REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE

Tradiţia creştină şi cea „păgână” se împletesc şi se contopesc atât de ciudat, în ce priveşte semnificaţia Crăciunului şi Anului Nou, la români, încât simţim nevoia să ne alăturăm unor vestiţi folclorişti şi iniţiaţi, spre a decanta măcar câteva simboluri abisale, pre-creştine.

Puţini dintre copii mai simt, astăzi, în localităţile României, cum sufletul lor e cuprins, în nopţi îngheţate, înalte şi strălucind de lumini gheţoase şi magice –  de o teribilă nelinişte, în care teroarea mistică se amestecă, inexplicabil, cu bucuria ascunsă – precum atunci când începea, pe vremuri, să se desfăşoare, pe uliţe şi străduţe, marele, tainicul şi blândul  Spectacol-Ritual al Crăciunului, respectiv cel efervescent, violent şi fermecat al Anului Nou. Se simţea, în aer, cum plutesc duhurile puternice ale unor bătălii crâncene  –  şi noaptea părea, totodată înspăimântătoare şi magică: în case, gospodarii, cu toată familia strânsă în jurul vetrei, în care jarul (de pe urma arderii unui buştean enorm) pâlpâia misterios – aşteptau să se petreacă ceva cu totul extraordinar şi minunat. Pe uliţe, pâlcuri de măşti terifiante, obiceiul ca marile cete de „iniţiaţi” să-i ia la goană, prin zăpadă, pe copiii-„mucoşii” curioşi, dar neiniţiaţi  –  făceau, de Anul Nou, spaima şi deliciul sărbătorii. Şi, mai cu seamă, URSUL-Mască, în acest teatru sacru, cu scălâmbăielile şi mormăielile lui ameninţătoare  – era centrul groazei şi atenţiei fascinate!

Despre Crăciun, Petru Caraman, în Substratul mitological sărbătorilor de iarnă la români, Iaşi, 1931 – spune: „Crăciunul pare a cuprinde în el şi elemente din cultul solar, ce amintesc de sărbătoarea lui Mithra, pe care a înlocuit-o <<dies natales Solis invicti>>” – adică Ziua de Naştere a Soarelui de Nebiruit…Dumnezeu-Hristosul creştin…Cele mai însemnate probe ale sărbătorii Crăciunului-cult solar: „1-arderea butucului în noaptea de Crăciun; roatele de foc, cărora li se dau drumul pe costişă, în noaptea de Crăciun; 3-focurile care se fac în dimineaţa de Crăciun; 4-colacii de Crăciun, care imită forma Soarelui, amintind capul nimbat al lui Mithra, aşa cum e sculptat rudimentar pe unele din basoreliefurile numeroasele lui temple, aflate pe pământul Daciei şi în Moesia, ca şi aiurea în răsăritul şi apusul Europei” – cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Buc., 1987. Cât despre fermecatul brad de Crăciun, acelaşi R.Vulcănescu afirmă: „Între bătrânul cioban mirific Crăciun şi bradul sacru – relaţia e mult mai veche decât aceea pe care a stabilit-o, în sec. XIX, Sf. Bonifaciu de Strasbourg, pentru întreaga creştinătate occidentală, de unde s-a  extins şi în orientul Europei.” Da, îmi amintesc vechi legende, poate de mii de ani  –  în care se spune că Dumnezeu (Creatorul-Creationis-Crăciun, nu?) stă în faţa apei neclintite a mării  –  şi nu e-n stare să facă lumea…Şi, deodată, fie se mânie cumplit, fie râde teribil  –  şi, dintr-odată, din  mijlocul apelor pasive se înalţă, fără seamăn de mândru, Bradul Cosmic, având pe ramuri flăcările stelelor şi tuturor aştrilor…Lumea…

Ei, Crăciunul e blajin, cu colindele lui duioase, pline de melos şi de pură şi sfântă  naivitate: „Astăzi s-a născut Hristos…” Dar Anul Nou vesteşte, iarăşi, Naşterea  –  cu mult mai multă forţă, chiar agresivitate cumplită – ca un Armaghedon…Nici o discreţie, ci etalarea ostentativă a forţelor, şi de partea duhurilor bune, şi de partea celor rele: zgomotul teribil, din tot felul de surse agrar-domestice (vi-l mai amintiţi pe Ion Creangă, cu Amintirile lui, unde spunea că urătura se poate face, parcă mai bine, şi din băşică plină cu grăunţe, şi din vătrai şi cârceie?) este, se pare, tocmai pentru a speria şi alunga, înapoi în iaduri, fojgăiala de demoni, stingătorii/capturatorii de Soare…

Spune Adrian Bucurescu, în Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997, p. 233: „În complexul astronomic de la Sarmizegetusa mai există şi câteva aliniamente ce reprezintă numărul zilelor de post. (…)Culmea e că până şi cele 7 zile ale săptămânii dacice amintesc de cele de astăzi: prima se numea AVLANA-<<Deplina>>, <<Integra>>, după un supranume al zeiţei-mame;  a 2-a, AMALTHEIA-<<Cea care creşte zeii>>, era închinată mamei adoptive a Gemenilor Divini (Dublul Zalmoxis); a 3-a, MERGURIUS-<<Înaintemergătorul>>, era ziua lui Orfeu, de post, fiindcă acesta fusese ucis; a 4-a, ZIAIS-<<Luminoasa>> – era ziua lui Artemis ; a 5-a, BENNAR-<<Jertfa, Jertfitul>> – era zi de post, dedicată lui Apollon, de asemenea ucis; a 6-a, SABATHIOS-<<Casa Domnului>> sau SAMBATIS-<<Purificarea>> – era închinată tatălui adoptiv al zeilor; în fine, a 7-a, DOMNICA-<<Schimbarea Vremii; Marea Purificare>> – era a lui TATO NIPAL-<<Tatăl Ceresc>>.

