REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~Romulus Vulcănescu – Prefaţă la vol. Paul Simionescu – „Etnoistoria”

Cuvînt înainte

Etnoistoria – ca disciplină constituită relativ recent – îşi regăseşte, în mod firesc, unele rădăcini „teoretice” coborîte adînc în trecutul istoriografiei europene. Cu rezervele inerente impuse de o anume rigoare ştiinţifică se poate considera că printre precursorii ei îndepărtaţi în timp pot fi asimilaţi înşişi protonaratorii mitologiei (mitografii-literatori) – de orientare istorică, geografică, filozofică – ai antichităţii greco-romane.

Istoriografia făcea, la vremea aceea, atîtea concesii mitologiei, încît mulţi nu s-au sfiit să o recepteze ca pe o adevărată ancilla mythologiae, aşa cum alţii au considerat, ceva mai tîrziu, mitologia ca pe o  adevărată  ancilla historiae.

În esenţa ei, istoriografia antică, chiar informa ei cea mai elaborată, folosea din plin explicaţia mito-logizantă pentru a putea descifra semnificaţii particulare implicate inerent implacabilului destin general uman. Tot aşa precum mitologia, în formularea ei cea mai desacralizată, ceva mai tîrziu, recurgea, direct sau indirect, la explicaţii istorizante (explicaţii în care cauzalităţi interne realităţilor sociale trebuiau să exprime sensul şi semnificaţia oricăror evenimente, oricăror schimbări în timp, timpul devenit el însuşi timp istoric).

Geneza etnoistoriei ca disciplină modernă de tip sistemic se detaşează din a doua jumătate a secolului al XX-lea, paralel în Statele Unite ale Americii şi în unele ţări ale Europei occidentale. Aceste două zone de polarizare a preocupărilor etnoistorice dezvoltă, în fapt, două direcţii de investigaţie relativ diferenţiate. În Statele Unite ale Americii o direcţie urmăreşte cu deosebire cunoaşterea comunităţilor etnice după migraţie şi colonizare, pentru descoperirea modului de convieţuire şi integrare etnică, fără discriminări de rasă, religie, grad de civilizaţie şi cultură, în ,,naţiunea americană” ; iar în Europa o direcţie urmăreşte cu prioritate cunoaşterea substratului arhaic şi a stratificărilor istorice asimilabile sau neasimilabile pentru determinarea valenţelor spirituale ale autohtonităţii, continuităţii, unităţii şi capacităţii de creaţie culturală şi civilizaţie în viaţa unei naţiuni, bine determinate în timp şi spaţiu. Materialul documentar al investigaţiilor propuse – din aceeaşi categorie pentru ambele direcţii amintite – este însă interpretat diferenţiat de orientările şi curentele ce se fac, la rîndul lor, tot mai individualizat remarcate în această limitată perioadă de timp.

Ambele direcţii de investigaţie întreprind analize ,,convertibile” asupra documentelor de oralitate (referitoare la cutume, datini, mituri, rituri şi tradiţii social-istorice), care alcătuiesc primul lot de cunoştinţe autentice de mentalitate populară. Acest prim lot este comparat cu cel al documentelor de arhivă sau al documentelor arheologice care dublează şi confirmă sau infirmă parţial sau total autenticitatea atestărilor de factură tradiţională. Dar această confirmare sau contestare, la rîndul ei, poate fi şi ea supusă analizei critice pe care o presupune cercetarea etnologică.

Microistoria comunitar-etnică (a obştei săteşti, a zonei, a regiunii) astfel surprinsă nu a putut şi nu poate fi ruptă de corpul macroistoriei, fie a naţiunii americane, în plină formaţie etnogenetică, fie a naţiunilor europene cu îndelung trecut istoric de etnogeneză închegată. Abia numai prin integrarea microistoriei comunităţilor etnice în corpul macroistoriei se poate susţine că se cunosc componentele structural-funcţionale  ale  naţiunii-matcă.

În această perspectivă nu se poate afirma că etnoistoria se înfăţişează ca o ştiinţă auxiliară, cînd a etnologiei, cînd a istoriei. Nici nu se poate susţine că etnoistoria este o ştiinţă anexă, cînd a etnologiei, cînd a istoriei. Etnoistoria se dovedeşte a fi o ştiinţă interferenţială, rezultată din suprapunerea organică, naturală, însă parţială, a conţinutului celor două discipline ştiinţifice fundamentale: etnologia şi istoriografia.

În varianta ei europeană, etnoistoria pare să-şi definească, după aprecierea noastră, mult mai clar, atît structura ei complex-complementară, cit şi funcţiunea ei investigatoare (specifică), altfel spus propria-i valoare interdisciplinară. Tematica etnoistoriei – într-un atare cadru explicativ – depăşeşte în mod firesc acele stricte şi nedefinite contingenţe posibile, deşi ea continuă să se menţină, în mod firesc, codependentă de cele două ştiinţe fundamentale gene ratoare. Etnoistoria nu serveşte la doi stăpîni deodată, cum încearcă să o discrediteze unii detractori (care, în fond, discreditează indirect orice abordare interdisciplinară), ci se alimentează doar din două surse diferenţiate ideativ, dar inseriate tangent în sistemul ştiinţelor contemporane. Problematica ei este evident inedită în raport cu a disciplinelor intrate în interferenţă. Etnoistoria interpretează altfel documentele folosite de ea: documentele etnologice, în semnificaţia lor istorică, şi documentele istorice, în semnificaţia lor etnologică. Interpretarea interdisciplinară este completată de una sinergică şi de una hermeneutică. Numai prin atari interpretări şi atari supoziţii teoretice etnoistoria poate ajunge să surprindă unele aspecte esenţiale ale fenomenelor abordate în evoluţia lor micro- şi macroistorică, în alţi termeni, să surprindă aspectele stadiului etnocultural al comunităţilor de viaţă  (etnice sau naţionale).

