REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~ Pr. Alexandru Stănciulescu-Bârda: „Contribuţii privind dezvoltarea Dreptului la români“ (VI)

2. Drept cutumiar civil se deosebeşte de cel penal doar prin obiectul de cercetare  şi reglementare, dar el se bazează pe aceeaşi concepţie despre lume şi viaţă, pe aceleaşi principii privind viaţa, persoana şi proprietatea. De cele mai multe ori reglementările se păstrează sub formă de proverbe sau sfaturi „bătrâneşti” şi ele izvorăsc din experienţa multimilenară a poporului român. Bine remarca Mircea Djuvara, când afirma că la baza dreptului civil şade teoria obligaţiilor23. În mentalitatea populară omul are obligaţii faţă de Dumnezeu, faţă de semenul său şi faţă de sine însuşi. Obligaţiile au drept obiect bunurile materiale şi  spirituale. Prestaţiile care privesc bunurile sunt şi ele de mai multe feluri: a da, a face sau a nu face. Obligaţiunile iau naştere din actele de voinţă liberă a  părţilor contractante. De aici iau naştere contractele, convenţiile, delictele şi legea. În dreptul civil cutumiar, spre deosebire de cel civil propriu-zis, intervin în relaţiile dintre oameni şi înţelegerile liber consimţite, care se materializează sub forme simple, precum: baterea palmei, cuvântul dat, adălmaşul, însemnarea pe răboj ş.a. Din conveţiile sau relaţiile contractuele care se stabilesc între indivizi, iar uneori între grupuri sociale mai mari, cum ar fi neamurile, mahalalele, satele etc. rezultă responsabilităţile părţilor privind respectarea obligaţiilor. Toate acestea se bazează pe respectul faţă de celălalt, de semen, ca chip al lui Dumnezeu. Proverbul „Ceea ce ţie nu-ţi place nici altuia nu face” sintetizează în el nu numai elementele cheie ale dreptului cutumiar penel, ci şi civil. Întâlnim şi în dreptul cutumiar-românesc obligaţii unilaterale şi bilaterale ale părţilor. De multe ori jurământul sau cuvântul era mai puternic decât contractul scris, fiindcă românii au crezut întotdeauna că: „Pe unde iese cuvântul iese şi sufletul„, aceasta atestând conştiinţa judecăţii supreme post-mortem. Îndelungata practicare a unui  obicei îi dădea putere de lege în lumea rurală, cutumele erau, de fapt, rezultatul unor experienţe  precedente, îndelung repetate de genereţiile trecute. Ele nu puteau fi contestate de  împricinaţi, fiindcă veneau din „moşi-strămoşi”. Ele erau o necesitate în viaţa omului şi a societaţii, tocmai pentru reglementarea relaţiei dintre oameni, pentru menţinerea păcii şi armoniei sociale. Multe dintre aceste cutume au fost preluate mai târziu în dreptul pozitiv, în jurisprudenţa  oficială. Cutuma s-a păstrat în virtutea instinctului de conservare al individului şi al speciei. Vom analiza, aşadar, câteve aspecte care ni se par mai semnificative din cuprinsul dreptului cutumiar civil românesc:

a) Persoana este  în primul rând omul de alături, semenul, aproapele, cu care alt om intră în contact sau în relaţia juridică. A se vedea mai sus concepţia generală, românească, despre om în general, despre  persoana umană, pentru a putea apoi înţelege respectul ce se dă semenului în vechile cutume româneşti. Dreptul cutumiar privitor la om, la persoană, era raportat la dreptul divin, la „legea lui Dumnezeu”24. Oamenii sunt subiect de drept cutumiar atât ca indivizi, cât şi ca grupuri, colectivităţi mai mari sau mai mici. În faţa fiscalităţii accentuate, ei se solidarizau, ca să poată suporta mai bine greutatea  bunurilor şi obligaţiilor de tot felul.

