REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE

~ Pr.dr.Ioan Ionescu :”PODURILE ŞI PUNŢILE, DATINI LEGATE DE PROBLEMA CONTINUITĂŢII ÎN RITUALUL FUNERAR LA ROMÂNI”

Este cunoscută marea importanţă pe care o prezintă ceremonialul de înmormântare la poporul roman, fiindcă din el „se desprinde o anumită concepţie despre viaţă şi lume a romanilor, cu un deosebit de puternic cult al străbunilor”. Dragostea de cei decedaţi, legătura sufletească a celor în viaţă cu cei plecaţi din mijlocul lor, manifestată prin cinstirea lor, a dat naştere unui cult cu bogate şi multiple manifestări rituale, care se manifestă unitar pe întreg pământul românesc şi constituie factor de unitate şi continuitate românească.

Cum afirma F. Cumont, „nimic nu este mai tenace decât concepţiile referitoare la cultul morţilor, nimic nu se conserva, cu mai mare consistenţă de-a lungul generaţiilor ca obiceiurile funerare. Continuitatea este asigurată” (Lux perpetua, Paris. 1949, p. 11). De aceea, cultul morţiilor constituie pentru noi un document de necontestat al continuităţii ca neam şi popor, ca şi limba ce o vorbim, un document al istoriei permanenţei româneşti. Numai un popor sedentar, un popor legat de pământul său a putut transmite din generaţie în generaţie limba şi obiceiurile sale. în repetate rânduri, N. lorga afirma că suntem un popor care nu ne-am părăsit limba şi mormintele înaintaşilor şi de aceea suntem legaţi de pământul pe care trăim, între cei vii şi cei morţi este o legătură, un pod. o punte de legătură permanentă, nevăzută, pe care cei de aici trec la cei de dincolo şi cei de dincolo coboară la cei de aici, în ceremonialul cultului morţiilor, la pomenirile pe care le fac cei vii pentru ei.

Pe etnografi îi surprinde mulţimea sărbătorilor cu pomenirea celor morţi la români. în Muntenia, Oltenia, Banat, Moldova şi Bucovina, pomenirea celor morţi se face la Moşi, când se dă de pomană pentru sufletul morţilor mâncare şi băutură şi se împart oale cu chituţe de flori, cu apă, cu cireşe în ele etc. Moşii sunt de mai multe feluri şi au loc în mai toate perioadele anului: Moşii de Crăciun, de iarnă, de păresimi, de Florii, de Joi-Mari, de Paşte, de Sfântul Gheorghe, de Ispas, de Rusalii, de Sânziene, de Sân-Petru, de Sânt-Ilie, la Schimbarea la Faţă, de Sfânta Măria, de ziua Crucii, de Sânmetru sau de toamnă etc. Moşii sunt consideraţi ca spirite familiale, în cinstea cărora se aduce pomană (I. Vlăduţiu, Etnografia românească, Bucureşti, 1973, pp. 412-413; M. Olinescu, Mitologia românească, 1944; S.F. Marian, înmormântarea la români, 1892).

Cum menţionează Gh.Vrabie, nu există anotimp care să nu aibă moşii săi şi nu există sfârşit de muncă ori cules de roade, din care să nu se dea de pomană şi morţilor. Unele aspecte iau forme de-a dreptul izbitoare. La moşii de primăvară se aprind focuri în curţi, lângă ele se aşează mese încărcate cu de-ale mâncării, ulcele cu apă, lumânări aprinse şi chiar scaune, cu credinţa că în această zi morţii vin, se aşează şi se încălzesc, mâncând din cele pregătite. Imaginaţia este atât de corectă, încât gospodina nu aşează decât atâtea scaune, străchini cu mâncare, lumânări câţi morţi are. Tot acum se varsă vin şi rachiu la buciumii de vie, se înconjoară ogoarele cu fum, spre a fi ferite de rele şi a rodi. Se subliniază legătura puternică dintre duhurile nefaste care se abat asupra ogoarelor şi sufletele morţilor. Morţii cărora nu li se fac cele cuvenite se transformă în strigoi şi în spirite nefaste pentru gospodărie, încât grija pentru străbuni capătă şi o altă semnificaţie. Nu lipsită de interes este şi credinţa că la Rusalii, în vară, locuitorii să nu mănânce fructe, cireşe ori fragi, până nu fac chituţe legate cu flori, pe care le dau de pomană. În toamnă, la Moşii de la Sânmedru, fierb grâu cu lapte, pregătesc mâncăruri cu brânză şi unt, fiindcă este încheierea păstoritului, când iarăşi trebuie să se dea de pomană. Chiar când se culeg porumbul, merii, stupii, întâi se dă de sufletul celor decedaţi şi apoi mănâncă cei ai casei (Gh. yrabie, Folclorul, Bucureşti, 1970, p.265).

