REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~Prof.Pavel Panduru : ” Obiceiuri , datini si credinte romanesti in perioada Sarbatorilor de iarna-Almaj

OBICEIURI, DATINI ŞI CREDINŢE ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ – ÎN ALMĂJ

În partea de sud-vest a României se află depresiunea intramontană numită “Ţara Almăjului. Aici găseşti de toate – munţi, dealuri şi lumi îmbinate într-o armonie perfectă cu locuitorii acestor locuri şi ei din vremuri imemoriale. Această coabitare a creat, de-a lungul vremii, un etnotip specific, bazat pe spiritul virtuţilor de bunătate, de înţelepciune, de o modestie, de bună-cuviinţă, de echilibru sufletesc, de cumpătare, singurele virtuţi care au permis o vieţuire paşnică şi armonioasă în comunitate.

Echilibrul spiritului şi frumuseţea sufletului, la almăjeni, s-a exteriorizat într-o frumuseţe corespunzătoare, într-o frumuseţe care constă într-o armonie complexă cu natura şi elementele ei, rezultând o bogăţie indefinită a spiritului uman. Aşa a apărut portul, melosul, dansul, casa de locuit şi lăcaşul religios ce înfăţişează această armonie şi graţie unică. Astfel, creaţia populară se străduieşte sa exprime complexitatea sentimentelor şi a gândurilor umane, a impresiilor ce i le face natura. La aceste realizări a contribuit şi credinţa creştină, care aici s-a răspândit de la om la om, printr-o transformare reală şi profundă a tuturora, fără a fi impusă oficial.

Raportul dintre om şi natură, credinţa almăjenilor au făcut să apară, de-a lungul secolelor, în această zonă o creaţie populară deosebit cu obiceiurile legate de sărbătorile de iarnă: Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza şi Sfântul Ion.

Obiceiuri de Crăciun

Crăciun” este numele dat în popor marii sărbători a Naşterii Domnului Isus Hristos – la 25 decembrie. Crăciunul Domnului Isus Hristos – la 25 decembrie. Crăciunul este cea dintâi sărbătoare creştină, dintre sărbătorile închinate Mântuitorului.

Poporul român a păstrat din moşi strămoşi o mulţime de datini şi obiceiuri, bazate pe fenomenele naturii, pe care le-a pus în legătură cu Naşterea Domnului, împrumutându-le sens şi caracter creştin, ca de exemplu: colinde sorcova, pluguşorul, pomul de crăciun etc.; la care se adaugă altele de concepţie şi origine pur creştină ca: Vicleinul, Irozii, Steaua şi altele. Aceste datini fac din sărbătoarea Crăciunului una din cele mai mari sărbători creştine, mai scumpe şi mai populare ale Ortodoxiei româneşti.

Crăciunul este sărbătoarea aşteptată de copii şi adulţi cu mare bucurie, atît pentru obiceiurile religioase cât şi pentru cele laice. Copiii se bucurau şi pentru faptul că acum se pregătea mâncare mai bună decât peste an. Sărbătoarea începe cu ziua de 24 decembrie – Ajunul Crăciunului, când are loc colindatul şi pregătirea Pomului de Crăciun.

CONDATUL este un obicei al copiilor şi tinerilor care colindă, obiceiul de a merge de la casă la casă şi de a vesti prin cântec Naşterea Pruncului Ceresc. Este un mod specific al românilor de a serba apropierea Crăciunului. Cete de colindători se deplasează pe la casele oamenilor interpretând cântece de urare/colinde/ şi primind de la gospodari daruri. Textele colindelor, cu un vast repertoriu tematic, reprezintă stratul arhaic al folclorului românesc; majoritatea lor au un conţinut laic, precreştin.

Colindele exprimă diferite nuanţe culturale ale poporului român, statornicia noastră, fără nuanţă de tăgadă pe aceste meleaguri, dreapta noastră credinţă şi continuitatea noastră românească şi creştinească, ideea de unitate naţională, precum cei trei păstori din balada Mioriţa.

Colindele sunt momente de înălţare duhovnicească, de a oferi daruri spirituale lui Dumnezeu, aşa cum magii de răsărit i-au adus pruncului sfant născut în iesle şi anume: aur, smirnă şi tămâie. De naşterea Sa s-au bucurat îngerii din ceruri cântând: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu pe pământ pace şi între oameni bunăvoire”.

