REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~George Liviu Teleoaca: „Vechi toponime româneşti pe Valea Barcăului”

La nord de Oradea, pe direcţia E-V, traversează graniţa râul Barcău. În lungul lui pornind de la izvoare se întâlnesc atestate documentar [13] ruinele cetăţii Volko (1319), Valcăul de Sus (1294), Valcăul de Jos (1294), Marca (1314), Porţ (1477), Suplacu de Barcău (1291), Balk (1213), Săldăbagiu de Barcău (1406), Bistra (1472), Abram (1291), Markus (1162, azi dispărut), Marghita (1216), Abrămuţ (1334), şi Roşiori (Drug la 1291).

Deşi înscrise pe toate hărţile, nimeni, nici cei care se ocupă cu studiul limbii române dar nici cei care se ocupă cu studiul geografiei, nu au observat că denumirile localităţilor de vecinătate Valcău-Balc-Barcău-Porc-Marca, Marghita provin de la hidronim, cu menţiunea că prima denumire a râului Barcău a fost cea de Valcău, pe care o mai pastrează denumirile localităţilor de la izvoare. Denumirile acestor localităţi de vecinătate, prin faptul că au fost deduse unele din altele pun în evidenţă importanţa matricială a cuvântului multimilenar avlake, cu înţelesul de gârlă curgătoare păstrat viu până astăzi de aromâni [12], adică de neamul vlahilor din Macedonia, din Pind, din Tesalia, şi din Albania.

Chiar mai vechi decât perioada consemnării sale în Scrierile Vedice (mileniul II î.Cr.) sub forma mitonimului colectiv Valak-Hilyah [7] sau în Vechiul Testament sub forma antroponimului Balak, împăratul Moabiţlor (Numerii cap. 22-25) şi cu foarte mult înainte de fundarea Romei (753 î.Cr.), cuvântul avlake are o importanţă deosebită, inclusiv, pentru limba latină. Adăpostit în limba mult prea prigoniţilor vlahi de pe plaiurile însorite ale munţilor Macedoniei, Albaniei şi Pindului, acolo unde nimeni nu s-ar aştepta să mai supravieţuiască desăvârşita limbă prebabilonică a eternei civilizaţii pastorale, cuvântul avlake se dovedeşte a fi matrice şi pentru cuvântul lac, prezent atât în limba română cât şi în limba latină. În pofida indignărilor şi a protestelor, care se stârnesc la orice nouă descoperire, descendenţa ca de la întreg la parte avlake→lake→lac se dovedeşte a fi inatacabilă din moment ce varianta latină lacus,us conservă şi semnificţia de şanţ cu apă sau apa curgătoare ca şi cuvântul avlake care, sub forma sa atestată se dovedeşte a fi mai vechi decât cuvântul latin cu peste o mie de ani. Numai, ulterior, prin extensie de sens lacus,us a mai definit şi condceptele de lac, bazin, hârdău, butie etc.

Pe de altă parte, sacra limbă sancrită continuatoarea directă a limbii vedice, care la nivelul savanţilor brahmani a supravieţuit în India din antichitatea îndepărtată până astăzi [16] foloseşte şi ea cuvântul balaha, dar mai ales pentru a defini conceptul de apă. Pentru conceptul de apă curgătoare-râu se foloseşte cuvântul vaha, care prin formă şi sens este un alt descendent al cuvântului arhetipal avlake. Spre deosebire însă de cuvântul latin lacus,us care s-a format prin eliminarea consoanei v-, cuvântul vaha a rezultat prin eliminarea consoanei -l-. De aici o primă dovadă, pe cât de simplă pe atât de clară, că avlake a fost matrice atât pentru cuvântul din limba sanscrită cât şi pentru cuvântul din limba latină, dar şi pentru cuvântul lac din limba română.

În legătură cu marea sa importanţă arhetipală, vom mai arăta că avlake justifică şi formarea cuvântului reka, cuvânt care în limba rusă denumeşte râul, adică tot gârla curgătoare. Pe temeiul bine cunoscutei tranformări fonetice l→r a avut loc transformarea (v)lake→(v)rake, care ulterior a devenit reka. În mod asemănător s-a format cuvântul sanscrit raka al cărui înţeles de ploaie puternică se află în legătură evidentă cu ideea de apă curgătoare.

Pe seama unor asemenea transformări, dar independent de o aşa zisă « influenţă slavă », există în dialectul aromân cuvintele răkea – râuleţ, răkită – răchită, răkie – rachiu, arucută – apă [12], dar şi toponime româneşti ca: Răcoasa (VN), Recaş (TM), Recea (AG, BV, CJ, MM), Reci (CV), Roşia (BH, SB, GJ, AB, AB, VS, VL) sau Roşiori (BC, BR, TL)[5]. Prea numeroase pentru a mai fi considerate nişte simple împrumuturi, aceste denumiri identice sau asemănătoare conduc la ideea că sunt creaţii locale realizate autohton şi deci în mod autonom prin valorificarea aceluiaşi arhetip. În legătură cu râul Bistra, unul din afluenţii râului Barcău, vom invoca aici şi râurile omonime Bistriţa de pe harta Europei, al căror mare număr poate fi explicat în mod realist, exclusiv pornind de la vechiul cult pentru fluviul arhetipal Istru.