Între omul vieţuitor, străbunii morţi şi natură se stabileşte astfel o strânsă legătură. Oglindind viaţa cu moravurile şi obiceiurile poporului, ele sunt pătrunse de o concepţie ce-şi are rădăcinile în însăşi existenţa primordială a omului.

Cultul străbunilor, îmbrăcat astăzi în forma pietăţii creştine, cuprinde în sâmburele lui nenumărate forme preisto­rice păgâne. Îmbinarea vieţii şi a muncii celor vii cu viaţa de dincolo, a celor morţi, arată că populaţia acestor locuri este strâns legată de pământul locuit, prin munca de zi cu zi şi prin tot ce are în el îngropat mai sfânt, moşii şi strămoşii săi. De aceea, pământul ţării este sfânt şi apărarea lui este o datorie sfântă de apărare a mormintelor moşilor şi strămoşilor îngropaţi în pământul ţării, al ţarinii, al ţărânii, adică al pământului muncit, ogor, făcut ţărână. Până astăzi invocarea la morminte este şi „să-i fie ţărâna uşoară”, expresie liturgică cunoscută din secolul al IV-lea.

Morţii, în felul acesta – spune Gh. Vrabie – erau consideraţi „clei loci”, un fel de spirite protectoare ale holdelor şi păşunilor, lumea lor fiind vecină cu cea a celor în viaţă. Vechea concepţie a multor popoare despre acei „lari familiares”, în zeităţi „chtoniene”, o vedem ca proprie Geto-Dacilor, trasferaţi şi păstraţi de-a lungul veacurilor la români.

Dacă cuvântul moş este autohton, traco-dac, lingvistic el este prezent atât în vocabular, cât şi în evocarea cultică, fapt care-i dă o semnificaţie metafizic-religioasă.

A cerceta, a cunoaşte şi a înţelege cât mai îndeaproape datinile legate de cultul morţilor, de cinstirea moşilor, este în primul rând un act de valoare istorică şi socială. Cum s-a spus, istoria nu este numai a celor vii. O patrie o formează şi cei vii şi cei morţi laolaltă, adică pământul şi cerul de deasupra împreună. Patria, cum spunea V. Pârvan, este de natură spirituală „Sunt Perentalia. Cei vii pomenesc pe cei morţi. E o datorie, pe care muritorii şi-au statornicit-o, dintru însuşi începutul gândului despre moarte” (V. Pârvan, Memoriale, Bucureeti, 1923, p. 163).

Cu ani în urmă, înalt Prea Sfinţitul Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, a adus o contribuţie valoroasă la simbolistica şi înţelesurile religioase ale unui element etnografic din cultul morţilor: Podul considerat ca simbol şi înţelesurile lui religioase (în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXII (1970), nr.7-8, pp 707-713). Simbolistica podului este prezentată documentat, în toate marile religii, în budism, la inzi. la medo-perşi, la evrei, la greco-romani, la mahomedani, la creştini şi la români. Însuşi cuvântul pontif, cu menirea de a uni pe cele văzute cu cele nevăzute, întocmai ca un pod, vine de la latinul pons şi facio-facere şi arată importanţa temei tratate.