Acest obicei este însă şi o reînoire a chemării fiecărui creştin de a fi apostol al lui Hristos în lume, de a-L primi dar şi de a-L vesti ceilalţi oameni pe Mântuitorul. Colindătorii străbat şi un itinerariu spiritual, la care este chemat şi sufletul fiecărui creştin, acela de a călătorii permanent spre Dumnezeu, şi mai ales, de a împlini călătoria vieţii pământeşti purtîndu-L pe Domnul în suflet cu căldura cu care Maica Domnului L-a purtat pe pruncul nou născut.

Cu Naşterea Domnului coboară cerul pe pământ. Dumnezeu coboară în ograda credinciosului care îi primeşte pe colindători. Deci colindătorii sunt purtători de Dumnezeu. Ei sunt însoţiţi de duhul Sfânt, care el însuşi este colindător, însoţit de colindători. ei formează un fel de alai al Împăratului Ceresc.

Colindatul e un ritual cu funcţionalitate magico-simbolică foarte complexă: augurală, apotropaică, de stimulare a fertilităţii solului, şi fecundităţii oamenilor, de iniţiere a tinerilor etc.

În Valea Almăjului s-a practicat în toate satele şi se practică şi azi, cu diferite nuanţe de la sat la sat. Copiii de la vârste foarte mici până la 14 ani se adună pe străzi şi pornesc la colindat. În satele mai mici umblă în grup toţi. Cei mari în faţă, apoi cei mici însoţiţi de părinţi. Copiii care colindă sunt numiţi “colindători” şi au la ei un “ches” / tr????ţă, azi o plasă/ în care pun darurile primite numite colingeţi. De asemenea au, obligatoriu, un băţ din alun încrustat în coajă, fie afumat cu lumânări. Acest băţ este numit “colindă” şi are rolul de a face zgomot prin bătaie în podeaua casei pentru a alunga duhurile rele, haosul din trecut şi a face loc noii credinţe, noua ordine în Hristos. Alunul fiind “naşul , în folclorul românesc, cu el se alungau şerpii, norii de ploaie grindină, spre a feri gospodăria de diavoli şi a-i aduce prosperitate. Stăpânii caselor, gospodarii şi gospodinele îi aşteptau cu bucurie pe colindători în faţa porţilor deschise şi îi luau în casă dându-le daruri formate din: nuci, mere, cârnat, prune fripte, colăcei, babe de porumb sau dovleac. Aceste alimente şi fructe simbolizau soarele şi luna, universul, fertilitatea si fecunditatea, semne bune pentru anul următor.

În satele Dalboşeţ, Sopotul Nou şi Prilipeţ se colindă dimineaţa. Copiii pleacă în revărsatul zorilor până în jurul orei 10, iar la Prigor şi celelalte sate se colindă după masă – începând cu ora două până se însera  bine. Copiii intră în casă şi cântă colinde: “Naşterea Ta Cristoase, “O ce veste minunată”, “Veniţi astăzi credincioşi”, “Mare minune s-arată” etc. Apoi cântă “Buna sara lui Ajun

Că-i mai bună a lui Crăciun

Că-i cu mei, cu purcei

Cu copiii după ei. Vivat

Acest cântesc reprezintă trecerea anului şi lăsarea în urmă a trecutului an cand  vine noul cu mei, cu purcei, cu copii (prof. Anica Mihailo-Dalboşeţ). Se încheie cu strigarea:

Să trăiască găzdăriţa

Să ne umple cotăriţa

Să trăiască moşul

Să ne umple coşul.

Dacă li se cerea mai cântau colinde, apoi plecau la casa următoare spre a vesti Naşterea Domnului, ei fiind vestitori.

În toate satele se cânta

Bună seara lui Ajun

Că-i mai bună a lui Crăciun.”

Ajunul semnifica trecutul care trebuia îndepărtat, iar Crăciunul fiind Sărbătoarea Naşterii Domnului, simbolizează noul, noua lumină prin Isus Cristos (Miclău Veta şi Ion, Prigor). La Eftimie Murgu se cânta:

Colenda, Colenda

Dă-mi colacul cu cârnatul

Să mă duc la altul”

Adică să vestească celorlalţi marele eveniment (Vichente Motorga)

La Prilipeţi se cânta:

Bună ziua lui Ajun

Că-i mai bună a lui Crăciun

Că-i cu mei, cu purcei

Să mâncăm carnea de pe ei

Cu criţari

Că-s mai tari.”

