REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~ Ştefan cel Mare: documentele etnoistorice

Fondul de documente etnoistorice cel mai impresionant la noi  se compune din legende, file de cronică şi amintiri păstrate din generaţie în generaţie despre Ştefan cel Mare şi Sfânt. Reînvie astfel o epocă, oameni, fapte şi întâmplări. Dintre toţi eroii bucăţilor de lectură, Ştefan este cel mai bine conturat. Câteva citate ne vor îndreptăţi aceste afirmaţii, urmând ca cititorul nostru să completeze aceste mărturii cu faptele relatate în capitolele cărţii.

Ştefan cel Mare şi Sfânt „nu era mare la statură, ci un om mărunţel, da-i vorbă că era mare-n cap: mare şi la minte şi cu chibzuială; era mare în sfat şi în fapte, cum n-a mai fost altul ca el şi… poate nici nu va mai fi vreodată!” „Deci, era mic la stat, dar era iute amarnic, încât se bătea cu 30 de oameni deodată, fără să se teamă c-ar fi bătut”.

A fost predestinat să fie domn vestit şi să facă fapte bune, după cum şi numele arată, îngerii îl ocroteau încă de mic. A făcut ucenicie pe lângă bătrânii sihaştri. Când era în lupte, „totdeauna de-a dreapta lui era un arhanghel cu o sabie de foc şi piereau vrăjmaşii câte zece paşi înaintea lui Vodă, fără ca cineva să-i fi pălit sau să-i fi puşcat. Vezi că pierea de sabia de foc a arhanghelului”. „Oricine îndrăznea şi se scula asupra lui, el îl învingea şi-l făcea să poarte frică un timp îndelungat, că era omul lui Dumnezeu: smerit, îndurător, cu dreptate şi totdeauna, de câte ori avea să poarte război cu vreun duşman, nu se pornea de acasă până nu însura 24 de flăcăi şi mărita 24 de fete, dându-le tuturor averi şi făcându-i gospodari. Afară de asta, nu se pornea niciodată la război, până nu alegea mai înainte un loc oarecare de mânăstire, ca, întorcându-se de la război biruitor şi deplin sănătos, să zidească mânăstire pe locul acela”.

„Pe cât era de vrăjmaş (amarnic) în vreme de război, pe atât era de bun şi blând şi cu dreptate în vreme de pace. Celor săraci le da bani şi moşie; tot aşa şi celor viteji şi cu credinţă către domn. Celor năpăstuiţi şi asupriţi le făcea dreptate, aşa că-n ţara lui era numai belşug şi toate cele de mulţumită”. Ştefan Vodă „cununa, boteza şi petrecea la cumetrii alăturea cu ţăranii (…), era gospodăros, având podgorii vestite la Cotnari şi Ştefăneşti şi pe lângă toate curţile şi la moşiile lui erau gospodării ca acelea, că nu mai avea pereche”.

„Lumea crede că Ştefan cel mare şi Sfânt n-a murit, ci s-a-nălţat la cer, cu trup cu tot, ca să-şi deie seamă de faptele lui bune şi creştineşti”. La moartea lui, trei zile şi trei nopţi i-a ars o lumânare la mormânt, „fără ca să fi putut cineva s-o stingă”.

În timpul bătăliilor pe care le aveau moldovenii după moartea lui, el „ştia din mormânt şi începea să plângă şi cum începea plânsul, îndată încetau bătăliile şi era pace”. În timpul bătăliei, duhul lui umbla pe pământ. „Ştefan cel Mare şi Sfânt are să-nvie înainte de învierea cea de obşte, călare pe calul lui şi cu sabia în mâna dreaptă”. „Bucovina se va întrupa iarăşi cu ţara Moldovei, când Ştefan-Vodă va scoate afară din mormânt vârful săbiei lui”. Atunci, „când va învia Ştefan-Vodă, are să vadă cum ne-am stăpânit bucăţica noastră de pământ, care ne-a lăsat-o mândră şi îmbelşugată şi pentru care s-a bătut el de 40 de ori cu vitejie şi dragoste de moşie”. „Dacă s-ar scula Ştefan din mormânt şi ar vedea ce s-au făcut moldovenii lui, ar fugi plin de jale iarăşi înapoi de unde a ieşit”!

Ştefan a fost „sufletul de viaţă, cheagul neamului românesc”. El este „marea umbră, care de-acum va pluti peste noi în adânca viitorime ca un duh apărător”.

Ştefan era „înţelept, isteţ, inimos şi viteaz, cum n-a mai fost altul pe timpul lui, de-ai fi umblat să cauţi lungiş şi curmeziş”. Era, „după cum am auzit istorisindu-se din moşi-strămoşi, omul cel mai înţelept, mai isteţ, mai vestit şi mai tare dintre toţi împăraţii şi craii de pe vremea lui”.

Ştefan-Vodă, „când se întărâta, era mânia lui Dumnezeu, era mai rău decât un leu…, ştii colea, când îl stârneşti din culcuşul lui şi-l zădăreşti… Bătea şi tăia în duşmani ca în curechi, necruţând pe nimeni de-ar fi fost măcar oricine…, să fi fost, chiar frate-său, numai să fi ştiut că-i duşman”.

Tinerii moldoveni din vremea lui Ştefan cel Mare „atunci, când auzeau că turcii, ori tătarii, ori ungurii, ori alţi păgâni şi duşmani au intrat în ţară şi voiesc să o prade, hei! Să-i fi văzut numai, cum apucau securea (toporul), coasa, furca de fier, sau orice le venea în mână şi cât ai bate în palme, erau pe drum, gata de-a da pieptul cu orişicine. Îşi puneau chiar viaţa pentru ţară şi legea lor, că pe atunci mergea treaba altfel! Românul de pe timpul acela nu se lăsa, ca acum, călcat în picioare de orice venetic ticăit şi flămând şi de nişte prizăriţi şi bătuţi de Dumnezeu, ci spuneau duşmanului o dată şi pentru totdeauna, să nu-şi facă de lucru cu dânsul, dacă nu i-i voia să audă cântându-i la ureche cocoşii din cer şi dacă li-i voia să mai vadă sfântul soare”. „Ştefan-Vodă cu românii lui, c-o mână de oameni, cu feciori tineri, isteţi şi veseli, dar verzi ca stejarii codrilor aleşi, iuţi ca focul şi tari ca nişte zmei, nu se da biruit de nimeni odată cu capul”.

Anunțuri