În cele ce urmează vom prezenta unele aspecte şi înţelesuri mai puţin cunoscute şi cercetate ale acestui element, în Oltenia. În credinţele poporului român, drumul pe care îl străbate sufletul decedatului spre judecată, înainte de a ajunge în împărăţia cerului, trebuie să treacă peste o mulţime de râuri şi pâraie, unele mai mici şi înguste, lesne de trecut, iar altele mai mari, mai late şi mai adânci, peste care nimeni nu e în stare să treacă fără ajutor.

Neamurile apropiate celui decedat, voind a-i înlesni cât se poate de mult trecerea şi peste aceste râuri, îi aştern în cale, – de acasă şi până la mormânt, în diverse locuri: la pragul casei sau al tindei, lângă poarta ogrăzii, la răspântii şi în crucile drumului, la intrare în curtea bisericii şi în ţintirim sau pe pragul uşii de la biserică şi pe cel de la porţile ţintirimului, dar mai cu seamă pe la toate podurile, punţile, râurile, pâraiele, şanţurile şi gârlele cele mai însemnate peste care trebuie să treacă cortegiul funerar –, câte o bucată de pânză de casă curată, lungă cam de 3 coţi, sau câte un ştergar, o pereche de mâneci, ori o năframă, care în cele mai multe părţi din Bucovina se numesc poduri, dar şi punţi.

Pe lângă fiecare dintre podurile acestea, care se aştern de-a curmezişul drumului peste care trece mortul, sau mai bine zis, cei care duc sicriul cu mortul, în mai multe locuri se mai pune şi câte un colac sau o pâine însoţite şi de câte o lumânare. În colţurile pânzelor se pun şi bani (pomneţi). După credinţa unora, podurile ce se pun în calea mortului stau în legătură şi cu puntea raiului, care este foarte îngustă şi greu de trecut. Deci, sufletul care a trecut toate vămile, ajungând la puntea raiului, care se află nemijlocit înaintea acestuia, aşterne pânza care i s-a pus în cale.

De sensul podurilor sau punţilor sunt legate şi prosoapele sau batistele ce se împart cu prilejul înmormântării şi la parastasele de după înmormântare, cu bani legaţi la colţuri şi cu lumânări aprinse.

„Un acelaş rost au şi văluşelul de pânză şi cel de peşchire, să servească de poduri şi punţi, deoarece mortul, după credinţa ţăranilor români, are de trecut punţi şi poduri, iar banii urmează să~i servească la plata vămilor, în timp ce lumânările îi vor lumina calea.”

La români, podul sau puntea apar şi la reprezentarea picturală a vămilor văzduhului. Necunoscute în arta celorlalte – ţări ale evului mediu creştin, vămile sunt un produs al folclorului românesc, după cum a arătat Paul Henry (De l’originalite dei pentures bucoviniennes dans I’aplication des principes byzantins, în „Byzantion”, 1924, pp. 300-311 – Idem, Folklore et iconographie religieuse, Bucureşti, 1928, pp 63-97, Extras din „Bulletin de l’institut franşais des hautes etudes en Roumanie”, Melanges, 1927, Bucureşti, 1928, pp 1-11). Ele ilustrează o străveche credinţă populară, întâlnită şi aiurea în răsăritul Europei, dar care s-a bucurat de o răspândire extraordinară tocmai în ţările române.

În general, datinile legate de ritualul funerar din Oltenia sunt aceleaşi pe întregul pământ românesc, cu accentuarea unor elemente, care în alte părţi ale ţării sunt mai puţin practicate sau au ieşit din practică. Astfel, cântecul funerar sau bocetul, elegia funebră, numit Strigarea zorilor se păst uază astăzi numai în părţile de nord ale Olteniei, în special în Ciorj şi Mehedinţi, ca şi pe versantul transilvănean al regiunii, în Hunedoara şi Banat.

Un alt element al ritualului funerar păstrat în Oltenia, Olt şi Argeş, mai puţin în alte părţi ale ţării, este focul morţilor, pe care l-am înregistrat şi l-am descris sub aspectele sale întâlnite, cu semnificaţia lui autohtonă, geto-dacă (Datini legate de problema continuităţii în ritualul funerar din Oltenia, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXIV (1972), nr. 7-8, p. 490-500).