Tot la Prilipeţi, într-o anume perioadă a apărut un text de colinde adecvat

Sus tovarăşi nu dormiţi

Vremea e să vă gătiţi

Casa să v-o măturaţi

Masa să v-o încărcaţi”.

În satele Bozovici, Iablaniţa şi Borlovanii Noi colinda / băţul era crăpat la capătul superior în două, sau patru în care se punea panglici colorate şi fire de lână, simbolizând puritatea, prosperitatea, fecunditatea şi bogăţia. În vremuri de restrişte pentru limba romană / 1872-1918 preotul Tătucu Gheorghe din Iablaniţa şi C.I. Buracu din Prigor – sfătuiau copiii să pună în colindă panglici tricolore.

Gazdele aruncau asupra colindătorilor cu boabe de porumb şi grâu pentru a rodi câmpul.

La terminarea colindatului, copiii se retrag la casele lor şi aşteaptă pe Moş Crăciun cu daruri şi Pomul de Crăciun. Ajunşi acasă fiecare colindător prezintă părinţilor chesu cu colingeţi, darurile primite / fiind mândru de ce a primit. O parte din colingeţi se folosesc în casă altă parte se pun în mîncare la animale în zilele următoare pentru a fi sănătoase şi a se înmulţi. De asemenea se stropeşte cu apă sfinţită (aghiasmă) / Zăvoianu Toma-Putna/.

La Gîrbovăţ – înainte de a pleca la colindat copiii mai mari fac un foc mare, apoi îl sting şi opresc un tăciune (numit Crăciun). Focul va reprezenta trecutul, iar tăciunele, focul nou, noua viaţă şi lumină cu Isus Cristos.

După ce se însera porneau cu colindatul grupuri de ţigani, organizaţi pe familii, femei şi bărbaţi, care cântau foarte frumos delectând tot satul. Ei cântau “naşterea ta Cristoase, Astăzi îi sara lui Ajun, maine îi ziua lui Crăciun, O ce veste minunată, Pogorîta, Mare minune s-arată. Erau primiţi cu bucurie la fiecare casă şi primeau: carne, răchie, colaci, bani cu care puteau trăi un timp. La plecare urau gazdelor prosperitate şi sănătate. Asemenea grupuri erau la Prigor şi Dalboset, La Sopotul Vechi colinda şi corul bisericii la anumite case şi unde erau primiţi, iar la Sopotul Nou – tineri între 16 şi 30 ani umblă cu “capra” îmbrăcaţi şi în haine populare, ori cu piei de animale (capra, urs) şi mascaţi. Banii primiţi îi împart la familii sărace.

Astăzi se colindă mai puţin, însă se observă o încercare de revitalizare a vechilor obiceiuri de către preoţi cum este cazul lui Prigor unde de câţiva ani preotul adună copiii şi colindă prin sat, ceea ce este foarte frumos.

POMUL DE CRĂCIUN

Este una din marile bucurii ale copiilor, fiind un simbol al reînnoirii anului. Format dintr-un brad împodobit cu mere, nuci, prune fripte înşirate pe aţă, floricele (cocoşei) din porumb puse pe aţă, lână.

Când se însera bine, copii retraşi la casele lor, aşteptau cu nerăbdare să primească Pomul de Crăciun ca un dar de la Moş Crăciun. Numele vine de la Sf. Scriptură unde Dumnezeu este numit şi “Cel vechi de zile  reprezentat în iconografie ca a doua Persoană a Sf. Treimi sub chipul unui bătrân cu barbă lungă albă aşa cum este reprezentat şi Moş Crăciun” – “vechi de zile” adică un “bătrân”.

Astăzi “Moş Crăciun” care aduce daruri copiilor cuminţi este un bărbat îmbrăcat într-un cojoc întors pe dos, căciula la fel, pe faţă pune lână sau vată, apărând ca bătrân şi foarte bătrân. Se face la fiecare casa câte un Moş Crăciun, dar poate să fie unul pentru mai multe familii. De asemenea poate să fie şi o femeie, de unde şi gluma că este “Moş Crăciun” ca la Lăpuşnicul Mare.

