REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~Prof. Georgeta Diaconu: „Moş, Vatră, Ţară“

Termeni simbolici pentru originea şi continuitatea româneasca

” Limba este tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul cel mai sacru lăsat de generaţiile trecute şi care merită să fie păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce-l primesc”, spunea cu multă dreptate marele arn u poet, Vasile Alecsandri.

Între cuvintele preţioase şi legate în semnificaţie moştenite de la înaintaşii noştri se află şi moş, vatră, ţară.

Moş este de origine traco-dacică şi înseamnă conform Dicţionarului explicativ al limbii române, „bărbat în vârstă”.Şi în limba mai veche „înaintaş, strămoş”, „bătrân dintr-un grup de oameni înrudiţi intre ei.”

„Oh!pădure tânără!Unde sunt moşii noştri?…

Unde sunt părinţii noştri?”

(B. Şt. Delavrancea, „Apus de soare”)

Într-o altă calitate, „moş” denumeşte însă si „proprietatea funciară”, trecută unui urmaş din grup, potrivit regulii înrudirii”.De aceea se şi spune că unei arn u îi revine „un moş” sau îi revin mai mulţi. Adică una sau mai multe părţi din proprietate, din moştenire, adică din „moşie”.

Cu timpul înţelesul de”moşie” a devenit sinonim cu „pământ strămoşesc”, „patrie”.

„N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid

Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”

(M. Eminescu, „Scrisoarea 3”)

Moşii şi strămoşii au făcut din noi, de-a lungul istoriei „moşneni”, adică „ţărani liberi”, răzeşi, posesori în devălmăşie a unei proprietăţi de pământ moştenite de la un strămoş comun.

Acestora le datorăm conştiinţa că tot ceea ce avem mai bun de la ei e o „moştenire” ce trebuie păstrată, apărată, şi transmisă celor ce, noi înşine, le vom deveni strămoşi.

„Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan…că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şi-a urmaşilor voştri, în veacul vecilor.”

(B. Şt. Delavrancea- „Apus de soare” )

În tradiţiile populare există şi o  sărbătoare laică, „sâmbăta moşilor”.Ea nu este doar o sâmbătă a morţilor ci o sărbătoare de pomenire a moşilor, strămoşilor, a tuturor înaintaşilor ştiuţi şi neştiuţi, până la izvoarele neamului, e o sărbătoare a rădăcinilor.În acea sâmbată a moşilor de vară sau de iarnă, pentru pomenire, se oferă mâncare în vase de lut ca străchini, ulcele de moşi, se pun linguri de lemn şi lumânări aprinse.Din timpuri străvechi, tradiţia a generat un târg al olarilor, al moşilor, prezent peste tot cuprinsul ţării.În Bucureşti există şi un drum, Calea Moşilor ce ducea spre târgul moşilor.

Unii cercetători sunt de părere că acest ritual peste care s-a altoit mai târziu cel creştin, are rădăcini străvechi şi că ar fi fost practicat chiar de regele dac Decebal, care-l moştenise de la strămoşii săi.

„Decebalus  per Scorilo”, inscripţii de pe un vas de lut, par să susţină acest lucru şi să ateste luxul pe care si l-a permis arn u de a lăsa o inscripţie întru pomenirea tatălui său.

De la termenul „moş” au mai arn u ulterior şi alte cuvinte încărcate cu bogate semnificaţii: moşneag, moşier, moştenitor etc.

Din totdeauna moşii şi familiile lor au fost puternic legate de vatra strămoşească, cuvânt tot de origine traco-dacică ce înseamnă astăzi „platforma înălţată în tinda caselor ţărăneşti pe care se face focul pentru a pregăti mâncarea.”

„De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, jumătate întoarsă spre străchinile şi oalele cu mâncare de pe foc, stătea întotdeauna „Costin Moromete…”

(M. Preda, „Moromeţii”, volumul 1)

Acest cuvânt s-a cimentat, cu timpul, in expresiile:

· „a îmbătrâni în vatră” = a rămâne fată bătrână;

· „a cădea cuiva în vatră” = oaspete nepoftit;

· „a lăsa la vatră” = a se elibera din armată;

· „vatra satului” = porţiune de teren pe care se întinde satul.

„Humuleştii…, sat mare şi vessel, împărţit în trei părţi; care se ştiu tot de una : Vatra Satului, Delenii şi Bejenii .”

