REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~ Ioan Dan Bălan: „Măsuratul oilor“

Cuvânt-înainte

Onorate cititorule !

Gândul nostru de a scrie cele care trebuiesc despre urmaşii cei adevăraţi ai strămoşilor daci, adică despre locuitorii din Depresiunea numită Valea Jiului şi locuitorii din partea superioară a Văii Streiului, ne-a obligat la o amplă, profundă, prelungă şi perseverentă cercetare, mai întâi în rang folcloric. De ce oare ? Pentru că folclorul, fiind creaţie colectivă, nu reprezintă doar un singur punct de vedere, adică părerea unui singur autor (chiar scrib, copist, cronicar etc.), asta însemnând că adevărul, cel căutat de noi cu responsabilitate şi ardoare, s-a păstrat cât mai in nuce, nealterat, necorectat   pe ici-colo…

Pe de altă parte, lucrarea noastră a fost încurajată, în timp, şi de câteva afirmaţii descoperite în alte lucrări, cele care confirmă că, în aceste zone, băştinaşii (înfrăţiţi « peste munte », după cum se va vedea! ) sunt, fără îndoială, urmaşii adevăraţi ai dacilor, lucrări care sunt istorice…

De exemplu, în lucrarea COLONIA ULPIA TRAIANA AUGUSTA DACIA SARMIZEGETUSA, Editura Sport-Turism Bucureşti, 1984, Hadrian Daicoviciu şi Dorin Alicu afirmă : « Alegerea de către împăratul  Traian a locului pentru oraşul care-i va purta numele n-a fost întâmplătoare : prin aşezarea sa metropola provinciei se bucura de anumite avantaje strategice şi economice. Munţii Retezat la sud şi Munţii Poiana Ruscă la nord constituiau bariere naturale greu de străbătut pentru eventualii atacatori. Dinspre vest, culoarul Timiş – Bistra era apărat de puternicele castre de la Tibiscum (azi Jupa) şi Voislova, primul situat la o distanţă mai mare, celălalt în imediata apropiere a Sarmizegetusei romane. Spre nord-est, securitatea oraşului era asigurată de castrul de la Micia (azi Veţel), iar dinspre sud-est accesul prin Valea Jiului sau prin pasul Vâlcan era controlat de castrul de la Bumbeşti. În felul acesta, capitala, al cărei territorium se întindea de la Tibiscum la Micia şi poate până la intrarea Jiului în defileu, se putea dezvolta în linişte .»

« Pe de altă parte, o climă stabilă, sănătoasă, ferită de vânturi puternice, de inundaţii sau secetă, cu veri lungi şi ierni bogate în precipitaţii, era propice practicării agriculturii, câmpia şi dealurile dinspre est fiind, fără îndoială, şi în antichitate, o sursă importantă de produse agricole. Păşunile bogate din jur favorizau creşterea animalelor, ocupaţie documentată arheologic prin descoperirea, în Poiana Selei, a unui sălaş montan. Pădurile de foioase şi de conifere din vecinătate ofereau lemnul necesar construcţiilor şi vânatul pentru hrană şi spectacole de amfiteatru .»

Străvechiul obicei al creşterii animalelor şi păstoritului a însemnat (şi încă mai înseamnă şi bine ar fi să fie practicat, în viitor, cantitativ, ca prin anii 1930-40!) o formă de viaţă şi muncă specifică poporului nostru, cea care a existat aşa de milenii.

Patronime, toponime şi oronime legate de acest obicei sau derivate de la cuvinte de bază ca: oase, berbec, batal,  zer, jântiţă, cioban, miel, stână, strungă, lapte, brânză, caş, ocol, păşune, trecătoare, lăsătoare etc. au căpătat drept de cetate în limba română şi lipsa dovezilor (distruse, în mare parte intenţionat) mă face să cred că în majoritate covârşitoare sunt de origine dacă şi getă, limbă înfrăţită cu limba latină…

De exemplu: Stâna de Vale, Stâna de Deal, de Sus, de Jos etc., Brânzaru, Cracul Mielului, Capra, Botul Berbecului, Drumul Oaselor, Comărnicel, Costoroaia, Cornul Oii,  Vadul Oii, La Căşărie, Culmea Ciobanului, Pe Ocoliş, Pe Lăsătoare etc.

Cu nostalgie şi mult dor ne gândim la păstoria românească! Faptul că ne ocupăm de aceste cazuri mai particulare înseamnă că dăm importanţa cuvenită acestui fenomen în zona superioară a Văii Jiului şi, la fel, la „fraţii” de peste munte, în zona superioară a Văii Streiului.

Aici, încă de milenii, această ocupaţie străveche a fost mereu prezentă, iar cultura care s-a dezvoltat, „etnică şi constitutivă în limbă, artă, tehnică (este) pe atât de prezentă şi în istorie, cea a teritoriului locuit de români şi a documentelor ce-l privesc…”, această cultură, care are încă o „desfăşurare” folclorică, înseamnă încă Mioriţa şi spiritul nostru mioritic, iar pentru noi, cei care am crescut, cândva, „la coada oii şi la coada vacii”, un prilej întotdeauna aparte de profundă şi caldă aducere aminte.

