REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE

Ion Drăguşanul: „Vechi colinde bucovinene“ (I)

„Veniţi la jertfele aduse de cei abia iniţiaţi”

Cele mai vechi cântece ale omenirii, colindele, pe care „zeii le-au ctitorit” (Pindar, Nemeene I, 2), din convingerea că doar „cuvântul trăieşte vreme mai îndelungată decât faptele” (Pindar, Nemeene, IV, 1), s-au numit, pe vremea orgolioşilor ionieni, „peanuri”, cu rădăcină în „imnele Titanilor”, după cum mărturisea Strabon (Geografia, II, XII. 12,13: „Peanul tracilor este numit de eleni imnul Titanilor”).

Pe vremea aceea, „anul se împlinea la răsăritul Pleiadelor” (Polybios), pentru că, odată cu ivirea „gingaşelor fete ale uriaşului Atlas” (Pindar, Nemmene, IV, 1), abia „acum anul sfânt se împlineşte / Şi Horele sărbătoreau pentru masa lui Apollo” (Pindar, Paiane, I, 52): „O, Hore tinere, frumoase şi prinse-n rotitoare dansuri, / Având veşminte-nrourate, gătite cu frumoase flori… / Veniţi la jertfele aduse de cei abia iniţiaţi / Să ne meniţi recolte bune şi favorabile anotimpuri” (Orfeu, Cele trei Hore). Acolo, la masa sărbătorească a Soarelui, în jurul căreia se roteau, în dansuri ameţiloare, Horele, „La masa de unde răii sunt izgoniţi prin blânde daruri, / A răsărit Pean, vindecătorul cu plante, anume ca să-şi arate sănătatea / Cu armonia lui deplină umplând întregul univers” (Proclos din Lycia, Imn către Helios).

Dar „armonia deplină” a cântecelor tracului Pean, care, desigur, se acompania cu „lira tracicului neam”, avea o obârşie în timp, pentru că „peanurile” fuseseră, în fond, „Imnele Titanilor”, ale „copiilor falnici născuţi de Glie şi de Cer”, fiind „obârşia şi începutul mult încercatei omeniri” (Orfeu, Către Titani), pentru că „oameni şi zei – un singur neam (înseamnă); căci dintr-o singură mamă / Ne tragem răsuflarea” (Pindar, Nemeene, VI, I, 1), justificând, în faţa Timpului, numai în faţa Timpului, superba odă a tragicului Orfeu, pe care mă simt obligat să o reproduc, pentru a v-o reaminti, mai pe larg: „Titanilor, copii falnici, născuţi de Glie şi ce Cer, / Voi, bunii şi străbunii noştri, stând pe tărâmul celălalt, / Sortiţi Tartarului şi beznei genunilor de sub pământ, / Obârşia şi începutul mult încercatei omeniri / Şi-a celor care populează văzduhul, marea şi uscatul, / Căci numai voi sunteţi părinţii oricăror neamuri de pe lume”.

Iată, deci, că imnele, pe care noi le numim colinde, vin de la protopărinţii neamurilor europene (aşazisa „rasă nordică”) şi însemnau, în vremuri imemoriale, un ritual profund, cuprinzând cântece şi dansuri, în cinstea Timpului, numai a Timpului, omagiat prin intermediul celor doi copii ai săi, Soarele şi Luna, iar de la imitarea rotirii aştrilor cereşti („colinda”, în latină; „cylindea”, în greacă), prin horă („choreia”, în greacă, dansul numindu-se, acum, „choros”), deci de la acel ritual străvechi vine şi numele de colidă, un nume care consacră o datină de măcar două ori mai veche decât creştinismul.

Lucrurile astea s-au ştiut până de curând şi au şi fost mărturisite, în baza altor surse străvechi, de Simeon Mangiuca, în „Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882″, apărut la Oraviţa, în toamna anului 1881. Mangiuca, aidoma contemporanilor săi, avea o erudiţie răzvrătită, un fel de veşnic neastâmpăr al sufletului, care contrastează cu erudiţia contemplativă a contemporanilor noştri sau de cea sfertodoxă a scriitorimii sucevene de azi. Concluziile formulate de Simeon Mangiuca (pg. 41) îndreptăţesc la căutare şi susţin imaginaţia vie în neostenitele ei tentative de căutare de sine, aşa că o să le reproduc drept argumente pentru susţineri ulterioare şi însoţindu-le, unde e cazul, de comentarii puse între paranteze:

„Deci, constatăm, în reasumare,

a) cum că „colinda română” ca cult de Soare, ca cult al Soarelui personificat ca Zeu, are o însemnătate archeologică (Comentariu: În folclorul nostru, se păstrează, prin Ostrea Novac-Jidovul, numele egiptean al Soarelui, Osiris, ca variantă a grecescului Sesostris; „brazda lui Troian” se mai numeşte şi „brazda lui Ostrea-Jidovul”, Jidov însemnând Uriaş. Explicaţia poate fi aflată în Cartea a doua, capitolul III, a „Istoriilor” lui Herodot, în care se spune: „Săvârşind întruna asemenea fapte, străbătea continentul, până când, trecând din Asia în Europa, îi supuse şi pe sciţi, şi pe traci. La aceste popoare cred eu că se află hotarul cel mai îndepărtat, până unde a ajuns oastea egipteană, căci numai în ţinutul acestora se mai întâlnesc stele înălţate, iar mai departe urma lor nu se mai vede”. Herodot se referă la „Cheile Bîcului”, un şir de pietre uriaşe, care duceau de la fosta capitală a Hyperboreilor, Piroboridava, aflată lângă Tecucii de astăzi, până la Don, monumentul megalitic fiind făcut de ultimul Osiris, Rhamses al II-lea. Gloria lui Osiris, fiu al Timpului, era aceea de a fi „arat şi semănat primul”. De altfel, în cronica „Akasha” se spune că, „în figura lui Osiris, egiptenii percepeau acţiunea Soarelui asupra Pământului” nu numai ca rodire, ci şi ca semănat şi arat. Tocmai de asta, colinda scandată, pe care noi o numim „urătură” sau „pluguşor”, este imnul închinat Soarelui (Albul, Aplu), în vreme ce colindele cântate sunt închinate Lunii, Alba sau, în limba băştinaşilor, Eftepir, Crăiasa Zăpezii, pentru că, aşa cum se spune în „Saga”, versul 25, „Luna a fost modelată de zei pentru a indica ciclurile timpurilor oamenilor”);

b) cum că chiar cuprinsul colindelor române este mai că identic cu colindele copiilor din Roma şi din Grecia veche;

c) cum că ospăţul sau ziua junilor colindători români este identică cu dies juvenalis din „Saturnalia” la Romanii vechi (Comentariu: Cele mai vechi cântece ale omenirii „se cântau, ca să nu se uite”, după cum scria Aristotel prin secolul al IV-lea înainte de Hristos. Obiceiul acesta avea să fie abandonat, ulterior, de popoarele desprinse şi individualizate din Hyperborei, din „rasa nordică” – după cum formulează istoriografia occidentală. Dar, în antichitate, încă se mai păstrau cântecele iniţiatice ale Titanilor, mai ales la populaţiile de prin munţi. Se cântau, contaminate folcloric, şi la Roma, dar între Saturnalii şi datinile noastre de iarnă nu există nici o filiaţie, datinile noastre fiind, aşa cum se va vedea, sărbători de primăvară, sărbători ale timpului Argimpassa, timpul „trecerii zăpezii în iarbă”);

d) cum că Turca (Ţurca), Bresaia, Cerbuţul şi Vasilca română, ca parte întregitoare şi dramatică a colindei, încă se ţine de cultul de soare şi formează cu colinda, laolaltă, o totalitate sistematică (Comentariu: Cu o excepţie, reprezentată de jocul cu măşti dedicat morţii şi învierii Timpului, în zodia Capricornului, zodie reprezentată de Cerb sau de Capră, acest dans ritualic fiind jucat, chiar şi în 28 decembrie 1656, conform mărturiei lui Conrad Iacob Hiltebrandt, pe care îl voi cita ulterior, în vremea solstiţiului de iarnă, dar nu într-o sărbătoare solară, ci în cea a Crăiesei Zăpezii, Eftepir, Lucia sau Alba, adică Luna. Crăiasa Zăpezii, deci Luna, era serbată pe tot parcursul iernii, timp de nouăzeci de zile, până la ivirea „Celui beat de dragoste”, Dragobete, deci a Soarelui. Învierea Timpului însemna o sărbătoare distinctă, numită An-Dar, adică Darul Ceresc);