În spiritul concepţiei creştine, oamenii erau egali între ei în mod natural. Era o egalitate în faţa legilor, în ceea ce priveşte drepturile şi îndatoririle lor faţă de comunitate, faţă de  semeni. Totuşi, condiţiile sociale, politice, ereditare, situaţiile mai mult sau mai puţin favorabile fiecăruia, au făcut ca oamenii să se diferenţieze între ei. S-au format astfel caste, stratificări sociale. Cei cu situaţii meteriale şi sociale privilegiate au devenit pani în Moldova şi jupani sau boieri în Ţara Românească. Termenul de „boier” s-a generalizat cu timpul. Aceştia au devenit cu timpul „oameni de neam mare”, în timp ce defavorizaţii, oamenii simpli mai mult sau mai puţin săraci, au devenit răzeşi în Moldova, Moşneni în Ţara Românească, iobagi, pălmaşi, servi etc. Fiecere categorie socială din cele citate au căpătat, chiar şi în dreptul cutumiar, o poziţie mai mult privilegiată. Diferenţierile economice au generat diferenţierile sociale, iar acestea au dus la cristalizarea claselor sociale. Între clase a existat întotdeauna un raport antagonic, un conflict permanent de interese, care, în unele cazuri, agravându-se, au dat naştere la zvârcoliri sociale puternice, sub forma răscoalelor şi revoluţiilor. În dreptul cutumiar întâlnim nenumărate proverbe, care atestă concepţia românească privind starea de aservire socială totală, cum era în cazul robilor şi a iobagilor. „A se depărta de slobozenie (libertatea – n.n.) sa, ca şi când s-ar depărta de omenirea sa, dar ce să-i faci nevoiei, când te fece rob şi fără voia ta? Nevoia s-o depărtezi şi rob nu vei mai vedea” (VIII, 503); „În neştiinţa şi  orbirea celor din vechime robia nu se pomenea, acum, cu atâtea ştiinţe şi atâta luminare de minte robia este nelipsită! O, ce neomenire!” (VIII, 503); „Cât de amar la om, când se naşte slobod şi se vede rob!” (VIII, 503). Starea de aservire era umilitoare: „preţul robiei ruşinea se înţelege” (VIII, 503); „Ce mare supărare numele de rob are” (VIII, 504). Starea tensionată dintre stăpân şi rob se surprinde şi în proverbe: „Robul la slobozenie pururea visează” (VIII, 504); „Rob cu slobod niciodată prieteşug nu dobândesc” (VIII, 504). Robia este o stare împotriva firii omeneşti: „Firea robie nicicum nu cunoaşte” (VIII, 504). Este o datorie sfântă a fiecăruia să se silească de a scăpa din starea umilitoare a robie: „Sileşte-te să scapi din robia ta ca din ghiarele celor mai cumplite fiare!” (VIII, 504).

Este foarte interesant de semnalat un proverb, care ne arată calea ieşirii din robie şi din sărăcie nu numai pe baza luptei propriu-zise, ci pe  baza ştiinţei a culturii: „Robia nu te iartă, dacă nimic nu înveţi. De aceea rămâi pe veci în robie. Munceşte să înveţi ceva, ca să scapi de ea” (VIII, 503).

Câştigarea averii nu se făcea întotdeauna pe căi licite: „iubirea de avere, mumă bună celor rele, că pentru a dobândi peste a  ta putere, la mii de netrebnicii la tot pasul te încurcă” (VIII, 39); „Iubirea de argint este izvorul răutăţilor” (VIII, 39). Alergarea după avere excesivă dezumanizează pe om şi-l duce la infracţiuni grave, care-i pecetluiesc vieţa aici pe pământ şi  sufletul pe lumea cealaltă. Cel ce a dobândit bogăţie ilicită devine rob al diavolului, care ajunge de-i slujeşte sub diferite forme: „La omul bogat merge şi dracul cu colaci” (V, 85); „Celui bogat şi dracul îi leagănă copiii” (V, 85); „Banul este ochiul dracului” (V, 29). Cel bogat săvârşeşte cel mai adesea abuzuri şi nedreptăţi faţă de cel sărac: „Averea bogatului mănâncă bucăţica săracului” (V, 86), ceea ce-l face ca „anevoie să intre în împărătia cerului” (V, 89). Este trist acest lucru, fiindcă „Cine a făcut pe bogatul, a făcut şi pe săracul” (V, 87).

