REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~ Pr. Alexandru Stănciulescu-Bârda: „Contribuţii privind dezvoltarea Dreptului la români“ (V)

Aspecte ale dreptului  cutumiar. Capitolul acesta  este vast, dar în lucrarea noastră va trebui să ne referim doar la acele aspecte care au reflectare în paremiologia românească. Putem afirma că sunt ilustrate aspecte privind dreptul cutumiar penal, civil şi canonic. Le vom analiza pe rând.

1. Drept cutumiar penal priveşte viaţa şi securitatea persoanei. Pornindu-se de la Decalog, dreptul cutumiar îşi alcătuieşte precepte clare privind dreptul la viaţă; combaterea uciderilor, furtului, jafurilor, tâlhăriilor, desfrâului cu toate formele sale, jurământului strâmb, incendierile voluntare, calomniile şi insultele, certurile, vânzarea de oameni, înşelăciunea, epidemiile, vrăjitoria, robia, trădarea, asupririle, jocurile de noroc, camăta, bătaia, pervertirile sexuale, batjocura, blestemele, defăimarea etc. Acestea toate plecau de la convingerea că omul este creaţia lui Dumnezeu, unicat în existenţă, purtător al chipului lui Dumnezeu, rege al întregii creaţii, iar viaţa este darul pe care Dumnezeu l-a dat omului şi numai El are dreptul să i-o ia. Nu am alcătuit o statistică, dar socotim că  în paremiologia românească cele două teme, omul şi viaţa , deţin cele mai multe proverbe, ceea ce denotă, – şi sub acest aspect -, de câtă cinste se bucurau în mentalitatea veche românească. „Omenirea s-o cinsteşti mai mult decât oriece alt pe lume, că fiecare om în parte este ca tine” (VIII, 58); „Omul este puţin mai mic decât îngerii” (VIII, 58); „Omul în lume s-a născut, ca cu lumea  să trăiască, iar nu cu fiarele din pustietăţi” (VIII, 58); „Omul în lume s-a născut, ca lumea s-o înmulţească, iar nu s-o pustiască, după cum i-a poruncit Cel ce-n lume l-a  zidit” (VIII, 58).

Prin raţiunea sa, omul este mai presus decât celelalte vieţuitoare: „Omul cu mintea sa suie până a judeca pe însuşi Domnul” (VIII, 60). Prin jertfa sa, Mântuitorul ne-a făcut fii ai lui Dumnezeu. Aşadar, dacă Dumnezeu este  tatăl comun al tuturor oamenilor, oamenii între ei sunt fraţi şi trebuie să se comporte  între ei ca fraţii. „Orice om, fiind frate cu tine din începutul lumii, ca un frate pe toţi să-i socoteşti” (VIII, 64). Comportamentul omului este înscris în cartea vieţii şi de fiecare faptă omul va da seamă la judecata de apoi. Viaţa este o călătorie prin lume şi un examen în acelaşi timp. Nimic nu este  statornic, ci totul  trecător. Întreaga comportare a omului faţă de semen trebuie să se facă în perspectiva eterniţăţii. Fiecare faptă este o treaptă de înălţare sau de poticnire, de mântuire  sau de pierzanie. Mântuirea însăşi trece prin semenul nostru. În semenul nostru trebuie să-l vedem pe Dumnezeu întrupat şi să ne comportăn ca atare. Este o concepţie profund teologică. „Leu cu leu nu se mănâncă, cât de mare se arată; tigru pe tjgru nu muşcă, cea mai grozavă fiară; şi om pe om sfâşie, fiinţa cea mai sfântă! O, ce cruzime!” (VIII, 67). Comportamentul faţă de  semen în special şi de obşte în general se bazează pe preceptele Sfintei Scripturi, pe care le menţionează la loc de cinste paremiologia românească: „Precum vrei, să-ţi facă ţie altul, fă şi tu aceluia„; „Ceea ce ţie nu-ţi place, nici altuia nu face„; „Iubeşte pe vecinul tău ca pe tine însuţi„; „Munceşte pentru cel ce nu poate munci„; „Scoală pe cel căzut„; „Îndură-te de oricine” (VIII, 69). Cel ce face rău semenului său urnează pe satana şi este slujitor al aceluia: „Rău, cumplit şi spurcat, păgân nelegiuit şi satana întreagă cel ce este împotriva omenirii, se înţelege după lege” (VIII, 70); „Cel ce huleşte neamul omenesc, huleşte pe Dumnezeu” (VIII, 73).

