aici>>
_________________________

CRUGURI ROMÂNEŞTI
A zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul”. Şi a fost aşa.
Facerea 1.13-15

Pentru unii timpul se măsoară (şi curge după) bătăi ale firelor de nisip în clepsidră, ale balansierului pendulei ori ceasului mecanic, sau după bătăile zvâcnite ale cristalelor de cuarţ. Pentru alţii timpul se măsoară mai ales în războaie, în adunare de pământuri, bani, arme ori armate, biruinţe militare şi diplomatice şi alte asemenea lucruri.
Dar nici una din aceste măsurători ale timpului (şi istoriei) nu ţin de firea lucrurilor.
Firea lucrurilor (natura lor, cum se spune astăzi), se desfăşoară după alte legi. Legi străvechi, dar mereu în putere. Şi după aceste legi se conducea în vechime Neamul Românesc, după aceste legi care – pentru a vorbi cum se vorbeşte astăzi – sunt şi moral-dogmatice, şi fizice, chimice, matematice şamd. Sunt tot ceea ce intră în ordinea sădită în fire dintru începuturi.
Şi astfel, Românii ştiu (sau ştiau… ?) că în zidirea lui Dumnezeu vremea se scurge după cruguri. Ce sunt crugurile? Greu de înţeles acest cuvânt de gândirea actuală. Crugurile sau devenirile firii însemnează în zidire urcarea rotită a stelelor în nemărginirea bolţii cereşti; creşterea, moartea şi renaşterea firelor de iarbă; transhumanţa păstorilor şi migraţia ciurdelor şi turmelor de animale; creşterea, maturizarea şi moartea fiarelor, care trăiesc pe mai departe în puii lor, şi în firea care creşte din trupurile lor… Crugurile, sau devenirile firii, înscriu în cartea veşniciei drumurile picăturilor de apă, în râuri, şi bălţi, şi lacuri, şi mări, în rouă şi ceaţă şi nori, în ploi şi zăpezi… şi mai înscriu şi creşterea şi scăderea pustiurilor, pădurilor şi păşunilor, ori a gheţurilor, sau chiar a pământului…
Toate acestea sunt deveniri fireşti, sunt părţi ale rânduielilor hotărâte din veşnicie de o Înţelepciune mai presus de hotare (şi de judecata omenească).
Sunt acestea mişcări fireşti, pe cât se poate regulate, dar de o regularitate specială, fenomenică – dacă putem folosi un astfel de termen. Corpurile cereşti, în călătoriile lor multiplu spiralate, sunt supuse unor felurite influenţe care schimbă durata şi forma mişcărilor lor. Orbitele, traseele cosmice ale corpurilor cereşti, atât de cunoscute – cel puţin ca nume – oamenilor de astăzi, nu există de fapt ca atare. Ele sunt aproximări, idealizări, abstractizări ale unei realităţi mult mai complexe. O planetă, de pildă, nu se mişcă de fapt niciodată circular în jurul unei stele, lucru cunoscut de orice astronom; şi aceasta nu (doar) pentru că descrie o elipsă în loc de cerc. Mişcarea unei planete cuprinde o serie de oscilaţii, atât în jurul propriei axe, cât şi provocate de forţe exterioare (de la atracţia variată a altor corpuri cereşti la interacţiuni directe cu astfel de corpuri). Mai mult, călătorind alături de steaua sa prin Univers, orice planetă (asteroid, planetoid) se află într-o umblare spiralată. Deci, avem spirala „orbitei” în jurul stelei, la care se adaugă spirala mişcării în jurul propriei axe, la care se adaugă influenţa forţelor exterioare (de la sateliţi la nori de praf). Ba mai putem adăuga la aceasta şi fenomenele interne, de genul deplasărilor de masă (cutremure, erupţii etc), care determină schimbări ale axei şi mişcărilor planetei. Pentru a descrie corect asemenea mişcări este nevoie de un aparat matematic destul de străin imensei majorităţi a oamenilor. Românii le-au numit cruguri. Fiind parte a devenirii fireşti a lucrurilor ele cuprind şi regula, şi excepţia. Căci chiar şi accidentele fac parte din legea firii (cel puţin a firii căzute).
Am arătat mai sus că regularitatea crugurilor, a cursului firesc al lucrurilor este „fenomenică”. Ne-am referit aici la acea felurită lege a curgerii şi schimbării care stă la baza crugurilor. Dacă în mişcarea corpurilor cereşti există o anume ritmicitate mecanică, altfel stă lucrul cu picătura de apă care îşi urmează drumul său din adâncul pământului către cer, şi iar către pământ sau mare.
>>continuarea aici>>>

Pr.MIHAI ANDREI ALDEA
________________________________________________________________________

REVISTA ROMANA DE STUDII ETNOISTORICE ( RRSEI) este o publicatie de specialitate , creata in cadrul unui proiect experimental initiat de ARP – ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU . Revista contine materiale cu caracter teoretic sau aplicat,puncte de vedere si opinii, eseuri,rezultate ale unor investigatii de teren etc. dedicate in intregime domeniului „etno-istoriei „.
Revista apare prin grija unui colegiu editorial si sub coordonarea ARP.
Colaborarea la RRSEI este deschisa oricarui autor cu preosupari in acest domeniu ,indiferent de palmaresul stiintific . Expeditia textelor se poate face la adresa de e-mail contacte.generale@gmail.com Textele trebuie sa fie expediate in programul MS Word, in atasament la mesaj, redactate cu diacritice romanesti, cu caractere „Arial”, la marimea de 12 pixeli. La aceeasi adresa poate fi trimisa orice corespondenta destinata membrilor redactiei si orice opinie privitoare la materialul aparut sau dorit.* Preluarea textelor aparute in RRSEI este posibila numai cu acordul autorului . Responsabilitatea asupra fiecarui text publicat apartine autorului conform reglementarilor internationale asupra acestui subiect . Opinia autorilor gazduiti nu este intotdeauna si opinia redactiei

Anunțuri