Aşadar, în filozofia dreptului cutumiar civil românesc, egalitatea şi frăţietatea sunt stări sociale fireşti, naturale, în timp ce inegalităţile sociale, abuzurile şi tot felul de nedreptăţi sunt anomalii, păcate pedepsite de opinia publică, dar mai ales de Dumnezeu, Judecătorul Suprem.

O stare de nemulţumire domnea în păturile de jos ale societăţii româneşti feudale, tocmai datorită corupţiei instanţelor judecătoreşti şi abuzurilor de tot felul ce făceau cei bogaţi. Această situaţie genera proverbul: „Hatârul şi păduchii din Ţara Românească niciodată nu ies” (VI, 350), sau „La Dumnezeu şi în Ţara Românească totul este cu putinţă” (VI, 351). Cu toate acestea, omul din popor nu-şi ura ţara, ci stările de lucruri din ea: „Bună ţară, rea tocmeală” (VI, 343) sau „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea” (VI, 345).

b) Familia este cea mai veche instituţie cu continuitate neîntreruptă. Este explicabil, deci, ca în dreptul cutumiar românesc să existe poate cele mai numeroase reglementari privind familia, drepturile şi datoriile soţilor, moştenirile şi toate celelalte legate de această instituţie. Prin familie neamul se perpetuează, dar şi individul supravieţuieşte timpului. Prin familie omul capătă un sprijin în soţul/soţia sa, în copii şi nepoţi. Prin familie omul găseşte dragostea adevărată, legiuită şi de Dumnezeu şi de oameni. Instituţia familiei este una sfântă, întemeiată de Dumnezeu şi binecuvântată de Biserică. Cel care nu este căsătorit până la vârstă înaintată este un om neîmplinit, nelumit, nenuntit, un om care nu şi-a împlinit rostul pe lume. De aici şi o serie de ritualuri legate de viaţa şi moartea celor ce nu sunt căsătoriţi. Prin copii omul îşi împlineşte menirea pe pământ, devine coautor cu Dumnezeu la creaţie. Desigur, în acest domeniu aspectele dogmatice, morale, pedagogice şi juridice se întrepătrund. Familia este cea dintâi şcoală a bunelor moravuri, pepiniera în care se formează generaţiile tinere de oameni şi de cetăţeni. Nenumărate sunt proverbele care vorbesc de educaţia copiilor, de dragostea faţă de muncă, de cinste şi învăţătură pe care  trebuie să le-o inspire părinţii şi educatorii, de respectul lor faţă de părinţi, fraţi şi semeni în general. Un adevărat  tratat de  pedagogie ar putea fi scris pe baza acestor materiale.

Despre femeie avem, de asemenea, nenumărate proverbe în folclorul românesc. Unele privesc calităţile femeii, precum înţelepciunea, vrednicia, grija faţă de casă, bunul simţ, frumuseţea, cinstea, bunătatea, drăgălăşenia, altele defectele femeii, precum urâţenia, viclenia, lenea, răutatea, neruşinarea, desfrânarea etc. Adevărate tablouri de tipologii umane (Vezi vol. VIII, pp. 348-370). Nevasta poate fi cea mai de preţ bogăţie  într-o casă, dar şi ruina acelei case şi a soţului său, în funcţie de calităţile şi defectele sale. Ceea ce reţinem din punct de vedere juridic, este  îndemnul categoric ce se face bărbaţilor privind egalitatea cu femeile lor, egalitate sub aspectul vârstei, dar şi al stării sociale  şi materiale: „Să-ţi iei nevastă pe potriva ta” (IV, 501). La multe popoare aceasta era o regulă strictă. Tânărul trebuia să-şi ia soţie din satul lui, cunoscută. În Legile lui Manu (Cartea a III-a) se dau multe indicaţii în acest sens. La greci şi la romani erau instrucţiuni precise privind egalitatea tinerilor. Un cetăţean român, spre exemplu, nu putea să se căsătorească cu o străină sau cu una de altă clasă socială: „Alege-ţi soţie din cei asemenea ţie, că din cei mai mari, pe toţi îi ai” (VIII, 537), zicea şi proverbul românesc. Sau „Alege-ţi soţie după starea ta, că de este mai mare stare te lasă fără stare” (VIII, 537).