În legendele sacre geto-dacice se spunea că, la vârsta de 7 ani, micul Zalmoxis a început să păzească oile tatălui adoptiv, Admetos-Aisepos. Uneori, ciobănaşul divin era ajutat şi de sora lui geamănă. Ca să treacă în calendarul lor vârsta de 7 ani a celor doi ciobănaşi, geto-dacii au pus-o în a 7-a zi după Naşterea Sfântă şi au numit-o VESELIA-<<Timp Nou, Loc Nou; Schimbare; Sărbătoare>>. Aşa s-a ajuns ca Anul Nou să nu mai fie serbat de Crăciun, ci mai târziu cu 7 zile, iar creştinii, de la Veselia, au consacrat această sărbătoare Sfântului Vasile(s.n.). De altfel, în unele ţinuturi româneşti, Anul Nou mai este numit Crăciunul Mic (s.n.).

Un alt exemplu, dintre sărbătorile dacice preluate de alte culte, este planta ANIAR-SEXE-<<Şase Ianuarie; Bobotează>>, atestată de Dioscoride. La 6 Ianuarie, a 13-a zi de la Crăciun, se sărbătorea Botezul Gemenilor Divini, ce se săvârşise când împliniseră 13 ani. De la acest botez  în apă, ce se mai numea şi ANIARSEXE, vecinii tracilor au creat mitul lui Narcis, cel ce se aruncă în apă, asupra propriului chip. Un pseudo-mit alegoric afirmă că, în locul morţii lui Narcis au răsărit narcise. La geto-daci, Aniarsexe se numeau multe flori ce înfloreau iarna, prevestind primăvara.”

Dar URSUL – atât de aşteptat şi atât de înspăimântător – URSUL!  –  ce rol are în Spectacolul-Ritualul Divin, oare? Romulus Vulcănescu, în conexiune de păreri cu Adrian Bucurescu şi cu marele iniţiat al românilor, Vasile Lovinescu – face legătura între Urs şi Zalmoxis („nebrida din piele de urs pe care o purta Zalmoxis pe umăr(…) în tracă, ZALMO=BLANĂ, PIELE”) – Reys Carpentier confirmă că Ursul este „animal totemic al dacilor – ZALMO=PIELE şi OLXIS=URS. Zalmoxis este zeu chtonian identic cu Gebeleizis. Partea a 2-a a numelui Gebeleizis – Beleizis, este egală cu Meleizis, care, în tracă, însemna <<mâncător de miere>>  – adică URS”.

„După ipoteza noastră enunţată recent, spune R.Vulcănescu, numele lui Zalmoxis ar putea fi un apelativ cu valoare de tabu al zeului cerului şi al soarelui¹, în ipostaza lui umană, un purtător de piele de urs, nu atât în sensul de nebridă, cât de mască-galee, alcătuită dintr-un cap de urs, folosită în ritualurile şi ceremoniile ce ţineau la daci de cultul străvechi al ursului carpatic. Măştile-costume de urs folosite de colindătorii de Anul Nou se aseamănă cu galeele arktomorfe. Ceea ce ar putea însemna că Zalmoxis a fost un mare pontif al unei congregaţii religioase de tipul Männerbund-ului, confreria ursinilor, în cadrul căreia a întreprins reforma mitologică pe care o cunoaştem şi după roadele căreia a fost proclamat zeu”.

Ursul are rol cosmogonic, la traci: pe spinarea unui Urs au fost sprijiniţi stâlpii pământului. Pentru că e un animal PUR şi SINCER  – a fost inclus pe cer, în constelaţia Ursul Mare şi Ursul Mic – care devin Carul Mare-Carul Mic. URŞII de Anul Nou alungă demonii din case şi ogrăzi şi urează (ei şi ursarii lor…) un an fericit – colindul-urătura având caracter augural şi propiţiatoriu). Mihai Coman, în Bestiarul mitologic românesc, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Buc., Buc., 1996, p. 143 – îl secondează pe R.Vulcănescu – şi-l completează: „În colindul cu Ursul, animalul moare şi învie, într-o dramatizare simbolică a mitului renaşterii naturii/cosmos (…) Animal lunar prin excelenţă, el era legat de zeiţele naturii (n.n.: şi ale URS-itei-Destin…) , de sacrificiile sângeroase închinate lor în momentele de criză ale anului  –  concomitent sau pe rând, sacrificator şi sacrificat(…) Ursul e puternic, deţine toate puterile firii, vindecă, alungă răul, apără de demonii malefici; este binevoitor şi protejează roadele câmpului”. Deci, cu forţa de foc a URSULUI  se împinge anul din zona de criză (pericolul de stingere a Soarelui, de la Solstiţiul de Iarnă!)  – şi se rearmonizează ritmurile cosmice!

Şi, dacă mai întrebăm şi pe Vasile Lovinescu (Creangă şi Creanga de aur, Cartea Românească, Buc., 1989) şi Dicţionarul de simboluri, al lui Jean Chevalier/Alain Gheerbrant  – aflăm că nu degeaba copilul de altădată se înspăimânta, cu fiori de adâncă teamă şi curiozitate aţâţată, de Masca-Urs de pe uliţă: Ursul, la traci, ca şi la celţi (unde regele vestit Arthur, primus inter pares la Masa Rotundă a Cavalerilor  –   era, de fapt…URSUL!), este  simbol al castei KSHATRYA – a RĂZBOINICILOR… – complementar, dar şi în dispută cosmică perpetuă, cu funcţie cosmogonică (precum yin cu yang) – cu BRAHMANII – casta PREOŢILOR!

prof. dr. ADRIAN BOTEZ