Obiceiul podurilor nu l-am reţinut în cercetările mele cum este prezentat de Florea Simion Marian (înmormântarea la români, 1892), cu bucăţi de pânză, lumânări, colac, care se aştern pe calea pe care trebuie să treacă cortegiul mortului. Este posibil ca acest obicei să fi existat şi aici, dar se păstrează în Bucovina, în Moldova şi în cea mai mare parte din Muntenia.

Pe lângă prosoape, batiste, cu lumânarea aprinsă şi cu bani în colţuri, care se împart preoţilor şi participanţilor cu prilejul înmormântării şi la parastase (numărul batistelor ajungând până la 44 ca în comuna Scoarţa, judeţul Gorj), se prinde cu aţă roşie un ban de mâna stângă a mortului, se aruncă bani la opriri, la răscruci şi poduri sau punţi, în apele curgătoare, peste care se trece, se pun bani în coşciug şi în mormânt, se însoţeşte mortul de bocete, se cară apa mortului timp de şase săptămâni. Pe lângă acestea, în Oltenia, în părţile Argeşului şi Oltului, în unele sate şi comune se construieşte şi câte o punte peste o apă curgătoare, sau, în unele cazuri un podeţ peste câte un şanţ. peste care se trece. La capătul punţii se pune o cruce. Ea se mai pune în stâlpul porţii casei decedatului sau într-un pom din preajma punţii sau podeţului, care se numeşte puntea mortului. În Oltenia, se spune: „se pun punţi”, spre deosebire de Moldova şi Bucovina, unde se spune: „se pun poduri”. Pentru pomenirea decedatului se ridică şi o fântână, cu o cruce lângă ea şi cu inscripţie mortuară.

În unele sate se construieşte numai puntea sau podeţul. În altele, se face numai fântâna, fără punte, iar în altele se face şi punte şi fântână, care se sfinţesc la slobozirea apelor la şase săptămâni.

Din judeţul Vâlcea am reţinut cele mai multe date. În comunele: Amărăşti, Aninoasa, Creţeni, Grădiştea, Jaroştea. Lădeşti, Livezi, Mădulari-Beica, Olteanca-Glăvile, Pesceana. Roşiile-Petreşti, Scundu, Şuşoieni, Valea-Mare, Văleni, Voiculeasa, Zătreni se construiesc şi punţi şi fântâni.

În judeţul Olt am obţinut informaţii pentru punţi şi fântâni în comunele: Câmpu Mare, Dobroteasa, Sâmbureşti, Oteşti, Vultureşti-Dienci.

În judeţul Argeş, în special în partea de deal şi de munte, se practică, în general, construirea de fântâni şi slobozirea ei (slobozirea apei), cu parastas şi sfeştanie la şase săptămâni. Construirea de punţi şi podeţe a devenit mai rară, cum am reţinut-o în comuna Rociu.

Din judeţul Mehedinţi am obţinut informaţia pentru construirea numai de punţi şi nu de fântână, în comuna Albuleşti.

În judeţul Gorj se construiesc şi punţi şi fântâni în comune ca: Albeni, Berleşti, Busuioci, Bustuchin, Cordeşti, Hurezani, Jupâneşti, Logreşti-Moşteni, Licurici, Obârşia, Plopşoru, Rădineşti, Stejaru, Stoina.

Din judeţul Dolj am reţinut că se construiesc mai mult punţi şi mai puţin fântâni în comunele: Argetoaia, Braloştiţa (cu satele din jur: Sfârcea, Ochişor, Corbu, Valea Fântânelor. Schit), Busu, Carpen, Grădiştea (punte şi fântână), Greceşti, Scăieşti, Secu.

Din cele prezentate, datina sau obiceiul construirii de punţi şi fântâni pentru pomenirea celor decedaţi, de care Simion Florea Marian spunea că se afla la vremea sa în general în toate provinciile româneşti, se constată şi astăzi în Oltenia, ca şi în judeţele Argeş şi Olt şi, desigur, în toată Muntenia şi nu mai puţin în Moldova, Bucovina, Ardeal şi Banat, pe toată aria românească.