Aşa cum am spus mai sus, proverbele subliniază în repetate rânduri caracterul de dar al lui Dumnezeu pentru viaţă. „Viaţa este zestrea cea mai scumpă, cea mai sfântă, cea mai cinstită, cea mai plăcută, cu care te-a înzestrat Dumnezeu” (VIII, 135). Ea „nu e în mâna omului, ci în mâna lui Dumnezeu” (VIII, 136); „Nimeni nu poate ridica viaţa, dcât Dumnezeu care a dat-o” (VIII, 138); „Să nu îndrăzneşti a ridica viaţa altuia, că nu poţi a i-o mai da” (VIII, 138). Dreptul de apărare este un drept sacru: „Tot omul are drept de a-şi apăra viaţa  împotriva celui ce vrea  să i-o ridice” (VIII, 139.)

Cu o asemenea filozofie despre om şi despre viaţă se înţelege cât de temeinice sunt cutumele româneşti privind apărarea omului şi a vieţii sale. Vom analiza câteva aspecte de acest gen în cele ce urmează:

a) Uciderea este cel mai greu păcat, pe care nu-l poate  întrece decât sinuciderea. Cel ce ucide sau se sinucide slujeşte diavolului şi-i face voia aceluia: „Nici să gândeşti, nici să cugeţi la omor vreodată, că satană te socoteşti” (VIII, 74). Cel ce ucide, aşadar, este nimicitor al creaţiei lui Dumnezeu, asemenea diavolului. „Cel mai mare rău din lume a ucide om pe om” (VIII, 74). „De omor să te fereşti ca de cel mai mare păcat, că viaţa omului este cel mai scump lucru din lume şi tu viaţă nu poţi da” (VIII, 74), Cel ce ucide va fi pedepsit atât de oameni, cât mai ales de Dumnezeu: „pe ucigaş nepedepsit Domnul în veci nu-l lasă” (VIII, 74). Cel ce ucide nu mai poate fi numit om, decade din această demnitate; „Cel ce ucide şi căzneşte spre a dobândi tâlhăreşte, acela om nicum nu se mai socoteşte” (VIII, 74). Chiar şi complicitatea la crimă este tot atât de gravă ca şi crima însăşi, iar complicele ia pedeapsă egală cu acesta: „Cel ce cu ucigaşii la faptă s-a înclinat, ca un ucigaş şi el se socoteşte în faptă” (VIII, 74). Pentru omoruri se dădeau cele mai grele pedepse, acestea mergând uneori până la pedeapsa  capitală, ori condamnare la muncă silnică său la ocnă pe viaţă, fără a mai vorbi de oprobiul public pentru totdeauna, atât pentru criminal, cât şi pentru familia lui.

b) Tâlhăria este o infracţiune aproape la fel de gravă ca omorul. „Jefuitorul lup întreg, căci ca lupul până la os te jupoaie, te rupe şi te sfâşie„(VIII, 204). Orice formă de răpire şi nedreptate făcută semenului este o adevărată tâlhărie. Se ştie ce groază inspira drumul prin munţi şi păduri prin locuri stinghere, care erau bântuite de tâlhari, care  jefuiau călătorii, negustorii, ori atacau satele şi locuitorii lor. Indiferent de destinaţia bunurilor obţinute prin tâlhărie, păcatul e la fel de mare şi înaintea lui Dumnezeu va fi aspru pedepsit: „Vai de cel ce jefuieşte şi din jafuri zideşte biserici şi mânăstiri, căci pe tot ceasul, când îl pomeneşte, Domnului îi aduce aminte de jafurile ce-a făcut” (VIII, 204). Pedeapsa nu întârzie să vină pentru tâlhari, atât din partea oamenilor, cât şi din partea lui Dumnezeu: „Cu dulceaţă jefuieşti cu amar le răsplăteşti, când cu gândul nu gândeşti” (VIII, 204). Chipul tâlharului se schimonoseşte, devine înfiorător la vedere, din cauza cruzimilor săvârşite de el: „Grozavă este vederea tâlharului, când îl întâlneşti şi nu poţi să te fereşti” (VIII, 600). Tâlharii sunt în afara societăţii, nu mai sunt demni de a face parte din ea. Ei locuiesc prin pustii: „Tâlharii numai prin pustii locuiesc fără frică, c-acolo îşi găsesc a lor scăpare” (VIII, 600), ori pe mare: „Cursarul pe mare la jafuri şi hoţii gândul lui îşi are” (VIII, 600). Pedepsele tâlharilor erau a-emenea cu ale  ucigaşilor.