Paul Simionescu este primul dintre etnologii români care şi-a propus o analiză temeinică a conţinutului de idei, a metodologiei operante, a diferitelor curente şi opinii regăsite în acest orizont ştiinţific atît de contemporan actual, cît se pot cuprinde toate acestea în limitele impuse firesc de semnificaţia unui asemenea orizont ideativ. El nu a calchiat tematica, conţinutul de idei şi metodologia etnoistoriei după modele străine. A luat lucrurile de la capăt, filtrînd tot ceea ce s-a întreprins mai temeinic în acest domeniu, reflectînd pe cont propriu asupra rezultatelor obţinute şi totodată formulînd noi poziţii teoretice. Atari întreprinderi sînt cu atît mai dificile, cu cît trebuie să se ţină seama de faptul că această nouă disciplină în sine se constituie ca o orientare ştiinţifică cu unele aspecte deosebit de sofisticate.

Pentru autor, etnoistoria rămîne o ştiinţă de interferenţă (nu o ştiinţă liminară ) între etnologie (ca sinteză a etnografiei, folcloristicii şi studiului artei populare) şi istorie (naţională sau universală, particulară sau generală). Ca ştiinţă de interferenţă, etnoistoria dobîndeşte, prin forţa argumentării ei, un caracter aparent sincretic, în realitate dialectic, caracter care se calchiază atît pe structura ei interferenţială, cît şi pe natura sistemului de ştiinţe interdisciplinare contemporane. În aceste condiţii, operează inevitabil cu metode şi tehnici dialectice, proprii interdisciplinarităţii, urmărind focalizarea rezultatelor disciplinelor genuine în vederea obţinerii unei noi sinteze operative a cunoaşterii esenţiale.

Cercetarea lui Paul Simionescu se prezintă de fapt ca o introducere în etnoistorie, iniţiind  şi totodată fixînd cadrele elaborării noii sinteze integratoare de tip interdisciplinar în ştiinţa  contemporană.

Scăpînd de tribulaţii şi compromisuri, etnoistoria şi-a dobîndit dreptul de cetăţenie în cetatea ştiinţelor. Stabilindu-şi o tematică şi o metodologie proprii, ea a elaborat noi sinteze integratoare asupra unui material vechi, de cele mai multe ori vag consemnat sau eronat interpretat. Sub raportul conţinutului ştiinţific, etnoistoria se deosebeşte de celelalte inter discipline cu. caracter istoric, cum ar fi socioistoria, psihoistoria, demoistoria etc. Diferenţierea de conţinut a etnoistoriei de restul inter disciplinelor cu caracter istoric ţine atît de limitele gnoseologice ale materialului şi epistemologice ale obiectivului vizat, cît şi de polivalenţa şi polisemia inerentă documentelor de oralitate. în aceeaşi măsură diferenţa se detaşează şi din capacitatea metodelor de investigaţie dialectică, de felul cum operează critica internă şi externă, de analiza hermeneutică, de lectura interdisciplinară şi de decodarea semnificaţiilor rezultate din focalizările posibile.

În lucrarea sa, Paul Simionescu pune accentul pe caracterul inedit al obiectului şi metodelor etnoistoriei, pe descoperirea şi valorificarea similitudinilor, Paralelismelor, convergenţelor şi omologiilor inerente conţinutului ideativ sau faptic prilejuite de convergenţa ştiinţelor genuine. Lămurirea şi întărirea unor concluzii furnizate de documentele de oralitate se detaşează din comparaţia cu cele de arhivă. Convergenţei iminente seriilor paralele de documente i se poate opune uneori o complementaritate facilă, de tip negativ, alteori o substituire reciprocă şi alteori o interpolare disimulată, echitabilă sau fantezistă printr-o simplificată ipoteză de lucru cu valoare de document. Toate aceste tehnici de control trebuie să treacă proba de foc a unităţii de măsură propuse: critica internă şi externă a documentelor consemnate.

În această perspectivă teoretică şi aplicativă etnoistoria lărgeşte limitele şi adînceşte semnificaţia cunoaşterii problemelor majore ale vieţii popoarelor: etnogeneza, structura etnoculturală, specificul naţional, capacitatea de creaţie culturală şi de progres social-istoric.

Studiul lui Paul Simionescu şi-a propus să deschidă un orizont nou în abordarea şi înţelegerea unor realităţi general şi particular umane şi, implicit, să ofere un instrument inedit de investigaţie a surselor permanente ale  istoriei  spiritualităţii româneşti.

ROMULUS VULCĂNESCU