Moş Crăciun cere copiilor să spună rugăciuni şi poezii pentru a primi Pomul, cu îndemnul să fie cuminţi că altfel le ia darurile. El vede tot ce fac ei pentru că stă în turnul bisericii. Prin această acţiune moralizatoare au fost opriţi unii copii de a folosi anumite deprinderi – cum este suptul degetelor şi altele. (Veta şi Ion Miclău)

După terminarea acestor obiceiuri, tineri şi bătrâni se grupează pe familii şi petrec până dimineaţa.

OBICEIURI DIN ZILELE DE CRACIUN

Din prima zi de Crăciun – în unele sate se umblă cu steaua. Un grup  de 5-6 tineri îmbrăcaţi ca magii şi păstorii, cu o stea, colindă până la Anul Nou, prin satele din Almăj/Balboşeţ şi Putna/.

– La Putna – în noaptea de 25 spre 26 decembrie la locul numit “Pe o stradă lăturalnică, se face foc mare cu lemne pregătite din vară. În jurul focului se adună tot satul şi petreceau, jucau toata noaptea cu muzică adusă special. În acest fel se continua exprimarea bucuriei “Naşterii Domnului Isus Hristos.

– La Şopotul Vechi – dacă nu era joc în prima zi de Crăciun, băieţi, fete mari se plimbau cu sania prin sat. Alegeau cei mai frumoşi cai, îi împodobeau cu procoviţi frumoase şi panglici, găitane viu colorate, clopoţei. La fel era împodobită şi sania. Tinerii erau îmbrăcaţi frumos – cu haine din cele mai bune. Se plimbau prin tot satul. Lumea ieşea la porţi, pentru a-i vedea şi a participa la bucuria lor şi a întregului sat. Astfel “portul şi jocul formează un unic spectacol de zâmbet, ca armonie, strălucind în lumina soarelui, a soarelui interior, al veseliei şi al atenţiei reciproce în comuniune, şi al soarelui exterior, care măreşte bucuria generală / Părintele Stăniloaie/. Gospodarii, proprietarii cailor şi trăsurilor erau bucuroşi că satul vede avuţia lor. De asemenea se expuneau procoviţele spre încântarea gospodinelor creatoare. Tinerii şitinerele îşi expuneau costumaţia lor, făcută pentru aceste sărbători.

MOŞII

În dimineaţa de 25 decembrie, prima zi de Crăciun, înainte de a merge la biserică se face pomenirea morţilor. Biserica se roagă , mijloceşte la Dumnezeu cu slujbe şi pomeniri, ca Dumnezeu să fie bun iertător cu sufletele lor şi să-i aşeze în ceata drepţilor. Se pune pe masă brânză, lumânări, mere, nuci, o farfurie cu borîndăul. Borîndăul ,care ce se face la Crăciun din carne tocată cu făină de porumb, şi griş. Se pune pe vătrai jar şi tămâie, pomenindu-se morţii de casă, ca o ofrandă ce se aduce sufletelor lor. După această pregătire se pune pe o farfurie din bucatele pomenite, acoperită cu un măsai curat/ţesătură de casă/ şi se duce la prieteni, neamuri şi familii sărace. Acestea se numesc “moşi”.

La terminare merge toată lumea la biserică.

JOCUL

Cuvântul “joc” exprimă ceva mult mai complex decât cel de dans. Jocul e o bucurie gratuită, o comuniune, produsul unei inspiraţii personale şi comune de fiecare clipă, dar şi ceva serios / Părintele Stăniloaie/. Este un semn de biruinţă. Este o lume eliberată de forţele malefice. Astfel, jocul stă în legătură cu viaţa ca şi portul, cîntecul – formînd folclorul românesc încadrat în ansamblul vieţii. El exprimă bucuria de comunitate şi în comunitate. Ca orice cultură, folclorul nu este expresia directă a realităţii, ci prelungiri ale acestei realităţi în ideal. Mişcările sprintene ale jucătorilor sunt completate cu frumuseţea veştii lor cu care erau îmbrăcaţi copiii, care completate cu vorbele plăcute formau “frumosul” apărut prin Naşterea Domnului.