Aşadar, omonimia denumirilor geografice este, cel mai adesea, consecinţa valorificării autonome în locuri şi momente diferite, a aceluiaşi arhetip şi în acelaşi mod, în timp ce omonimia cuvintelor de uz comun – după cum vom vedea – presupune o aceeaşi autonomie de gândire a cuvântului, autonomie de gândire prin care, însă, o aceeaşi formă derivată a arhetipului este utilizată pentru a desemna diferitele înţelesuri aferente valorilor polisemantice ale arhetipului.

Aici se cuvine să subliniem caracterul de noutate absolută a acestei explicaţii, alături de care să remarcăm şi noutatea evidentă a corelărilor de forma avlake→lacus, avlake→vaha, avlake→reka sau raka, care toate împreună pun în evidenţă capacitatea excepţională a cuvântului românesc avlake→valac de a fi generat noi şi noi cuvinte pe întinsul a două continente. Faptul nu trebuie să surprindă, întucât conform condiţiei Cassirer, cuvântul avlake este cuvânt primordial. Ca matrice atât pentru teonime – Vulcan, Volkolak, Walkirii, Valak-Hilya, dar şi Loki – cât şi pentru cuvinte de uz comun – vlac-undiţă, vlakiu-brazdă, vlaşcă-maramă etc. – cuvântul multimilenar avlake, respectiv vlac, respectă integral condiţia Cassirer [4], aşa încât trebuie situat la originea graiului uman articulat a cărui formare o şi justifică.

Revenind la valea Barcăului, vom mai arăta că prima denumire a râului a evoluat apoi la cea de Balcău, aşa după cum indică şi prezenţa localităţii Balc de pe malul său drept, denumire apărută ca urmare a binecunoscutei transformări fonetice V→B. Abia în etapa a treia, prin trecerea lui L→R, chiar fără a fi intervocalic (vezi pluscutesc = pruscutesc – a stropi şi alte multe cuvinte aromâne), râul se va numi Barcău, iar comunele se vor numi Suplacu de Barcău sau Sădăbalgiu de Barcău denumiri în care apar rădăcinile –palcu şi –balgiu care şi ele provin tot de la arhetipul avlake.

Pe seama acestei tendinţe de a se raporta în mod vizibil la numele râului prin forme bine individualizate a luat naştere şi denumirea comunei Porţ operându-se transformarea fonetică B→P pentru cuvântul Barcău. Utilizarea lui Ţ reprezintă alternativa optimă pentru un eventual Parcău sau Porcău, mai ales că în grafia maghiară care a modificat în mod sistematic numele de localităţi, litera C se citeşte Ţ.

Tot de la numele râului Barcău derivă şi numele localităţilor Marcus, Marca şi apoi ca formă diminutivală Marchiţa, respectiv Marghita şi care numai în mod întâmplător coincide cu antroponimul Margit.

Desigur că descendenţa fonetică Barcău→Marcău→Marca pune în discuţie şi trecerea B→M până acum total ignorată, deşi fonemele B, P şi M sunt bilabiale, iar P. Kretschmer a arătat că trecerea B→M este frecventă în cazul limbilor tracice. În urma unor prime încercări făcute pentru a proba realitatea ei am constat că ea se verifică pentru mai multe limbi cu ajutorul unui număr semnificativ de cazuri, aşa după cum se vede şi din exemplele care urmează. Dată fiind şi succesiunea V→B→P au fost incluse şi exemplele care ilustrează trecerile V→M şi P→M ca dovadă că M poate fi grefat oriunde acestei succesiuni.

1.       În limba română pe seama dialectului aromân :
breană – mreană = mreană
pleavniţă – pleamniţă =
pivniţă
Musaios – veche denumire a râului Buzău

2.       În limba latină :
bellus, a, um – bun
mallus, a. um – rău, corelate între ele ca antonime.
glubo,ere – a coji
gluma,ae – coaje
globo, are – a face ghem
glomero, are – a face ghem
lavo,are – a (se) spăla
lambo,ere – a spăla
lama,ae – şanţ (pentru apă)
palus,i – stâlp
malus,i – prăjină, stâlp
pellis,is – piele tăbăcită
mellina – pungă de piele
placeo,ere – a fi plăcut
pulcer,cra,cum – lăudabil, strălucit
mulcedo,inis – farmec
placo,are – a potoli
mulceo,cere – a linişti
uvidus,a,um – umed
umidus,a,um – umed

3.       În limba sanscrită:
balaha – apă
baluka – nisip
malaka – vas, recipient
balluk – urs
mallu – urs
bahula – vacă
vaca – vacă
maha – vacă
barb – a merge
marb – a merge
waye – a merge
maye – a merge
vasc – a merge
masc – a merge; deosebit de important este faptul că şi în limba română este atestă forma nu vişca (MDA), care alături de forma nu mişca fac dovada clară şi peremtorie că limba sanscrită s-a desprins din vatra valahică şi că limba română este continuatoarea directă a limbii matriciale.
varsa – ploaie, nor
marsami – a stropi
varj – cale, drum
valg – a merge
marga – cale, drum
mruc, mluc, mlup – a se mişca

