REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~ Pr. Alexandru Stănciulescu-Bârda: „Contribuţii privind dezvoltarea Dreptului la români“ (IV)

Judecătorii. Prin acest capitol înţelegem puterea  judecătorească, ce este chemată să aplice legile promulgate de către organele legiuitoare, fie  ele  centrale, fie locale. Omul din popor, creatorul anonim el proverbului, nu a avut întotdeauna o părere prea bună despre organele judecătoreşti, fiind convins că acestea  sunt părtinitoare şi subiective, corupte şi, în general, slujitoare ale nedreptăţii. Din proverbe putem contura chipul judecătorului ideal, dar şi portretul judecătorului corupt.

Judecata este  sfântă, fiindcă în mâna judecătorului „stă averea, cinstea şi viaţa” împricinaţilor (VIII, 207). Ea trebuie să aibă drept călăuză, întotdeauna, doar dreptatea (VIII, 207). Judecata se aseamănă cu „graiul lui Dumnezeu din cer” (VIII, 207), iar cel ce judecă strâmb este aruncat în foc la judecata de apoi (VIII, 207). Ea este mai presus de orice demnitate  omenească: „Judecata dreaptă este însăşi dumnezeirea; când dar de ea te depărtezi, de însuşi Dumnezeu te depărtezi” (VIII, 207). Judecătorul este avocatul dreptăţii (VIII, 208). El nu are „nici tată, nici mamă, nici copii” (VIII, 208), în sensul că e nepărtinitor. „Judecătorul tată nu se mai numeşte vreodată” (VIII, 208). De cele mai multe ori judecătorul drept este un om sărac sub aspect material, dar el trebuie să fie mai înţelept decât tot poporul laolaltă. El nu trebuie să se uite la faţa omului sau la starea lui  socială: „Când judeci pe oarecine, de-o potrivă judecă pe rudă şi pe străin, fie şi prieten„(VIII, 209). Nu de puţine ori judecătorul poate fi ocărât de vreunii din împricinaţii care pierd la proces, dar, dacă el are conştiinţa împăcată că a respectat legea, nu trebuie să se sinchisească: „Mai bine să te ocărască cel ce-a pierdut judecata când hotărăşti drept, decât să te ocărască dreptatea când n-o păzeşti„( VIII, 209). Judecatorul nu trebuie să se lase intimidat nici de poziţia socială a cuiva nici de funcţii, nici de bani sau alte beneficii, nici de frumuseţe sau putere (VIII, 210). Judecătorul adevărat se judecă mai întâi pe el însuşi, pentru că judecata celorlalţi asupra lui este foarte aspră: „Ruşine să-ţi fie ţie când, judecător fiind, de alţii să te judeci, iar nu tu de tine” (VIII, 210). Judecătorul nu va fi lipsit de frica de Dumnezeu în exercitarea misiunii sale: „Fără frică de Dumnezeu nimeni bine nu judecă, când cugetul îi lipseşte” (VIII, 211). Judecătorul este suveran în exerciţiul funcţiunii sale „De nimeni să nu te sfieşti, când judecător eşti, şi dreptatea s-o păzeşti, ca cinste să dobândeşti” (VIII, 212).

Judecătorul nedrept se distinge prin nedreptăţile pe care le face. Ele sunt părtinitoare, rezultatul lor este influenţat de poziţia socială a împricinaţilor de mita sau foloasele necuvenite primite de către judecator, de relţaţiile de rudenie, de prietenii şi alte interese. Nenumărate sunt proverbele care conturează chipul judecătorului corupt şi nedrept. „Judecătorul ascultă unde banul mai mult sună” (VIII, 208); „Judecătorul cu mită deasă dreptatea o strâmbă” (VIII, 208); „Judecătorul ?????, pentru o bucăţică de pâine osândeşte şi pe al său părinte” (VIII, 208). Judecătorul nedrept „suflet murdar şi spurcat are” (VIII, 208). „Ce mai necinstit decât cel ce s-a-nvrednicit a fi judecător şi pe toţi îi năpăstuieşte, din daruri se hrăneşte, fără nici o muncă” (VIII, 211). Pentru a fi un judecător bun trebuie o viaţă de sacrificiu; pentru a fi unul rău este suficient să fii fără conştiinţă şi corupt. „Mult e până-n rai, dar până-n iad e numai  un gard şi ăla-i spart” (VIII, 128-129).