Dacă dimineaţa toată lumea mergea la biserică, după masă mergea la joc, care se organiza în zilele de Crăciun, fie pentru întreaga comunitate, la Căminul cultural, fie pe grupe de vîrstă la cîte o familie acasă. Acum cântau fanfarele şi tarafurile almăjene, în fiecare sat. Noaptea avea loc un bal la care mergeau mai mult cei căsătoriţi. Fetele veneau numai însoţite de părinţi.

OBICEIURI DE ANUL NOU

De la Crăciun la Anul Nou se umbla cu “pluguşorul” – un obicei stravechi al poporului român, legat de fertilitatea solului. Copiii cîntă colinde, sorcovesc pentru gazdă urîndu-le noroc şi sănătate. Azi se merge mai mult pentru bani.

Pregătirile pentru Anul Nou încep cu Ajunul Anului Nou numit în Almăj – seara de “Sînvăsîi”, adică ajunul Sfîntului Vasile. Acum – în unele sate se vestea balul, la care participa toată comunitatea, prin bătaia tobii ca la Dolboşeţ. Azi revelionul se face pe grupuri de familii, acasă, ori in  localuri, mai ales cei tineri.

În Ajunul Anului Nou se fierbea grîu, făcîndu-se “colivă”. Coliva se făcea fie dulce cu zahăr sau miere de albine şi nucă pisată, fie cu brînză şi slănină tocată mărunt. Ea se consuma seara şi în ziua de Anul Nou. Coliva se folosea ca o expresie materială a credinţei în nemurire şi înviere, fiind făcută din boabe de grîu, pe care Hristos însuşi le-a înfăţişat ca simboluri ale învierii trupurilor. Dulciurile şi aromele care intră în compoziţia colivei reprezintă virtuţile sfinţilor, sau a răposaţilor pentru care se face coliva, sau dulceaţa vieţii celei veşnice.

În seara de “Sînvăsîi” – în jurul orei 12 – fetele vin acasă, se închid într-o cameră unde pun pe masă două lumînări între care se pune un phar. Sub pahar aşează o oglindă şi o fotografie a fetei. În pahar pun un inel/verighetă/ împrumutata de la cei căsătoriţi şi trecută pe la biserică, apă sfinţită şi un ban şi busuioc (afrodisiac). Fata spunea rugăciuni şi privea în pahar prin inel unde trebuie să vadă imaginea celui cu care se va căsători, ursitul, chiar şi felul cum ar fi îmbrăcat. Aşa a fost la Petnic (înv. Giuginca Viorica).

În alte familii se pune de către o femeie bătrână, pe o masă, mai multe farfurii răsturnate sub care se pun obiecte ca: oglindă, piaptăne, cărbune, ruj, bani, inel, mămăligă (coleaşă), carte, porumb, lână, ştiulete, de porumb, foarfecă. Cei tineri, băieţi şi fete, nu ştiau ce se află sub farfurie. Ei ridicau cîte o farfurie şi ce aflau acolo aşa era ursitul sau ursita. Dacă afla cărbune era negru, urît, dacă afla oglindă – ursitul era frumos, ruj – , bani – bogat, mămăligă – moale, natăflăce, carte – deştept, creion – actor, piaptăn – frizer, ori cu dinţii mari; porumb – agricultor, foarfecă – croitor, inel de aur – norocos.

Ridicarea farfuriilor se repetă, schimbându-le ordinea în funcţie de cîţi tineri erau. La terminare se stîrnea amuzament deosebit. Rîdeau unii de alţii. Se distrau şi cei bătrîni. Unii spun că la ei s-a nimerit să fie aşa. La Pîrvova – după ce ridică farfuria merg în grădină şi pun brîul cu care sunt încinşi pe gard. Numără stîlpii şi dacă sunt cu soţ se căsătoresc în acel an, dacă nu sunt cu soţ mai aşteaptă un an.

În majoritatea satelor se obişnuia şi se obişnuieşte şi azi ca fetele să măture casa, în dimineaţa zilei de Anul Nou, duc gunoiul în grădină, se aşează cu picioarele pe gunoi şi aşteaptă să audă primul nume strigat în vecini. Aşa îl va chema pe ursit. La Putna se  spune  ca o fată a auzit numele de Andrei şi aşa îi cheamă bărbatul.