c) Vânzarea de oameni era socotită o infracţiune gravă atât în dreptul cutumiar, cât şi în pravile. Vremea orânduirii sclavagiste, când sclavii erau vânduţi în târguri asemenea animalelor, trecuse. Societatea românească feudală, de la  care ni s-au păstrat cele mai multe proverbe, nu mai accepta un asemenea târg. Şi vânzările de robi, chiar prizonieri de război, erau aspru incriminate de cutumele româneşti. „A vinde pe rob ca pe-un dobitoc este cea mai urâtă, şcârnavă şi nelegiuită vânzare” (VIII, 170); „Ca vânzarea de  robi nici o vânzare nu-i mai nelegiuită; că şi cel ce vinde şi cel ce cumpără deopotrivă nelegiuiţi se înţeleg” (VIII, 170). Suportul ideologic al acestei interdicţii este în învăţătura creştină, după cum am arătat mai sus: „Nicicum şi nici într-un chip sau altul să vinzi, că şi acela este ca tine, dintr-o mamă. Din început fraţi amândoi v-aţi năşcut, şi-atunci se înţelege că vinzi pe însuşi fratele tău” (VIII, 171). Mai mult, vânzând un om, este ca şi când L-ai vinde pe însuşi Dumnezeu, al cărui chip îl poartă omul: „Să te fereşti să nu vinzi măcar un om de rob, c-atunci te socoteşti că vinzi însuşi chipul lui Dumnezeu” (VIII, 17l). Vânzătorul de  oameni, fie ei sclavi, fie robi, se aseamănă cu Iuda, cel care L-a vândut pe Mântuitorul: „Vânzătorul de oameni, următorul Iudei este: c-o sărutare dulce la temniţă te duce” (VIII, 170). De aici şi pedeapsa ce trebuie aplicată vânzătorului de oameni; „Vânzătorul de oameni mântuirea lui ca Iuda şi-o găseşte numai la spânzuratoare” (VIII, 170). El este asemenea ucigaşului de oameni; „Vânzătorul de oameni este ucigaş întreg, că pe cine vinde de moarte el vinde” (VIII, 17). Căinţa pentru o asemenea faptă este inutilă, fiindcă pedeapsa oamenilor şi a lui Dumnezeu nu întârzie să vină; „Vânzătorul de oameni îndată se căieşte, dar căinţa lui e zadarnică” (VIII, 170). Vânzarea nu se face numai în târguri, ci ea capătă forme mult mai subtile, precum trădările, turnătoriile, iar în vremea modernă traficul de fiinţe umane. Majoritatea acestora sunt incriminate atât de legislaţia statelor civilizate, de dreptul internaţional, cât şi de dreptul cutumiar al tuturor popoarelor. Vânzările de oameni capătă în proverbe imagini de-a dreptul macabre: „Om pe om să vândă ca pe-un dobitoc nu se înţelege omenire, ci întocmai măcelărie” (VIII, 64). Vânzătorul de oameni îi este urât lui Dumnezeu şi de pedeapsa Lui nu va scapa: „Urât lui Dumnezeu îi este omul viclean cu cruzime, omul cumplit, omul înşelător şi cel năpăstuitor, dar cu mult mai urât este cel ce vinde pe om întocmai ca Iuda, fără temere de Dumnezeu” (VIII, 64-65).