e) cum că colinda română şi instituţiunile ei se îndepart foarte tare de isvoarele cunoscute ale credinţei creştine şi chiar prin aceasta se dovedeşte vechetatea colindei române (Comentariu: Sfântul Augustin spunea: „Ceea ce, în prezent, se numeşte religie creştină a existat la cei vechi şi nu era absentă la începuturile neamului omenesc, până la apariţia lui Hristos întrupat, după care religia adevărată, care era deja prezentă, a primit numele de religie creştină”. Din păcate, agresivităţile pământeşti ale celor care au sfărâmat Biserica lui Iisus în două, apoi în puzderii de culte, s-a manifestat şi împotriva memoriei vechi. Şi trebuie precizat că şi simbolul crucii a existat dintotdeauna, drept literă sfântă care desemna rotirea soarelui pe cer (la felahii egipteni, crucea stilizată, trefla, simboliza nordul), crucea şi colinda însemnând, în fond, intrarea în armonie cu „Soarele Dreptăţii”, cum a fost numit şi este Iisus Hristos. Colinda păgână, pe care noi o numim laică, după ce, prin secolul al XIX-lea, se numise „umblatul cu Malanca”, datorită însoţitorilor mascaţi, care realizau „partea dramatică” a ritualului, ţine de credinţa creştină, în măsura în care ţine de toate credinţele omenirii, care, de fapt, sunt una singură, cea iniţială, ulterior regionalizată şi adaptată pentru a legitima conducători şi organizări statale. Veţi vedea că toate colindele „creştine” au fost, la origine, „colinde de Bobotează” sau „cântece de stea”, scrise de călugări şi interpretate, de Bobotează, doar de epitropii bisericeşti. Datorită oportunismului tradiţional al românilor, aceste încropiri au prins, au fost preluate de „gospodari”, dar cu consecinţa fericită că, după preluare, textele brute şi neîndemânatice au fost şlefuite de generaţii, până la a deveni adevărate nestemate folclorice. Cât despre „vechetatea colindei române”, aceasta este confirmată şi de refrene, în primul rând de reminiscenţa lingvistică „Leru-i Ler”, însemnând „Legea-i Lege”, deci un legământ sacrosant, precum şi aparent banalul „florile dalbe”, care sunt, de fapt, „florile d’Albei”, aşa cum Dochia este „d’ochia”, cu variantele „d’ochiana” şi „d’ochioşica” sau „d’ochioşiţa”, adică oacheşa);

f) cum că popoarele slave nu au integritatea şi sistema, dar nici cuprinsul colindei române (Comentariu: Toate populaţiile din zonele de câmpie-deal au pierdut datina străveche, şi nu numai slavii. Doar în munţi, din Balcani şi până în munţii de pe malul Rhinului, ba şi mai departe, până prin Provence, datina s-a păstrat până astăzi, cu mai multă sau mai puţină fidelitate, dar fără iniţieri, fără memorie şi, deci, fără posibilitatea intrării în armonie cu „cel Veşnic şi Nedesluşit”, care „ne-a creat, dar căruia nu-i datorăm nimic, pentru că nu pretinde nimic”, cum spun „Textele Taoiste”.

Colindele erau destinate unor „boieri mari” sau, cum se întâmplă în foarte multe colinde vechi bucovinene, unor „boieri plugari”, adică vlahilor. Iar semnul egalităţii între „boier” şi „vlahi” l-a pus Dimitrie Cantemir, care, în capitolele XV şi XVI al des citatei, dar tot mai rar cititei „Descrierea Moldovei”, susţine afirmaţiile deja încetăţenite în epoca lui, referitoare la inexistenţa unei clase ţărăneşti de origine valahă în Moldova, vlahii fiind, încă din vremea Descălectatului, toţi boieri, ierahizaţi, ulterior, în trepte ascendente, pe temelia largă, dar sărăcăcioasă a răzeşismului: „Ţărani moldoveni adevăraţi nu sunt deloc. Cei pe care îi aflăm se trag din ruşi sau din ardeleni sau ungureni, cum avem noi obicei să le zicem. Căci, în veacul cel dintâi după descălecatul Moldovei, Dragoş o împărţise toată între cei care au venit cu el, când a găsit ţara cea nouă pustie de locuitori. Dar fiindcă se părea că nu e cu dreptate ca un boier să muncească la alt boier (pentru că toţi cei ce se trăgeau din sângele Roman se socoteau boieri) şi fiindcă neamul deprins cu armele se socotea prea bun pentru ca să fie folosit la lucrarea pământului, atunci urmaşii lui Dragoş au fost nevoiţi să aducă, cu învoirea domnului, oameni din ţările învecinate – unde şerbia ţăranilor era în obicei – şi să-i aşeze pe moşiile lor. Că lucrul acesta este adevărat, o dovedeşte însuşi numele de ţăran, care în graiul moldovenesc se zice „vecin” şi din care se vădeşte că aceia pe care armele moldoveneşti învingătoare i-au silit să muncească pământul au fost, mai întâi, vecini”.