Însă datina construirii de punţi pentru pomenirea celor morţi, la şase săptămâni, o găsim, în momentul de faţă, după câte cunoaştem mai mult în Oltenia, ceea ce dovedeşte o zonă folcloric-etnografică autohtonă, cu baze în lumea traco-romană.

Folosirea banilor la înmormântare, cu banul legat de degetul defunctului, cu cei puşi în coşciug, în morminte sau aruncaţi la opriri, la răspântii şi în ape curgătoare, amintesc de obolul lui Charon pentru imaginara trecere cu barca a sufletelor morţilor peste apa fluviului Acheron din infern.

Datina funerară a folosirii banilor este caracteristică lumii greco-romane şi se află în legătură cu datina punţilor.

Datina folosirii banilor în ritualul funerar, datina obolului şi cea a construirii punţilor nu se întâlnesc în unele regiuni cum este Maramureşul, Transilvania şi zona Munţilor Apuseni şi Ţinutul Zarandului.

Pe teritoriul fostei Dacii, D. Protase arată că se cunosc astăzi peste 50 de locuri în care s-au descoperit mai multe morminte izolate geto-dacice, din secolul al V-lea, î.d.Hr. şi până în secolul I d.Hr. în covârşitoarea lor majoritate, plane sau tumulare, mormintele aparţin unor indivizi de toate vârstele, bărbaţi sau femei, din toate categoriile sociale. „Obolul lui Charon” nu este încă dovedit în mod indiscutabil în mormintele geto-dace. Monedele lipsesc în mod constant şi în mormintele celtice din Dacia (sec. IV î.d.Hr.).

După cum demonstrează descoperirile de la Chilia (judeţul Olt) şi Cipău (judeţul Mureş), Mediaş (Judeţul Sibiu) şi altele, nici dacii liberi şi nici carpii intraţi pe teritoriul fostei Dacii romane în a doua jumătate a secolului al Ill-lea, deşi cunoşteau moneda romană ca mijloc avantajos de schimb, nu au practicat obiceiul de a o pune în morminte, în sensul credinţei greco-romane. Nici sarmaţii-roxolani din Dacia (secolul II-IV) nu au monede în morminte, spre deosebire de sarmaţii-iazygi din Câmpia Tisei la care se constată mai frecvent monede în morminte. Astfel, „Obolul lui Charon” este o datină funerară caracteristică lumii greco-romane. Ea nu a existat la geto-daci şi apoi Ia daco-carpii din regiunea carpato-dunăreană (D. Protase A existat la geto-daci concepţia greco-romanã despre „Obolul lui Charon?” în „Studii şi cercetări de istorie veche” tom. 22, 1971, nr. 3, p. 495-500; Idem, Considerations sur Ies rites funeraires des Daces, în „Dacia” IV, 1962, p. 173-197).

De Ia geto-daci ne vine, în schimb, focul purificării, cu focul morţilor din Joia Mare (Joimărelele), ca şi priveghiul aflat încă în zona Munţilor Apuseni, în Zarand şi în unele părţi din Moldova, ca în Vrancea, precum şi elegia funerară Strigarea morţilor, prezentă în Oltenia, ca şi focul morţilor.

La aceste elemente din lumea greco-romană, în ritualul funerar s-au adăugat noi elemente creştine într-o simbioză specifică a poporului român, care îl diferenţiază de popoarele din jur, creştinate patru-cinci secole mai târziu şi în alte împrejurări.

Ca elemente creştine, în ritualul funerar găsim lumânarea aprinsă (lat. luminaria), cu simbolul luminii, simbolul lui Hristos; construirea de fântâni şi puţuri, cişmele străjuite de cruci, căratul apei mortului timp de 40 de zile: împărţitul hainelor, mesele de pomenire (pomenirea – pomenile). Toate sunt în lumea creştină o urmare a cuvintelor Mântuitorului: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat…” (Matei, 25, 35-36).