Familia, căsătoria nu este socotită o instituţie pur omenească, ci ea este una voită şi binecuvântată de Dumnezeu. Texte grăitoare în acest sens se găsesc în colecţia lui Zanne, parcă ar fi desprinse din Sfânta Scriptură: „Omul singur nu s-a  zidit, ci împreună cu soţia, de-aceea fără soţie nu se cuvine să fie” (VIII, 537); Omul din fire aşa s-a urzit, ca fără soţie nicicum să fie; cine împotrivă urmează, de omenire se depărtează” (VIII, 537); „Un bărbat şi o femeie Domnul a făcut, vrând ca să arate că şi bărbatul şi muierea un soţ trebuie să aibă pururea nelipsit. Urmează şi tu după porunca Domnului, că de te vei depărta, în grea osândă vei cădea” (VIII, 537); „Ziditorul lumii cu soţie te-a făcut şi tu fugi de soţie? O ce nelegiuire!” (VIII, 537); „Cine făptura lui Dumnezeu de soţie n-o primeşte, acela nelegiuit de Domnul să socoteşte, că la porunca Lui se-mpotriveşte” (VIII, 538); „Donmul pe om dintru-nceput cu soţie l-a făcut, de-aceea fără soţie împotriva lui Dumnezeu nicicum să nu fie” (VIII, 538); „Domnul pe muiere  cu bărbat a însoţit-o, de-aceea fără  bărbat nicicum să nu rămâie” (VIII, 538).

Remarcăm aici şi o zicală legată de instituţia căsătorie, care trebuie explicată, tocmai fiindcă se foloseşte şi azi, deşi i s-a pierdut adevăratul sens: „A-şi lega capul” (II, 48). Azi, prin această expresie se înţelege căsătoria propriu-zisă. În vechime ea se referea la căsătorie, dar şi la un obicei vechi legat de aceasta. În Ţara Românească fetele umblau cu capul descoperit. La nuntă, naşa, după ce-i dădea voalul şi cununa jos de pe cap, o îmbrobodea pe tânăra mireasă cu o basma din in subţire, numită „legătură”. Din acel moment, tânăra căsătorită nu mai avea voie să iasă în lume decât cu capul acoperit, adică îmbrabodită. De aici expresia „A-ai lega capul”.

O altă expresie legată de căsătorie este şi aceasta: „Gata ca o cămaşă de soacră” (III, 61). Era obiceiul ca nora să dea soacrei la nuntă, ca dar, o cămaşă din pânză de in ţesută şi cusută de ea. Era primul lucru care trebuia făcut la  început de drum într-o căsnicie şi tocmai de aceea fetele se grăbeau să termine acea cămaşă, ca să fie oricând gata de măritiş. Tot legat de nuntă este şi o altă expresie: „Asta-i tot şi lada-n pod” (III, 202), care trebuie explicată. Când se da zestrea miresei, se examinau şi se numărau atent toate lucrurile, la urmă se isprăvea operaţia cu această zicală. Vrea să spună că lada-i goală şi e pusă în pod. Trebuia  coborâtă, umplută cu hainele de zestre şi pusă-n car.