(C. Creangă, „Amintiri din copilărie” )

Popular, „vatră” mai înseamnă „porţiune de pământ, pe un câmp, care se deosebeşte de restul locului, printr-o vegetaţie diferită sau prin absenţa vegetaţiei.”

Şi acest lucru a generat o familie de cuvinte: vătrai, vătrar.

De 2000 de ani, „vatra românească” este spaţiul Carpato- Danubiano- Pontic de care suntem legaţi sufleteşte pentru că ne-a devenit ţară, cuvânt de origine latină – terra.

O primă accepţie este de „pământ cultivat”, „ţărnă”.Aceasta semnificaţie o întâlnim în construcţii ca ” Viaţa la ţară” – roman de Duiliu Zamfirescu,  „a se duce la ţară”, ” a locui la ţară”.

Cu acest sens, „ţară” se întrebuinţează nu numai în limba literară, ci şi în graiurile populare, de exemplu, deosebirea dintre „munte” şi „ţară” se face foarte limpede, ţară însemnând pământ semănat cu cereale sau legume.

În ţară noastră, există mai multe podişuri cultivabile înconjurate de munţi.Acestea sunt numite „ţări”; Ţara Oaşului, Ţara Zarandului, Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Vrancei.Din unirea mai multor „ţări”  din vatra strămoşească cu Ţara Românească şi cu Ţara Moldovei s-a realizat o nouă ţară : România.

O altă accepţie a cuvântului este cea de „patrie”, ţara părinţilor şi reiese din construcţii ca  ţara mea, veşti din ţară.

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? „

(M. Eminescu, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”)

În vechea limbă românească, ţară are şi sensul de ” teritoriu, regiune deosebită de oraş, de târg sau de cetate „, de exemplu când este vorba de „boierii de ţară” sau „adunarea ţării ” sau „ţară” prin care se înţelege adunarea boierilor de ţară.

” A!Nu mă vrea ţara?Nu mă vreţi voi, oare înţăleg?”

(C. Negruzzi, „Alexandru Lapuşneanul”)

Locuitorii unei ” ţări ” s-au numit „ţărani” şi ei muncesc pe „ţărnă” şi calcă pe „ţărnă”.

Termenul „ţară”, fiind de o circulaţie foarte largă a intrat în numeroase expresii populare:

· ” a plăti un colţ de ţară ” = a valora foarte mult;

· ” Ţara lui Cremene, Ţara lui Papură Vodă ” = ţara nimănui;

· ” te joci cu ţara-n bureţi? ” = te adresezi cuiva care subapreciază valoarea unei probleme;

· ” a pune ţara la cale ” = a conduce;

· ” ţara e largă „= poţi să pleci unde vrei;

· ” la colţ de ţară şi la mijloc de masă ” = într-un loc ferit de primejdii;

· ” peste nouă ţări şi peste nouă mări ” = foarte departe;

· ” a ajunge de poveste în ţară ” = a ajunge de pomină;

· ” a sta prost cu ţara ” = a nu avea bani;

· ” a se pune cu ţara” = a intra în conflict cu toată lumea;

· ” ţara nimănui ” = fără stăpân;

· ” a afla târgul şi ţara ” = a afla toată lumea.

Toate accepţiile menţionate duc la concluzia că latinescul „terra” a avut în româneşte o evoluţie care arată că înţelesul de „pământ cultivat” nu putea să rezulte decât din limbajul unor lucrători ai pământului, ţăranii.

În concluzie, arn u alături de istorie, oferă argumente trainice care demonstrează, fără putere de tăgadă, originea daco-romană şi continuitatea poporului roman pe pământurile vechii Dacii.

Ilustrul fiu al judeţului Vaslui, Alexandru Vlahuţă, scria în „România Pitorească”:

” De-atunci au trecut aproape 2000 de ani.Multe războaie am avut şi multe nenorociri   ne-au călcat în vremea asta…Vijelii cumplite au trecut peste noi.La toate am ţinut piept arn  ne-am dat, ş-aici am stat.Ca trestia ne-am îndoit sub vânt arn u ne-am rupt.”

Profesor, DIACONU GEORGETA, Vaslui, Ianuarie 2008

Anunțuri

Lasă un comentariu so far
Lasă un comentariu



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s