Adevărurile afirmate în paginile 199 şi 200 ale lucrării menţionate pot fi puse la îndoială; de pildă, în limbajul contemporaneităţii Descălecatului, „ţară pustie” însemna, de fapt, ţinut neorganizat statal, şi nicidecum nelocuit. Dar informaţia care ne interesează pe noi, în contextul acestei cărţi, este cea a unei convingeri cu mare notorietate în epoca respectivă, şi anume „boieria” vlahului plugar, o „boierie” care se regăseşte, trufaşă, în toate colindele „boierilor plugari” români);

g) cum că „calendae” latin nu s-a urzit din „calare” (chemare) latin, ci din „colinda” sau „cylindea” grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac;

h) cum că, cu privire la cultul de soare, „colinda noastră” poate să-şi aibă originea sa şi în „coros” grecesc, de unde şi „corindos”, predicat al Zeului de Soare (Comentariu: „Învârtire de soare ori de lună” avea, desigur, o imitare terestră, prin horă, prin „jertfele aduse de cei abia iniţiaţi”. De altfel, şi la egipteni, Horus, fiul „Soarelui” Osiris şi al „Lunii” Isis, este, de fapt, ca şi „Chorus” al grecilor, rotirea pământească, pe care o numim horă. În timpul iniţiaţilor, horirea, săvârşită de personaje cu măşti, făcea parte din ritualul colindei, după cum au mărturisit şi Hecateu Abderida, şi Diodor Sicul, şi Strabon, dar şi Orfeu sau Pindar, ca să nu mai vorbesc de litaniile din „Cartea egipteană a morţilor”);

i) cum că „colinda”, care sună şi „corinda”, poate să-şi tragă etimologia chiar şi din jocul „hora”, „choreia” grecesc, „chorea” latin, cu privinţă la soarele personificat drept Zeu şi judecător jur-împrejur prin zodiac (Comentariu: Eu cred că şi colinda, şi hora, ca imn şi ca desfăşurare dramatică în cadrul aceleiaşi sărbători, purtau nume înrudite. Este de presupus că mai întâi a fost dansul şi abia apoi scandarea, care sfârşeşte, ca stare de fruct, prin cântec);

k) cum că „colinda” noastră poate proveni chiar şi din „calendae” latin, cu convertirea lui „a”, rădicat în „o”, precum cere fisiologia psihologică a limbei faţă cu „i”, vocal subţire din final (Comentariu: Şi ritualul omagierii Timpului prin intermediul „copiilor” săi, Soarele şi Luna, în toată complexitatea lui, dar şi măsurarea timpului prin calendare, însemnau nişte convenţii care vizau, de fapt, acelaşi fenomen; prin urmare, cuvintele care definesc diverse faţete ale aceleiaşi convenţii sociale nu pot fi decât asemănătoare şi înrudite);

l) cum că „colinda” noastră, după Isidor, poate deriva şi de la „colere”, de unde „colenda” latin, cu înţelesul de a aduce cult, a adora, a cânta întru preamărirea unei Zeităţi (Comentariu: Poate că de la „colere” şi de la „colenda” vin şi numele colindei, şi numele horei, şi numele calendarului, dar nu vom avea niciodată certitudini, din simplul motiv că noi suntem, precum am fost, un neam nemărturisitor, în ciuda conservatorismului mimetic probat de datini, de tradiţii şi de obiceiuri. Pe vremea unui neam mărturisitor, cel al elinilor, colindele se numeau „peanuri ale tracilor” şi însemnau o moştenire sacră, moştenirea „bunilor şi străbunilor”, cum formula Orfeu, numită „Imnele Titanilor”).

Titanii au rămas în spectacolul Europei. Mi-e greu să spun că în memorie, pentru că toate „Carnavalurile Uriaşilor”, care se organizează prin Belgia, prin nordul Franţei şi chiar prin Germania, nu înseamnă memorie, ci un spectacol moştenit ca spectacol. Şi la noi, cu ocazia iarmaroacelor de până mai ieri, evoluau, pe picioroange, „Uriaşii” sau „Jidovii”, un El şi o Ea fără identitate, deşi simbolizau, cândva, Soarele şi Luna, numindu-se Aplu şi Alba, dar Aplu/Alba însemna „Cel/Cea Fericit/ă”.