În afară de lada de zestre şi de hainele care intrau în ea, mireasa mai avea dreptul la o parte din averea părintească. Pentru ca să nu se înstrăineze averea, în cazul în care mireasa mergea la casa mirelui, i se dădea miresei dreptul de dotă în bani. Bunurile ce i-ar fi revenit dacă s-ar fi măritat în casă erau evaluate de către arbitrii aleşi atât dintre apropiaţii familiei fetei, cât şi dintr-ai băiatului şi aceştia, la nevoie, depuneau mărturie în instanţă. Din dota fetei putea fi reţinut o parte, în virtutea dreptului zălogirii. Actul de zălogire era semnat de rudele apropiate în primul rând, acestea având ceea ce se numeşte azi în justiţie dreptul de preemţiune. Dacă acestea refuzau să zălogească acele bunuri, atunci puteau să fie zălogite şi de alte  persoane apropiate familiei25.

În Transilvania există o zicală legată de un obicei foarte frumos, zicala este aceasta: „Şi-a pus mărul” (III, 659-660). Ea provine de la obiceiul că la un an de la cununie, toamna, tinerii îşi sădesc un măr şi fac un parastas lângă el. Pomul este  împodobit cu fructe, turtiţe şi ulciorele. Sunt invitaţi naşii, rudele şi oamenii săraci. Se face cu acest prilej un şarpe de cârpă cu măr în gură, se pomeneşte  parastasul, se dă de pomană şi apoi se  serveşte masa. Fac toate acestea pentru ca să aibă sufletele celor doi tineti căsătoriţi, când se vor duce pe cealaltă lume, loc unde să se aşeze, printre rămurelele pomului.

c) Divorţul este un element important atât de drept cutumiar, cât şi de drept civil. Din păcate, nu am întâlnit multe  proverbe referitoare la acest fapt. Poate şi datorită convingerii adânc încetăţenite la poporul român că Taină Cununiei pecetluieşte legătura celor doi până la mormânt, că nimeni nu mai ere dreptul să desfacă ceea ce Dumnezeu a împreunat. Despărţirea este un act mai delicat şi el a fost admis în măsura în care a fost cauzat de desfrâu, adică de „moarte sufletească„, cum s-a spune în dreptul canonic.

d) Moştenirile. Legat de instituţia căsătoriei, un capitol important l-au constituit moştenirile în dreptul cutumiar. În mod normal, toate bunurile rămase de la părinţi rămân copiilor. Sunt însă cazuri când intervin anumite excepţii de la regulă şi acestea trebuiau reglementate. Desigur, în rândurile de faţă ne limităm la cele menţionate în proverbe aşa cum ne-am propus. Pe lângă copii rezultaţi din căsătoria legiuită, existau două categorii aparte de copii: cei înfiaţi şi cei naturali. Pentru cei înfiaţi exista zicala de „Copil de suflet” (II, 85). Aceştia deveneau moştenitori legitim ai părinţilor adoptivi, cu condiţia să le facă acestora, după moarte, toate cele creştineşti pentru pomenirea şi odihna sufletelor lor. Pentru cei naturali exista denumirea de „Copil din flori” (II, 86). El purta numele mamei, chiar dacă aceasta ar fi avut bărbat şi copii legiuiţi. Cei din căsătoria legiuită se numeau „feciori” adică „copii adevăraţi”. Cei naturali erau „copii hireşi”. Dacă tatăl rămânea necunoscut, atunci copiii rezultaţi din relaţia acestuia, cu femeia căsătorită se numeau „copiii întunecaţi” (a se vedea şi Pravila lui Matei Basarab, glava 207). Copiii „din flori” aveau drepturi egale cu ceilalţi fraţi numai la averea mamei. O scurtă privire asupra dreptului cutumiar al altor popoare ne dă o imagine mai clară asupra acestei situaţii. Astfel, la evrei „copiii din flori”, aveau aceleaşi drepturi cu copiii legitimi; la greci făceau parte din familie şi o moşteneau; la francezi puteau fi recunoscuţi, dar n-aveau drept de moştenire asupra averii părinţilor, fiind socotiţi „succesori neregulaţi”. La prusaci aveau toate drepturile copiilor legitimi. Tatăl îi datora unui astfel de copil pensie de întreţinere şi educaţie până la 14 ani. El avea drept de moştenire în proporţie de 1/6 din succesiunea tatălui, dacă acesta nu avea alţi copii. La austrieci ei moştenesc numai pe mamă, dar au aceleaşi drepturi cu cei legitimi (II, 86).