În seara de Sînvăsîi era jocul fetelor. Ele deschideau balul învăţînd băieţii la joc. Pregăteau gustări şi băutură.

La Putna seara de “sînvăsîi” era seara păstorilor. Veneau de la colibe (sălaşuri) pregăteau balul şi petreceau toată noaptea. Dimineaţa plecau la sălaşe. (Zaharia Pătraşcu-Putna)

Un obicei, întîlnit în toate satele almăjene, este formarea  calendarului de ceapă – în noaptea de 31 decembrie. Se taie în două o ceapă, apoi se desprind bucăţi în număr de 12 – cîte luni are anul. Se aşază pe o masă în ordinea lunilor şi se numerotează. În fiecare bucată pune o cantitate egală de sare şi se lasă pînă a doua zi. Dimineaţa se citeşte calendarul în felul următor. Unde este sare uscată luna va fi secetoasă, unde sarea s-a topit luna va fi ploioasă. Acest lucru se face în fiecare casă ca o prognoză meteorologică pentru gospodari, în tot anul, pentru a şti cum să-şi organizeze lucrările agricole.

La Sopotul nou, grupuri de copii, umblă cu “pluguşorul” şi cîntă:

Aho, aho copii şi fraţi

Staţi puţin şi nu mînaţi

Lîngă boi vă alăturaţi”.

Pentru sorcovit primesc bani.

În cîntec este amintit boul ca simbol solar, fiind pus în legătura cu ploaia fecundă a cerului şi belşugul pămîntului. Fiind un simţ solar – este considerat animal sfînt la români. / Purea Natalia-Sopotul

La Borlovenii Noi – în ajun de Anul Nou – un grup de tineri injuga o pereche de boi la un plug şi merg cu pluguşorul, colindînd de la casă la casă. Cîntă conlinde şi sorcovesc familiile care îi primesc. Pe jugul boilor se pune un brad împodobit cu panglici colorate şi fructe – mere, nuci, prune etc. La fiecare casă sunt aşteptaţi în poartă de gospodari li se dă răchie, colăcei proaspeţi, cozonac. Dacă se întîmplă să nu fie serviţi la vreo gospodărie trăgeau o brazdă adîncă în dreptul uşii şi sub fereastră. (Canea Pavel-Breazova)

Acest obicei avea o semnificaţie deosebită pentru comunitate elementele participante şi prin legătura dintre natură şi om.

Plugul este simbol al fertilizării pământului. Boii se asociază cu bunătatea, blîndeţea, calmul, truda, sacrificiul, simbolizează belşugul pămîntului. Brazda trasă de plug este considerată ca un brîu ocrotitor împotriva invaziei forţelor răului. Colacul stabileşte legătura dintre cei vii şi cei morţi, dintre cer şi pămînt. Este simbol al soarelui şi al lunii. Bradul este considerat pom al vieţii, arborele cosmic. “Copac al voinţei de a trăi” / Schopenhauer/. Simbolizează viaţa veşnică, tinereţe, vigoare, mîndrie, curajul, verticalitatea masculină.

BOBOTEAZA ŞI SFÎNTUL ION

Boboteaza este sărbătoarea creştină a botezului Domnului Isus Hristos în apele Iordanului. La 6 ianuarie, fiind printre primele sărbători creştine, ca şi Naşterea Domnului. Ea s-a sărbătorit şi se sărbătoreşte şi asta cu mult fast, în această zi făcându-se sfinţirea apelor. “Aghiazma mare”. În ajunul Bobotezei, preotul merge cu “botezul”, stropind casele credincioşilor cu apă sfinţită în acea zi.

În tradiţia populară, sărbătorii creştine i s-au încorporat multe elemente ale unor rituri ancestrale de fertilitate, de purificare, de cinstire a sacralităţii apei şi a focului. Se mai păstrează şi astăzi obiceiuri ca: săritul peste4 foc, ghicitul, vrăjile de dragoste.

În ajunul Bobotezei, cînd preotul intră în casă cu “botezul” fetele pun mărgelele pe care le poartă pe prag pentru a se trece peste ele. Acestea şi fire de busuioc date de preot le pun noaptea sub perină pentru a visa băiatul cu care se mărită. busuiocul este folosit ca plantă cu calităţi afrodisiace, mijloc magic de a atrage iubitul.