Necinstea judecătorilor face ca această categorie socială să fie ocărâtă şi dispreţuită de omul din popor, care-şi vede adesea dreptatea terfelită şi averea jefuită. Un pesimism dezolant se degajă de câte ori se face referire la instanţele de  judecată: „judecata ca o trăsură cu două oişti, când înainte, când înapoi o poţi mâna” (IX, 58); „Judecătoriile sunt ca crângul de mărăcini, unde oile aleargă de frica lupilor şi de unde nu pot ieşi fără să li se smulgă lâna de pe spinare” (IX, 59); „Judecătorul este ca osia de car: cum o ungi, cum nu mai scârţie” (IX, 59); „Judecătorul e ca câinele, când ia bucătura întreagă nu mai latră în urmă” (IX, 59); „Judecătorul ca  cântarul cu două greutăţi, când strâmb, când drept, cum voieşti să-l numeşti” (IX, 59); „Judecătorul e ca şarpele: niciodată nu umblă drept” (IX, 59); „Judecătorul cu pravila ca cârpaciul cu pielea, în ce parte vrea, cu dinţii o întinde” (IX, 59); „Cel ce iasă din judecată e „gol şi despuiat, deşi a câstigat” (IX, 59). Alte proverbe precum: „Dai o vacă şi câştigi o mâţă” sunt frecvente în paremiologia românească şi ele constituie observaţii triste asupra comportamentului unor slujitori ai statului şi ai obştei cu o îndelungată existenţă istorică.

1. Domnul sau voievodul ca instanţă de apel este prezent în paremiologia românească, deşi mai puţin decât judecătorii propriu-zişi. La el ajungeau pricinile în recurs şi domnul era ultima speranţă a celor nedreptăţiţi. Dezamăgirile însă erau şi aici foarte frecvente. Era posibil ca domnul să fie  om cu frică de Dumnezeu şi  să judece drept, conform legilor, fără părtinire şi să nu se lase influenţat sau mituit. Un asemenea domn avea să şadă, după opinia  populară, alături de Dumnezeu la judeceta obştească de la sfârşitul lumii. Domnul este unsul lui Dumnezeu pe pământ şi prin gura lui ar trebui să vorbească Însuşi Dumnezeu şi să facă dreptate. Din păcate, puţini domni erau vrednici de o asemenea cinste. În vremea multora era „ca  pe vremea lui Caragea” (VI, 44), adică se fura ca-n codru. Acest domn urcase în mod nesăbuit birurile şi dăduse frâu liber slujitorilor săi apropiaţi să facă tot felul de nedreptăţi în ţară. De acolo şi vorba: „Belu beleşte, Golescu goleşte, Manu .jupuieşte!” (VI, 45). Despre Caragea se spune că a judecat un proces pentru un mare furt. Acuzatul îi dăduse în prealabil domnului o mită substanţială, dar domnul nu era deplin mulţumit. Când vodă şi-a arătat nemulţirea, boierul împricinat i-a răspuns: „clepto, cleptis, clepti”, adică „eu fur, tu furi, el fură”. Vodă nu numai că nu l-a pedepsit pentru o asemenea  insultă, dar i-a dat şi caftan de boier cu barbă, rang foarte înalt pe vremea aceea (VI, 45).

Domnul însuşi trebuie să se teamă mai întâi de Dumnezeu şi al doilea de lege. El îi este supus legii şi are menirea sacră de a o aplica „Legea este stăpânul cel mai mare” (VIII, 294). Mai mult, un proverb este categoric în ceeace  priveşte dreptul domnului de a pune în aplicare legea, ci nu de a emite-o: „Domnul lege nu poate pune, ci după lege trebuie să urmeze” (VIII, 298). În realitate, domnii dădeau legi şi dispoziţii după propria lor voie, fără să dea socoteală nimănui: „Voinţa domnului iscălitură este” (IV, 338), sau „C-un caftan de domn, taie cap de om” (IV, 340), adică domnul avea drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi. Aceasta făcea pe omul din popor să exprime: „Domnul face neamurile, domnul le stinge” (IV, 342-343). Puterea discreţionară ducea adesea la despotism şi tiranie. La aceasta contribuiau mult şi sfetnicii domneşti care  încurajau toate actele de nedreptate şi abuzurile săvârşite de domn, având, bineînţeles, partea lor de câştig din toate. Abuzurile săvârşite atât de sfetnicii domneşti şi înalţii slujbaşi, cât şi de slujbaşii locali ai statului, făceau pe omul din popor să exclame: „Când pe dregători îi ţii în mai tare frâu, atunci norodul nu pătimeşte; iată tămăduirea poporului” (VIII, 729).