Autorul anonim al proverbelor, poporul, face distincţie clară între moştenirile privind bunurile materiale şi cele spirituale. Cele mai trainice şi de preferat dintre moşteniri sunt înţelepciunea, buna educaţie, învăţătura, obiceiurile bune: „Învăţătura bună cu minte bună este moştenirea cea mai bună” (VIII, 348). „Moştenirea cea mai bună la copii se înţelege pilda de fapte bune şi nume cinstit„; „Moştenirea cea mai bună este înţelepciunea dobândită de la un părinte cu minte” (VIII, 348); „Moştenirea cea mai bună sunt năravurile bune” (VIII, 348) şi altele. Moştenirile de bunuri materiale aduc multe necazuri, ci nu întotdeauna iubirea şi recunoştinţa dorită: „Moştenitorul te iubeşte dar din ceas în ceas aşteaptă ca să te călătoreşti cât mai curând” (VIII,  348).

e) Proprietatea este un capitol însemnat atât în dreptul cutumiar, cât şi în cel civil. Ea este  baza care asigură existenţa oamenilor şi conduce la stratificările sociale. În obştea rurală românească proprietatea a fost întotdeauna creaţia lui Dumnezeu, iar omul a fost socotit administratorul vremelnic al acesteia. Obţinerea proprietăţii, păstrarea ei şi transmiterea ei au constituit dintotdeauna o preocupare majoră a românilor din toate timpurile şi nu numai a lor. De aici au rezultat obiceiuri, legi, reglementări şi de tot felul, menite să clarifice şi cele mai delicate situaţii şi relaţii.

Aşadar, valoarea averii se exprimă prin proverbe de genul acestea: „Omul în lume ca un epitrop e socotit pe a sa avere, căci când se duce, gol se duce, nimic cu el nu duce de aici” (VIII, 9); „Oricâtă avere vei aduna, cu tine nimic nu vei lua, ci toate altora le vei lăsa” (VIII, 9); „Când te trudeşti mai mult să grămădeşti avere, adu-ţi aminte că moartea nu zăboveşte şi viaţa ta pe ceallaltă lume nimic nu-ţi foloseşte” (VIII, 10). Dintre toate averile din lume, cea mai de preţ este înţelepciunea: „Nici o avere mai cu temei decât înţelepciunea la om” (VIII, 11). De asemenea, cinstea şi numele bun este avere de mare  preţ pe pământ şi în cer. Dobândirea averii se face pe diferite căi. Prin muncă dobândită, este cea mai recomandată: „Averea din munca ta, iar nu de la altul de-a gata” (VIII, 9). Aceasta este cea mei de preţ dintre toate: „Averea ce-ţi dă Domnul după a ta muncă, aceea se-nţelege avere sfântă şi dreaptă (VIII, 9). Cea mai mare avere însă se obţine din întâmplare, din din noroc: „Averea mare din noroc îţi vine, căci cu mintea puţin dobândeşti” (VIII, 9). Pentru averi mulţi îşi riscă viaţa: „Unii pe mare, alţii pe uscat, toţi aleargă după avere, fără saţ îndestulat, pentru o puţină vreme” (VIII, 9). Întrebuinţarea averii poate să ridice pe om sau poete să-l doboare pe scara valorilor morale şi religioase. În măsura în care averea crează oameni de un egoism monstruos, oameni care sunt în stare de orice ca să câştige şi să-şi apere averea, aceasta este spre pierzare. Când averea este folosită în scopuri altruiste, umanitare, atunci ea înalţă pe om: „Averea s-o foloseşti nu numai pentru tine, ci şi pentru cel ce aleargă la tine” (VIII, 9); „Averea să ţi-o păstrezi pentru folos de obşte, că-n obşte şi tu însuţi te socoteşti” (VIII, 9). Averea poate genera în unii tot felul de patimi periculoase pentru sufletul lor şi pentru societate.