Praznicul funerar se practica şi în lumea veche greco-romană, dar în lumea daco-romană a căpătat o nouă înţelegere. o nouă semnificaţie spirituală, după cum slobozitul apelor, venit din lumea daco-romană, capătă un nou simbol în spiritualitatea creştină. împărţitul fructelor, al roadelor grădinilor şi câmpurilor, pentru cei morţi mai întâi, până a nu mânca din ele. a căpătat sensul spiritualităţii creştine şi nu mai pot fi considerate ca practici „păgâne”, ale lumii daco-romane, ci practici adoptate în dimensiunea lumii creştine daco-romane agrare. Cu aceste practici venim din vremea creştinismului daco-roman, după cum din această epocă venim şi cu lexicul creştin daco-roman al latinităţii carpato-dunărene (vezi Pr. Ion Ionescu, Privire asupra cuvintelor cu sens religios din fondul principal lexical al limbii române, în „Mitropolia Olteniei”, VIII, (1956), nr 6-7, p. 343-359, Idem, Termeni de cultură creştină daco-romană, în „Limba română”, XL, 1991, 1-2, p. 57-63). Şi din această lume, am spune, ne vine şi motivul mioritic şi cel al jertfei zidirii Meşterului Manole.

Creştinismul daco-roman dinaintea feudalismului are un caracter popular ţărănesc, fiindcă vine din epoca obştilor săteşti şi este legat de prelungirea Imperiului Roman în Dacia în secolele IV- V. Cum spunea P.P. Panaitescu, în Dacia n-au fost temple dărâmate, nici idoli sfărâmaţi, n-a fost nici o luptă, nici chiar în conştiinţa oamenilor. Părăsind vechile obiceiuri, poporul nu vedea contrazicerea între vechea şi noua credinţă. El s-a plecat în faţa soliei noi, care i se aducea şi a păşit în Biserică, aducând cu dânsul, în faţa altarelor şi riturile sale preistorice.

Adaptarea creştinismului la români n-a prezentat numai o îmbinare în cugetul popular a credinţei universale creştine cu cea locală, daco-romană, dar şi alcătuirea unei interpretări româneşti a religiei. Toleranţa religioasă faţă de alte credinţe existente pe pământul românesc formează o caracteristică a mentalităţii religioase româneşti. La români, religia este înţeleasă colectiv. Rugăciunea, ca şi ispăşirea păcatului se face în comun, pe obşti, pe familii mari înrudite prin sânge. Felul românesc de a înţelege creştinismul a fost un element hotărâtor pentru dezvoltarea culturii româneşti în evul mediu (P.P. Panaitescu, Introducere în istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 103).

În lumina acestei costatări, se pot interpreta şi datinile întâlnite în ritualul funerar, aduse în discuţie.
Construirea de punţi în Oltenia, pentru pomenirea celor morţii, ca şi folosirea de prosoape, de batiste, cu bani legaţi în colţurile lor şi folosirea banilor cu rolul de „Obol” venite din lumea Imperiului Roman, justifică concluzia cercetărilor arheologice, conjugate cu izvoarele literare care s-au păstrat, că Dacia Traiană sud-carpatică n-a fost părăsită, stricta sensu de Imperiul Roman, în anul 275. Interesele strategice şi economice î-au determinat pe romani sa-şi menţină dominaţia, – uneori efectivă, alteori nominală –, asupra teritoriului dintre Carpaţi, Dunăre şi Olt şi asupra unor teritorii limitrofe, încă circa 270 de ani după părăsirea oficială a restului Daciei Traiane.Fosta Dacie Traiană subcarpatică a fost populată fără întrerupere. Elementele etnice care au asigurat permanenta vieţii au fost daco-romanii şi mai apoi străromânii şi românii (cf. Octavian Toropu, Romanitatea târzie şi străromânii în Dacia Traiană sud-carpatică (secolele III -IX ), Craiova, 1976, pp 200-201. Această realitate istorică o dovedeşte şi documentaţia noastră folclorico-etnografică creştină în legătură cu prezenţa punţilor în ritualul funerar la români.

Pr. PROF. ION IONESCU

5 comentarii so far
Lasă un comentariu