În folclorul românesc se găsesc multe legende şi referinţe la vânzări de oameni, fie că erau robi ai tătarilor sau ai turcilor, fie că erau vânduţi membrii de familie, pentru a traversa perioade grele de sărăcie şi nevoi (balada nevestei vândute, spre exemplu).

d) Robia era o infracţiune puternic incriminată de dreptul cutumiar cât şi de cel penal public. Azi, în general, infracţiunea se numeşte sechestru de persoane. În vechime ea lua proporţii, dacă ţinem seamă de robirile ce le făceau popoarele migratoare. Nenumărate legende vorbesc de chinurile la care erau supuşi robii, de umilinţele şi degradarea, iar în final la nimicirea lor fizică. Adesea robii erau folosiţi chiar ca hrană de către răpitori. Este cunoscut faptul că românii au numit Calea Lactee drept Calea Robilor, tocmai pentru că ea slujea drept far călăuzitor pentru robii ce reuşeau să scape din robie şi încercau să se întoarcă acasă pe drumuri ferite şi sub acoperirea nopţii (IV, 567-569). O altă formă de robie era şi aceea a deposedării de mijloacele elementare de existenţă, astfel că cel deposedat devenea dependent de stăpânul său şi i se dedica împreună cu familia. Stăpânul avea drept de viaţă şi de moarte asupra robului său şi-l folosea la toate muncile, fără ca să fie tras de cineva la răspundere. O atare poziţie socială insuportabilă nu putea trece nesemnalată în paremiologia românească şi nu putea scăpa nereglementată în dreptul cutumiar românesc. „A robi, la oameni ca la dobitoace, este cea mai grozavă şi mai cumplită neomenie” (VIII, 503); „A ţine pe om în robie este cea mai spurcată cruzime” (VIII, 503). Era mai de preferat moartea în război decât viaţa  în robie (VIII, 503). Aceasta pentru că „moartea o dată şi îndată te sfârşeşte, iar robia de mii de mii de ori pe ceas de ceas te chinuieşte” (VIII, 503). Mai bine să preferi „prin pustietăţi ca un sălbatic să trăieşti, decât în veci să te chinuieşti în jugul robiei” (VIII, 503). Robia este „cel mai grozav şi cel mai înfricoşat lucru atât la vedere, cât şi la auzire, dar cu cât mai mult la urmarea ei” (VIII, 503). Omul este creat de Dumnezeu liber şi liber trebuie să trăiască în lume. Dumnezeu „rob pe lume n-a lăsat” (VIII, 504) şi de aceea robia este un rău împotriva firii (VIII, 503). Chiar robii din război trebuie eliberaţi, „fiindcă de voia lor n-au ieşit la război” (VIII, 504).

Robia este respinsă atât de Dumnezeu, cât şi de conştiinţa omenească. Numai Dumnezeu poate să numească pe cineva drept rob al său (VIII, 503). Cine robeşte pe cineva sfidează pe Dumnezeu şi batjocoreşte, creaţia. Omul este chipul lui Damnez eu şi, el nu trebuie nici vândut, nici cumpărat, fiindcă „omul slobod de Dumnezeu s-a zidit” (VIII, 503). Robia omului de către om înseamnă de fapt secătuirea iubirii dintre oameni. Dacă s-ar respecta cuvântul Decalogului şi omul L-ar iubi pe semenul său ca pe sine însuşi nu ar fi loc în lume pentru robie (VIII, 503). Robia nu e numai ruşine pentru cel robit, ci şi cea mai mare ticăloşie pentru împilator (VIII, 503). Robia este  incompatibilă cu lumea civilizată.

Robul niciodată nu se ataşează trup şi suflet de stăpânul său. El „la slobozenie pururea visează” (VIII, 504), îşi ţine capul aplecaţ şi gândeşte mereu cum ar putea să scape din robie. Între el şi stăpân există în permanenţă o stare de tensiune şi de ură, niciodată prieteşug (VIII, 504). Îndemnul autorului anonim al proverbului este fără echivoc: „Sileşte-te să scapi din robia ta ca din ghiarele celor mai grozave fiare” (VIII, 504). Există şi altfel de robie, precum robia  patimilor sau chiar robia din viaţa  conjugală a unora (VIII, 504). Se face o distincţie clară între robia personală şi robia celor din familie, mai ales a copiilor nenăscuţi la data robirii. „Rob cel ce s-a numit pentru vreo greşeală a sa sau de vreo mare nevoie, iar nu şi copilul lui, ce nimic n-a greşit” (VIII, 504).