4.       În limba spaniolă:
bulto – grămadă
multitudo – mulţime

5.       În mitologia irlandeză:
Bile ­– zeul focului şi al morţii, tatăl lui
Mile – strămoş legendar in Irlanda

Înserate pentru a dovedi că evoluţia fonetică B→M conform căreia are loc transformarea Barcău→Marcău→Marca nu este singulară şi ca atare nici întâmplătoare, cele câteva exemple de mai sus probează faptul că avlake, respectiv vlac sau valac poate fi arhetip şi pentru cuvintele care încep prin fonemul înscris cu litera M. Acesta este şi motivul pentru care în limba sanscrită cuvintele marca sau marja definesc conceptele de îmbăiere, curăţire, purificare etc. care au fost create ca metafore ale râului arhetipal avlake conservat şi sub forma hidronimului preneolitic Valcău.

De fapt pe o evoluţie de forma avlake(vlac)→balc→barc→marc respectiv marg se explică logic şi fără artificii hilare omonimia româno-latină a merge şi mergo,ere – a se scufunda, a acoperii etc. Ca multe alte omonimii şi această omonimie este consecinţa faptului că evoluând pe un acelaşi lanţ de transformări fonetice grupul etnic de limbă latină a atribuit un alt înţeles aceleaşi forme marga decât grupul etnic de limbă română. După cum se vede, grupul etnic de limbă română a atribuit formei marga înţelesul de mişcare asociat curgerii. Ca dovadă că şi în acest caz tot cuvântul avlake este punctul de plecare, limba elină, despre care A. Meillet [8] pretinde că nu ar avea strămoşi direcţi, conservă verbul βλωσκω [1] cu înţelesul de «a merge», dar şi de «a veni» tocmai ca expresie directă a faptului că pentru orice observator aflat pe mal apa curge spre el – adică vine, după care apa se depărtează – adică merge de la el.

Pe de altă parte, latinii din ţinuturile pe atunci înmlăştinate ale Tibrului, impresionaţi de forţa devastatoare a revărsării fluviului, atribuie formei mergo înţelesul de «a inunda, a scufunda, a acoperi, a distruge etc.», spre deosebire de vorbitorii limbii sanscrite care au atribuit cuvântului marca înţelesul de spălare, iar cuvântului marga înţelesul de drum.

În încheiere vom arăta că toponimia de pe valea Barcăului adaugă, în mod concret şi vizibil, noi etape la transformările fonetice ale arhetipului primordial vlac sau valac pe seama cărora se explică în mod coerent câteva cuvinte fundamentale din limbile vorbite între Oceanul Indian şi Oceanul Atlantic. Cu ajutorul acestor noi criterii de coerenţă, de o logică ireproşabilă datorată valorilor polisemantice ale arhetipului, se mai explică pentru prima dată şi cauza existenţei omonimelor. Pornind de la cazul particular al toponimelor de pe valea Barcăului se poate susţine pe un plan mai general, caracterul obiectiv al viziunii lui Nicolae Miulescu, care a demonstrat printre primii ca arhetipurile lingvistice ale zeităţilor din panteonul vedic se regăsesc în toponimele din România [9].

BIBLIOGRAFIE

1.       M.A.Bailly, Dictionnaire elin-français, Paris 1928.

2.       A.Bantaş, Dicţionar englez-român, Bucureşti 1973.

3.       E.Burnouf, Dictionnaire sanscrit-français. Paris 1866.

4.       E.Cassirer, Mit şi limbaj, în revista SECOLUL XX, Nr.1-2-3/1988, Bucureşti.

5.       M.Iancu, Dem. Popescu, România ghid-atlas turistic, Bucureşti 1971.

6.       D.Ionescu, Istoria oraşului Buzău, Bucureşti 1979, p. 35-39.

7.       V.Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti 1989.

8.       A.Meillet, Esquisse d’une histoire de la langue latine, Paris 1938, p.2.

9.       N.Miulescu, Daksa, god’s country, Milano 1976.

10.   Th.Mommsen, Istoria Romei Antice, Bucureşti 1987, Vol.I, p. 42-43.

11.   K.Mylius, Worterbuch sanscrit-deutsch, Leipzig 1975.

12.   Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului armân, Bucureşti 1974.

13.   Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Bucureşti 1974.

14.   G.L.Teleoacă, Iehovah – revelaţiile luminii tăinuite, în revista „Al cincilea anotimp”, Oradea, aprilie 1999.

15.   R.Ocheşan, Dicţionar latin-român, Bucureşti 1962.

16.   L.Wald, E.Slave, Ce limbi se vorbesc pe glob, Bucureşti 1968, p. 106.

17.   *** Hărţile topografice 1 :50000, Editura Topografică, Bucureşti.

GEORGE LIVIU TELEOACA

Anunțuri