La Bobotează credincioşii vin la biserică şi aduc cîte o găleată cu apă luată din rîu pentru a fi sfinţită (molitva). La găleată se leagă busuioc şi firicele de lînă. Busuiocul se pune pentru proprietăţile sale fecundatoare, fertilizante şi apotropeice / de a alunga duhurile rele /, iar lîna semnifică puritatea, prosperitatea, bogăţia. de la biserică credincioşii merg la rîu unde se încheie slujba de sfinţire a apei-aghiazma. Acum se obişnuieşte ca fetele să rupă firicele de busuioc de la steagul mare,  se pune în apă, pentru a-l păstra tot anul în creinţa că vor avea noroc în dragoste. În ascuns fac acest lucru şi unele femei căsătorite.

Alte familii obişnuiesc să ia apă din rîu în momentul cînd se induce steagul în apă, de lîngă el. O duc acasă şi o pun în butoaiele cu  murătură, cu carne, brînză pentru a se păstra tot anul.

După prînz, gospodarii merg la livizile de pomi şi la semănături cu apă sfinţită şi le stropesc. Tot acum aduc şi colinde de la crăciun/băţ cu care au colindat copiii, îl taie în bucăţi şi îl pun în pomii fructiferi pentru a rodi în cursul anului şi a alunga duhurile rele. A se vede proprietăţile alunului şi a aghiasmei. Alţii aduc şi un topor cu ei şi arată prunilor, ameninţîndu-i că dacă nu fac roade îi taie. Sau dacă vin în livezi, cu /molitvă/ apă sfinţită şi colinde – copii, ei erată toporul şi spun: a zis tata că dacă nu rodiţi vă taie/Miclău Ion şi Veta din Prigor.

Seara în toate comunităţile se organizează bal, petrecînd pînă spre ziuă.

În ziua de 7 ianuarie se sărbătoreşte SFÎNTUL ION BOTAEZATOARUL. Acum, în majoritatea satelor, se sărbătoreşte praznicul Sfîntului Ion de către foarte multe familii. EAl începe cu seara de 6 ianuarie cînd masa de seară era numită “şinişoară. Se invitau rude prieteni şi mîncarea era pomenită pentru sufletele celor morţi. La “sinişoară” era obiceiul ca un copil să fie ridicat în braţe cu patru lumînări făcute din ceară de albine să fie stinse pe tocul uşii făcînd cu ele semnul crucii. Tocul uşii era stropit cu răcnie. Aceasta se făcea pentru iertarea păcatelor a fi feriţi, tot anul, de duhurile malefice, pentru prosperitate, sănătate. A doua zi era masa de prînz cînd erau invitaţi alţi prieteni şi neamuri.

Acest prînz, numit “ziua mare” era dat în sănătatea celor vii din casă, dar şi “vicelor” – animalele din gospodărie care erau suport existenţial al familiei.

După prînz se organiza joc la căminul cultural şi noaptea .La Daboset , noaptea de 6 spre 7 ianuarie era balul celor care îi cheama Ion. Ei căpărau muzica şi aduceau gustări şi băutură. În dimineaţa de Sf. Ion muzica cînta la ferestre, la casele cu numele de Ion.

Aşa se încheia ultima sărbătoare-mare de iarnă.

Cu credinţa că obiceiurile, datinile, credinţele din timpul Sfintelor Sărbători de iarnă se vor păstra, iar cele uitate vor fi revitalizate, am purces la scrierea acestor rînduri, dar şi ca o sfîntă îndatorire, căci ele poartă adevărul neschimbat, adevărul care rămîne temele vieţii şi credinţei noastre, ele fiind viaţa însăşi.

Aceste adevăruri au rămas ca o rază de lumină, ca o rază de nădejde, ca o rază de curaj, ce vine de la Dumnezeu însuşi”/Preafericit Teoctist/.

Bibliografie

Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezana, Caransebeş, 2001

– Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Ivan Evseev, Ed. Amarcord, Timişoara, 2001

– Pe treptele slujirii creştine, Preafericitului Teoctist, Ed. Institutului Biblic, Bucureşti

– Foaia Diecezană, An. IX, Nr. 11-12, nov.-dec. 2003

– Dumitru Stăniloaie, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Editura Elion, Bucureşti, 2001

Anunțuri