Cel ce eliberează pe un rob se aseamănă cu Dumnezeu: „A dezrobi pe om te semeni lui Dumnezeu, care-a dezrobit pe  evrei din neamul lui faraon (VIII, 503). Cel ce „se luptă pentru dezrobire, de sfânt se socoteşte„.

e) Epidemiile constituiau o stare de necesitate, de maximă tensiune, care trebuia reglementată de către „legiuitorul” anonim. Se ştie că epidemiile de ciumă şi holeră au pustiit în mai multe rânduri continentul europeen, făcând sute de mii de victime. Exista o întreagă suită de reguli stricte privind prevenirea epidemiilor respective şi lupta împotriva lor, dar proverbele nu ne păstrează totul în acest sens. Amintim pasajele lui Mircea Eliade din Istoria religiilor şi a credinţelor religioase privind aceste epidemii, sau ale lui Romulus Vulcănescu din Mitologia română (p. 320). Încă se mai păstrează şi azi prin unele sate mehedinţene acele nedei numite ciumărci, care nu erau altceva decât zile de vineri, în care nu se lucra, se făcea slujbă la biserică şi apoi se dădea masă cerşetorilor, săracilor şi călătorilor pentru ca Dumnezeu să fie înduplecat şi să îndepărteze epidemia de localitatea respectivă. Se făcea acea vestită brazdă pe hotarul satului şi multe altele, care nu intră în sfera temei ce ne-am propus să o tratăm. Reţinem din Proverbele lui Iuliu Zanne unul deosebit de  semnificativ privind prevenirea apariţiei bolii, izolarea celui infectat pentru a nu se mai răspândi boala, cât şi „leacul” pentru vindecarea ei: „În vremea de holeră, ca să poţi scăpa de ea, să ieşi la aer curat, unul de altul cam departe să stee, stomacul mai uşor, curăţenie  cât se poate, iar de te vei smerdui (molipsi-n.n.Al.S.B) de ea, freacă-te cât vei putea şi stomacul să ţi-l cureţi” (VIII, 633-634). Depărtarea de cpmunitate, izolarea, este, în ultimă instanţă, cea mai sigură măsură preventivă la vreme de  epidemie: „La ciumă, să fii cel dintâi la fugă şi la întoarcere înapoi decât toţi cel mai din urmă” (VIII, 646), sau „Cine înainte fuge şi se întoarce mai în urmă, la vreme de cimă, acela are minte bună” (VIII, 646)22. Se înţelege că orice acţiune care ar fi dus la infectarea apelor şi alimentelor dintr-o localitate în vreme de epidemia ar fi fost aspru pedepsită atât de către obşte, cât şi de autorităţile locului.

f) Desfrâul este o infracţiune gravă, incriminată în dreptul cutumiar şi zugrăvită cu lux de amănunte în paremiologia românească. Nu vom menţiona nici de data aceasta toate proverbele referitoare la tema respectivă, din lipsă de spaţiu, ci doar pe cele mai ilustrative, comentând pe celelalte şi extrăgând ideea de bază. De asemenea, unele proverbe au mai multe variante, dar nu le vom menţiona pe toate. Desfrâul duce în primul rând la deterioraree sănătăţii: „orice plăcere aduce plăcere ce-n urmă te sfâşie” (VIII, 631); „Cu cât mai mult te supui la plăcerile desfătării, cu atât mai mult viaţa ţi-o scurtezi” (VIII, 631); „Peste măsură desfătare sau vorbă mai multă la cele de desfrânare te duce la  pieire, de-aceea de ele să te fereşti ca de ciumă” (VIII, 631); „Cel desfrânat în plăceri se prăpădeşte” (VIII, 631); „Departe de desfârnare, ca sănătatea să-ţi fie tare” (VIII, 632). Desfrânarea aduce ruşine şi oprobiu din partea societăţii, obştei: „Cine de ruşine nu se înfrânează, de nimic altceva nu se mai poate înfrâna” (VIII, 631); „Un vierme invită pe om la desfătări; pe acela să-l domoleşti cu frâul ruşinii” (VIII, 631); „Desfrânarea la om întâi ruşinea i-o ridică” (VIII, 632). Ea este un mare păcat în faţa lui Dumnezeu şi duce pe cei împricinaţi în fundul iadului: „Desfrânarea jos te aruncă, înfrânarea sus te urcă” (VIII, 632). Înfrânerea aduce cinste din partea oamenilor şi răsplată de la Dumnezeu.