Hotărnicirea proprietăţilor imobile, respectiv a pământurilor, cât şi păstrarea acestora a fost întotdeauna un prilej de interminabile certuri sacndaluri şi judecăţi, dar şi capitol important de drept cutumiar şi civil. „Toate au un hotar în lume” (VI, 151) era proverbul care grăia un mare adevăr. Pentru stabilirea hotarelor unei proprietăţi, unui sat, se proceda în felul următor: la fiecare punct mai însemnat al hotarului, unde se schimba direcţia liniei de demarcaţie, se ducea unul sau mai mulţi băieţi sau chiar fete. După ce li se arăta semnul de hotar de acolo (piatră, copac, movilă etc.), erau bătuţi zdravăn de proprii lor părinţi, ca să ţină minte. Ei urmau să fie apoi peste ani şi ani, de câte ori era nevoie, martori la eventualele neînţelegeri privind acel hotar. Asemenea obicei a existat şi în alte ţări. La români însă mai sunt şi alte cutume privitoare la hotar. Când se stabileşte un hotar între două proprietaţi, românii se bat cu capul de hotar şi afurisesc pe cel care ar îndrăzni să strice acel hotar. Din cauză că hotarul e blestemat, nu e bine să cultivi nimic pe el, nici chiar să coseşti iarba de pe el. Nu este bine să clădeşti nici casă ori alte acareturi pe hotar, fiindcă îţi va merge rău tot timpul: îţi vor muri copiii, vitele, vei avea boală în familie, vei sărăci şi ţi se va stinge neamul. Nu e bine nici să calci pe hotar, fiindcă acolo se aruncă toate scăldaturile şi toate farmecele. La hotere se fac şi farmece cu pisici negre şi cocoşi negri (VI, 151). Există şi un alt proverb, care aduce în faţa noastră imaginea certurilor şi scandalurilor ce se produceau adesea pentru menţinerea ori restabilirea hotarelor unor proprietăţi: „A pune hotar pe cineva” (VI, 152), adică a ucide pe cineva şi a-l lăsa ca semn de hotar.

f) Asocierile erau forme foarte des întâlnite în lumea satelor româneşti, menite să uşureze anumite munci, biruri etc. Exista obştea satului în sine, care era o grupare de familii şi de case, în cadrul căreia se desfăşura o viaţă complexă sub aspect social, economic, cultural, religios etc. Existau apoi asocierile sau grupările pe bază de interese, vârstă, sex, obiect de activitate. Aici ne referim la cetele de feciori, de fete, la sfatul bătrânilor. În oraşe erau asociaţiile şi breslele de meseriaşi. Împreună puteau să efectueze munci mai grele şi mai complexe, puteau să-şi apere mai bine drepturile şi proprietăţile, puteau să-şi în plinească scopurile pentru care se asociau. Foarte des întâlnită în trecutul românesc era frăţia de cruce, care crea o serie de raporturi juridice între „fraţii de  cruce”, cât şi între aceştia şi familiile lor.

g) Angajamentele contractuale în forma scrisă de astăzi au apărut târziu, în dreptul cutumiar se cunosc alte forme de angajamente contractuale, care antrenau voinţa părţilor şi creau reporturi juridice. Acestea însă erau puse sub semnul atotştiinţei şi dreptăţii divine. Omenii erau conştienţi că Dumnezeu vede şi judecă totul, astfel încât ceeace s-a hotărât este „literă de Evenghelie” (VI, 240), adică nu mai poate fi schimbat de nimeni şi de nimic, ci doar trebuie dus le împlinire. Dintre formele mai des întâlnite de angajamente contrectuale menţionăm:

Cuvântul dat era socotit de cea mai mare însemnătate în cadrul unei înţelegeri. Se socotea, după principiul scripturistic, că „pe unde iese cuvântul iese şi suf

ALEXANDRU STĂNCIULESCU-BÂRDA