Existenţi pe monumentul TROPAEUM TRAIANI din Dobrogea, pe COLUMNĂ sau în creaţiile de început ale literaturii române, păstorii români ne reprezintă fundamental, însuşi Eminescu prezentându-i într-un tablou păstoresc-transhumant:

„Din lungi cărări de codru, din munţi cu vârfu-n nouri, / ieşit-au Dragoş-Vodă îmblânzitor de bouri, / Mulţimea curgătoare s-a fost întors pe vale / Şi buciumele sună şi oile-s pe cale. / Nainte merg moşnenii cu pletele bogate / Ţiind toiege albe în mâinile uscate; / Astfel ieşeau tot rânduri venind pe sub verzi ramuri: / Copii, ciobani de turme, moşnegi, păstori de neamuri / Şi-au întins moşia spre răsărit şi-amiaz / Pân’unde marea sfarmă de ţărm al ei talaz…”

Bineînţeles, cu toţii cunoaştem balada populară MIORIŢA, culeasă de Vasile Alecsandri; variantele care circulă în zonele pe care le prezentăm sunt specifice Ardealului, iar folcloristul Virgil Butaş ne prezintă pe cea care circulă în zona FEDERI, comuna Pui, sub formă de COLINDA OILOR:

Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai,/ Merg trei ciobănei, /Trei turme de miei. / Unu-i moldovean, / Altu-i craiovean, / Altu-i sibian. / Ei s-or vorbit, / Ei s-or socotit / Pe cel sibian / Ca să mi-l omoare / L-asfinţit de soare / C-are oi mai multe, / Băle şi cornute, / Câinii mai bărbaţi, / Caii-mpestriţaţi. / –  Mioriţă laie, / Laie, bucălaie / De trei zile-ncoace / Gura nu-ţi mai tace, / Iarba nu-ţi mai place ! / –  Iarba cum să-mi placă, / Gura cum să-mi tacă! / Stăpâniorii mei, / Frăţiorii tăi, / Ei s-or vorbit / Şi s-or socotit / L-asfinţit de soare / Ca să mi te-omoare! / –  De m-or omorâre / Bine s-or socotire. / De m-or îngropare / Bine s-or purtare, / Numa‚ să mă-ngroape / tot în dosul stânii, / Ca să-mi aud câinii. / Câinii mei bătând, / Caii zdropoind, / Cu potcoava dând / Flacără scoţând. / Şi la cap să-mi pună / Floieră de fag / Mult zice cu drag. / Şi la cap să-mi pună / Floieră de spine / Mult zice cu bine. / Şi la cap să-mi pună / Floieră de soc / Mult zice cu foc. / Vânturile-or bate / Fluierele-or sunare / Oile s-or strânge / Şi pe mini m-or plânge / Cu lacrimi de sânge. / Voi oţi merge-acasă / Şi de veţi întâlnire / Pe măicuţa mere / Ea de va-ntrebare / Pe unde-am rămas, / Am rămas ‚napoi, / Numărând la oi, / În munte pe-o culme, / În margine de lume…

Anterior, Ovid Densusianu, un alt locuitor din Ţara Haţegului (ca şi Virgil Butaş), a făcut o afirmaţie care sună, pe linia noastră, curios:

„Noi, românii, suntem un neam de păstori”.

Dacă am lua-o statistic (un lucru extrem de greu, deoarece păstorii, toţi românii gospodari adevăraţi, declară „stăpânirii” întotdeauna mai puţine animale, o ştiu de acasă, aşa făceau şi ai mei, asta însemnând că plăteau mai puţine cote şi impozite), pe teritoriul României, în 1935, existau peste 13.000.000 de oi, adică, în realitate, erau aproximativ 26.000.000 capete, deoarece mioarele, berbecii, mieii şi sterpele nu erau luate în considerare, iar acestea reprezintă, la un bălcaş care se respectă, (proprietar de oi), dublul mârzărilor sau mânzărilor, adică dublul oilor care au fătat, care erau lăptătoare.

Aproape la fel putem vorbi şi de alte animale…

Totodată, ceea ce ne miră (şi a pus mari semne de întrebare tuturor exegeţilor, chiar istorici celebri), este marea vitalitate, energia şi puterea lor, îndrăzneala ciobanilor de a porni cu oile în transhumanţă pe distanţa de sute, mii de kilometri faţă de satul natal, faţă de stână… Astfel, în ceea ce ne priveşte, ca naţiune, ciobanii şi această formidabilă mişcare a lor „cu oile”, de la munte la şes şi invers, a ajutat la unitatea de neam, unitatea chiar de ţară.

Şi-apoi, nu-i aşa? Păstorul, începând cu ciobanul, are ca produs al muncii sale lapte proaspăt, toate produsele din lapte, carne, lână, pieile animalelor etc., produse care îi asigură o existenţă sănătoasă.

IOAN DAN BĂLAN

Anunțuri