Cel mai mult este incriminată femeia desfrânată. Un capitol întreg îi este dedicat (VIII, 257-258). Dragostea ei este făţarnică şi vicleană, zâmbetul şi uitătura de asemenea, pentru a te atrege, te linguşeşte, dar îţi distruge apoi cinstea, reputaţia, sănătatea, familia şi viaţa. Legătura cu femeile desfrânate se face din interes şi din plăcere pătimaşă: „Curva cu ochiul te frige şi te pârleşte„; „Curva şi cu linguşitorul sunt veri primari„; „Până ce ai în pungă, curva piciorul ţi-l întinde, după ce istoveşti tot, dă cu piciorul în tine„; „Cine curve hrăneşte, viaţa şi-o topeşte„; „Cinstea curvii cât o lescaie”; „Buzele curvii cursă adevărată, că te înşeală numai îndată„; „Din gura curvii pică miere, dar în urmă e mai amară decât fierea” (VIII, 257-257). Restricţiile sunt date ca nişte sfaturi părinteşti, care atenţionează pe făptaş de pericolele ce-l pasc: „preacurvia în veci nu se iertă, că batjocura lumii se arată„; „Să nu preacurveşti, ca să nu-ţi spargi casa„.

Soluţia cea mai recomandată de oameni şi binecuvântată de Dumnezeu este întemeierea familiei: „Departe de curvie şi de preacurvie, ci muiere-ţi să-ţi fie cea blagoslovită prin legiuire” (VIII, 258).

Am găsit în colecţia lui Zanne şi un proverb privind perversiunile sexuale: „Sodomiţii în veci sunt neiertaţi, ca o nelegiuire din fire” (VIII, 536).

Se observă în toate proverbele menţionate mai sus la acest capitol, că se apelează la instanţa supremă pentru cei care nu pun capăt acestei patimi. Existau însă şi pedepse date de sfatul bătrânilor şi de legislaţia  oficială şi de acestea vom vorbi mai  jos.

g) Hoţiile erau foarte frecvente în lumea satelor şi de aceea şi proverbele care le privesc sunt foarte numeroase. Oprirea de la hoţie era poruncă în Decalog, dar ea este prevăzută în toate legislaţiile statelor europene şi nu numai, existând pentru combaterea şi pedepsirea ei pedepse dintre cele mai drastice. Mai multe, despre această infracţiune am prezentat mai sus, când am vorbit de tâlhari şi tâlhărie.