S-ar părea că „uriaşii” au fost oamenii paşnici din civilizaţia pe care noi o numim cucuteniană, oameni care construiau case cu până la trei etaje, care nu cunoşteau Timpul şi, tocmai de asta, erau profund fericiţi, ca „generaţie de aur”, cum spune Hesiod în „Teogonia” şi în „Munci şi zile”, dar şi Lao Tse în „Texte Taoiste”, oameni care credeau în acel ceva Nedesluşit şi Veşnic, care există dincolo de Roata Cerului (Ur Anu, de unde Uranus al grecilor) sau în Sfântul Cer (Tarkit Anu), căruia evreii aveau să-i zică Tată Ceresc (Anu Yahve; interesant este că şi grecii, prin numele lui Zeus, care defineşte tot roata cerului, dar printr-un import lingvistic persan, perşii numind cerul Deaus, după cum scrie Herodot; deci şi noi, creştinii, când vorbim de Dumnezeu, vorbim, de fapt de… cerul care stăpâneşte peste ceruri). Civilizaţia aceea superbă a fost spulberată, pe la anul 2500 înainte de Hristos, de invazia nordicilor ionieni, de o violentă populaţie păstorească, rostogolită peste o paşnică populaţie agrară (de aici, mitul lui Abel şi Cain, consideră Iorga, în fişele pentru o istorie a umanităţii). Când prima bardă aruncată de mâna unui om ucide un alt om, începe să existe Timpul, se spune în „La Voluspa”. Titanii ar fi fost „aruncaţi în Tartar”, adică peste munţi, în Ardeal, în vreme ce Giganţii pleacă, pe „Calea cea demnă de admiraţiune” („Oamenii mărşăluiau veseli spre paradisul speranţei lui”, se spune în „La Voluspa”, versul 50), de la Piroboridava, din ţinutul Tecucilor de astăzi, spre Asia, unde îl vor cunoaşte pe Lao Tse şi îl vor copleşi cu ştiinţa lor, învăţatul chinez alegând să moară după datina lor, adică urcând pe un vârf de munte pentru a intra în armonie deplină cu Nedesluşitul.

Urmaşii Titanilor hyperborei s-au numit pelasgi, iar numărul pelasgilor („copiii pământului negru” sau „capetele negre”, conform altor izvoare antice) era copleşitor faţă de cel al ionienilor. Chiar şi în vremea lui Herodot, deci după alte două invazii nordice, pelasgii, numiţi, mai târziu, moesi, apoi traci şi daci, cuprindeau toţi munţii Europei („Înălţimile vor proteja pe toţi locuitorii Pământului / Şi mai ales pe cei care continuă linia Uriaşilor”, se spune în „Saga”, versurile 49, 50; Uriaşii „au locuit pentru totdeauna în marea casă a vânturilor”, adică în munţi, se spune şi în „Edda”, versul 60).

Herodot, ca şi poeţii elini, constată o masivă infuzie de „sânge urieşesc” în etnogeneza neamului grecesc: „Neamul elinilor, după câte mi se pare mie, de când s-a ivit, s-a folosit necontenit de aceeaşi limbă. Pornind de la începuturi modeste, puţin numeros, s-a înmulţit până a atins numărul neamurilor din zilele noastre, mulţămită mai ales amestecului ce s-a făcut cu numeroşii pelasgi şi multe alte neamuri barbare” (Istorii, Cartea I, LVIII).

Romanii îi numeau pe aceiaşi protopărinţi hyperborei Rahmani, rahmanii fiind omagiaţi de români, de-a lungul istoriei lor, prin Paştele Blajinilor. În „Coran”, Profetul Mohamed îl numeşte pe Allah „er Rahman”, adică „Cel Îndurător”, deci… Blajinul. „Coranul” e o Carte Sfântă târzie, dar Tatăl Ceresc e unic, acelaşi pentru toate religiile, iar Legea lui, iniţial „cântată ca să nu se uite”, încă mai dăinuie prin munţii Carpaţi, dar fără ca să-şi mai amintească cineva de sacralitatea legământului „Leru-i Ler”.

ION DRĂGUŞANUL

Un comentariu so far
Lasă un comentariu