2. Sfatul bătrânilor era  instanţa de  judecată la nivelul obştilor mărunte, respectiv obştilor săteşti şi de cele mai multe ori era de preferat judecata făcută de această instanţă decât de  instanţele statului. Ele se mai numeau şi cetele de oameni zdraveni. Ei erau aleşi de obşte dintre cei mai înţelepţi şi destoinici  bătrâni ei satului. Făceau judecata în zile rânduite de   către obşte, în locuri anume pregătite din centrul sau hotarul satdlui, în văzul şi auzul tuturor celor prezenţi. Mai întâi ei judecau cu dragoste, îngăduinţă şi dragoste părintească. Dacă nu erau ascultaţi şi părţile împricinate nu ajungeau la o înţelegere şi la împăciuire, atunci sfatul bătrânilor lua o hotărâre comună, pe care o susţineau toţi cei din sfat. Sentinţele date de sfatul bătrânilor erau duse la împlinire de cetele de feciori. Judecata sfatului bătrânilor era acceptată de membrii  obştei şi hotărârile luate de această instanţă trebuiau respectate cu stricteţe. Rareori cineva era nemulţumit de judecata sfatului bătrânilor şi apela la instanţele publice, instanţele statului, care percepeau taxe mari şi de multe ori erau influenţat de factori străini de lege  şi dreptate. În tezaurul paremiologiei româneşti nu avem proverbe speciale  privind instituţia  sfatului bătrânilor ci doar proverbe care conturează concepţia poporului despre  bătrâni şi bătrâneţe (vei în acest sens vol. VIII, 679-683). Bătrânilor li se dă un respect deosebit din partea generaţiilor tinere, fiindcă „cununa bătrâneţelor este înţelepciunea” (VIII, 680). Pe cei bătrâni „să-i cinsteşte ca pe nişte părinţi” (VIII, 680). „Să-i cinsteşti pe bătrâni şi de sfat să le mulţumeşti, c-asemenea la vreme şi tu dobândeşti” (VIII, 680). „Când tinerii greşesc, bătrânii îi dojenesc” (VIII, 680). Cel ce nu dădea respetul cuvenit bătrânilor era supus oprobiului public: „Cine bătrâneţele nu le  cinsteşte, cel mai necinstit se socoteate” (VIII, 681). Este o datorie sfântă pentru tineri de a asculta sfatul bătrânilor, fiindcă sfatul dat la bătrâneţe este cel mai  bun (VIII, 682).

Mai târziu, au apărut ca judecători obşteşti cnezii în Transilvania şi Banat şi aceştia au preluat multe din atribuţiile sfatului bătrânilor. Ei nu aveau dreptul, spre exemplu în Banat, să judece doar trei infracţiuni, care cădeau în competenţa  instanţelor statului: tâlharia, furtul şi incendiul voluntar21. Deoarece nu există proverbe dedicate cnezilor şi rolului lor juridic, nu insistăm asupra acestui aspect.

3. Judecata satului. Satul nu era indiferent faţă de abaterile săvârşite de unii membrii ai săi, faţă de cele judecate de către sfatul bătrânilor. Pe lângă sentinţa dată de sfatul bătrânilor, pedeapsa vinovaţilor se prelungea mult în timp prin oprobiul public, izolarea şi eliminarea celui în cauză din anumite adunări, asociaţii, grupări etc. Sfatul cântărea faptele şi vorbele şi, la anumite zile din an, sub acoperirea nopţii, erau strigate peste  sat învinuirile ce se aduceau unor săteni, sub vălul întunericului se puteau spune adevăruri grave, astfel încât teama de judecata satului devenea pentru mulţi motiv de a se feri de săvârşirea unor infracţiuni. În aceste operaţii  justiţiare erau implicate cetele de feciori ai satului. 

ALEXANDRU STĂNCIULESCU-BÂRDA

Anunțuri