h) Jurământul strâmb era interzis prin porunca a IX-a din Decalog, dar asupra acestui păcat se insistă şi în paremiologia românească, respectiv în dreptul cutumiar românesc. Un proverb vechi românesc grăieşte: „Pe unde iese  cuvântul iese şi sufletul„, iar în morala creştină se socoteşte păcat nu numai fapta rea săvârşită, ci şi cuvântul şi gândul rău. Jurământul este un legământ foarte greu pe care îl face cineva, iar jurământul strâmb este aspru pedepsit de oameni şi de Dumnezeu. „Jurământul când îl calci asupra ta cade” (VIII, 295); „Jurământul pe cine-l calcă în picioare el îl calcă„; Călcarea de jurământ este „cea mai mare necinste, cea mai mare nelegiuire, cea mai spurcată faptă şi cea mai primejdioasă îndrăzneală, că foc bagi în casa ta” (VIII, 205-206); „Să fugi de jurământ ca de un cuptor aprins” (VIII, 206); „Cel ce jură (strâmb-n.n.) şi se prinde, mai bine viu în groapă să intre” (VIII, 206). Cel ce  jură îl ia pe Dumnezeu de martor şi pe El nu-L poate înşela: „Jurământul pe Domnul de martor Îl aduce; cine dar strâmb jură, pe Domnul îl înjură„; „Jurământul când faci, în numele Domnului îl faci. De aceea pururea adevărul să arăţi, că Domnul adevărul se-nţelege (că este-n.n)„; „Jurământ nicicum să nu faci; de vei face să nu-l calci, că pe însuşi Domnul Îl vinzi” (VIII, 205); „Cu jurământ pe om îl poţi înşela, iar de Domnul nicicum nu vei scăpa, că El cunoaşte ce hrăneşti tu în inimă” (VIII, 205); „Să nu iei în zadar (desert-n.n.) numele Domnului când juri, că Domnul, fără jurământ, cunoaşte cugetul tău” (VIII, 206). Teama de moarte şi de judecata de apoi trebuie să-l călăuzească întotdeauna pe om, mai ales când face jurământ: „Când te duce la mormânt să fii curat de jurământ” (VIII, 206). Este cutremurătoare responsabilitatea celui ce depune mărturie într-un proces şi mai ales greu este păcatul celui ce mărturiseşte strâmb: „Mărturia mincinoasă în groapă te lasă” (VIII, 318); „Mărturia strâmbă nicicum să nu grăjeşti, că asupră-ţi cade” (VIII, 318). Dumnezeu, Cel ce ştie inimile şi cugetele tuturor, cunoaşte şi adevărul şi va pedepsi cu asprime pe cel ce jură strâmb ori depune mărturie mincinoasă împotriva semenului său.

i) Calomniile şi insultele sunt primul pas spre conflicte mari, uneori spre crime. Tocmai de aceea răul trebuie stârpit din faşă, înainte ca el să ia amploare. Calomnia şi insulta sunt două delicte penale incriminate de paremiologia românească. Cel cere calomniază şi insultă este un om periculos, de care trebuie să te fereşti şi cu care să nu ai de-a face. „Numai proştii  ocărăsc şi necinstesc pe oricine şi oricum la giră le vine; de aceea  cel ce ocărăşte, prost el să numeşte” (VIII, 57); „Cel ce ocărăşte când nu-l bagi în seamă, însuşi se ocărăşte fără nici o teamă„; „Cel rău şi urât de toţi este cel ce de ocări se ţine cu toţi” (VIII, 57). Proverbele dau şi remediul pentru stingerea unui astfel de conflict. Soluţia este în spiritul îndemnului dat de Mântuitorul: „Când vrăjmaşul tău te loveşte peste un obraz, întoarce-l şi pe celălalt şi astfel vei aprinde tăciuni pe capul lui„. Aşadar, soluţia recomandată de proverbe în astfel de cazuri este indiferenţa faţă de cel ce insultă, calomniază şi ocărăşte. Numai aşa poate fi redus la tăcere: „Oricine te ocărăşte, peşin să-i mulţumeşti, cu căciula în mână, c-atunci ocara la el se mută” (VIII, 56); „Când cineva te ocărăşte, ori să urechile să ţi le astupi, ori să te muţu de acolo, ca să nu-l auzi„; „Când te-njură oarecine, multumeşte-i că nu te bate” şi astfel de proverbe pot continua.

Sunt şi alte infracţiuni şi delicte penale analizate în proverbele româneşti dar nu vom mai stărui asupra lor. Cert este, din exemplele de mai sus, că omul din popor a avut întotdeauna  conştiinţa  existenţei lui Dumnezeu, atotşiinţei Lui şi puterii Lui de a judeca lumea după dreptate, Dumnezeu rămâne de fapt ultima instanţă spre care nedreptăţiţii vieţii făceau apel, fie prin rugăciune, fie prin blestem. În spiritul acestui cod de reglementări juridico-morale îşi desfăşurau înaintaşii noştrii viaţa, cu frică de Dumnezeu şi cu respect faţă de oameni.

ALEXANDRU STĂNCIULESCU-BÂRDA

Anunțuri