REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~Maria Ciornei: „Împăratul Ler“

Titlul studiului duce inevitabil la ideea de basm. Ca specie a literaturii populare sau culte, în proză sau în versuri, acesta are rădăcinile în realitatea iminentă, ceea ce confirmă faptul că mitul, are un miez adevărat şi că prin exagerare a realului se trec graniţelele spre imaginar, care va ascunde întotdeauna adevărurile – cele mai îndepărtate,  trimiţând de asemenea la un timp etern.

Creaţii colective, basmele îşi au originea în zorile existenţei umane, când  cunoaşterea indivizilor  devine o necessitate – prin urmare primele basme vor fi legate indiscutabil de necesitatea explicării aştrilor – soare, lună stele, a forţelor naturii, a schimbărilor anotimpurilor etc. şi  care au dat naştere la manifestări ale omului conştient de neputinţa sa în faţa acestora, ce se vor traduce prin ritualuri, tradiţii, obiceiuri, care să le uşureze viaţa.

Devenite puteri dincolo de înţelegerea omenească, acestea sunt apropiate de om, în mod deliberat prin personificări, care ţin, de cele mai multe ori, de  altă dimensiune, şi anume de cea celestă  materială, cum sunt aştri, ori de lumea spirituală, a forţelor malefice, existente pe pământ sau în adâncimile lui.

Necunoscutul dă naştere la teamă, chiar dacă unele elemente despre care am vorbit au fost dintotdeauna divinizate, cum ar fi soarele, numit, de cele mai multe ori şi sfânt, care trebuie invocate şi respectate prin neîntinare.

S-a încercat, de-a lungul timpului a se explica care este originea lexemului ler, ca şi sensul acestuia.

Îl întâlnim pînă în zilele noastre în refrenele colindelor.

Acestea, ca şi basmele sunt de o vechime impresionabilă, imposibil de determinat cu exactitate în timp.

Lerunii erau iniţial iniţiaţii, care cântau imnuri de slavă zeului atotputernic al dacilor, lui Zalmocsis, despre care vorbeşte prima dată Herodot.

Intrând în disputa dacă acesta a fost la inceputuri un mare iniţiat, sau dintotdeauna o forţă tutelară divină, amintim de concluziile istoricului care spune că nici el şi nici alţii nu pot spune dacă a fost om sau daimon, adică spirit.

În mod cert Zalmocsis a fost daimon şi susţinem aceasta  întrucît este absolută absurdă povestea care îl prezintă sclav al lui Pythhagora, care apoi s-a îmbogăţit.

Ne întrebăm prin ce mijloace a putut un sclav aduna atâta avere, încât să-i stăpânească pe dacii care, se ştie, aveau imense bogăţii în aur, mai ales, şi a devenit mare preot al dacilor şi apoi, după ce a stat întro peşteră timp de trei ani, a devenit spirit, adică zeul lor suprem.

S-a demonstrat, prin documentele istorice, că Pythagora a trăit mult mai târziu după, menţionarea dacilor traci în cele mai vechi opera antice-vezi Homer, Sofocle. În ce-l priveşte pe Herodot, acesta n-a trecut niciodată pe partea stângă a Danubiului, dincolo de care încă din zorii omenirii circulau mituri care spuneau că aici ar locui o populaţie de origine divină – dioi le spuneau grecii, întocmai ca zeii – iar ţara lor numită şi Ţara fericiţilor era stăpânită de misterioşii hiperboreeni, din care se trăgeau şi unii semizei ca Achile Peleianul, ori zei ca Apollo, ori Orfeu sau Hermes.

Chiar Prometeu, care a devenit încă din antichitate erou de tragedie, a fost hiperboreu, adică înaintaşi al dacilor şi amintirea sa o găsim chiar şi la scriitorii contemporani.

N-o spunem noi, o spun miturile anticilor cei mai credibili, datorită civilizaţiei lor, cum au fost grecii, sau egiptenii.

Să mai spunem că universităţile zalmocsiene, erau amintite de marii corifei ai filozofiei ca Platon sau Socrate; cel din umă, de pildă,  recunoaşte superioritatea  medicilor daci, care tratau nu numai trupul dar şi sufletul şi că aveau cunoştinţă despre  ceea ce noi astăzi abia îndrăznim a vorbi, despre cuvintele care sunt energii, şi de aceea aceşti medici însoţeau tratamentul lor de epode, am spune noi astăzi des – cântece, ale căror puteri originare le cunoşteau, ca şi asocierea lor întrun context anume, ce ţineau de misterele zalmocsiene.

Iată astăzi se vorbeşte, în mediile ştiinţifice, din ce în ce mai mult, de puterea rugăciunii, în concordanţă cu recomandările medicinii alopate, sau de vindecări miraculoase în legătură cu forţele divine ale Craetorului Dumnezeu, dincolo de orice explicaţie carteziană.

Ler, cel invocat în colinde, în structuri de la cele mai vechi şi aproape imposibil de descifrat, fără o serioasă aplecare a studiului mitologiei, ori a rostului şi a sensului refrenelor colindelor, este numele însuşi a lui Zalmocsis, preluat apoi sub denumirea de Dumnezeu, aceste două cuvinte având acelaşi sens de Stăpânul Vieţii şi al Morţii, creştinismul daco-românilor sprijinindu-se pe cele două principii de bază şi ale religiei dacilor, monoteismul şi credinţa în nemurire, ceea ce şi explică de ce Noua Învăţătură, propovăduită de Iisus, o împlineşte pe cea veche, şi deschide drumul înţelegerii faptului că daco-românii nu au fost creştinaţi la o dată anume ca ruşii, sau ca ungurii, de exemplu.

Apostolul Andrei, cel dintâi chemat a propovădui  Evanghelia, ajuns şi în Schyţia Minor, Dobrogea de azi, a fost primit cu bunăvoinţă de iniţiaţii daci, posibil chiar şi de Decebal – (Aurora Peţan – Apostolul Andrei şi regii dacilor – revista Formula As din 20-26 iulie 2007)  ca şi de populaţia de rând; un exemplu pentru a convinge este oronimul Kogaion, devenit Ghedeon, ori  Muntele Peonul, adică Ceahlăul; toate au acelaşi sens de Muntele Sfânt.

Urmărind etimologia oronimului în discuţie, prin translaţia fonetică, de-a lungul timpului, se demonstrează că e vorba de acelaşi munte – toate cele trei forme sunt sinonie fonetice şi semantice, dar folosite în timpuri deosebite – vezi studiul – Ceahlăul, arhetipul Kogaionului în revista Dacologică .

La daco-români, creştinismul s-a impus fără edicte, ci prin preluare firească a noilelor dogme, ce nu atingeau cu nimic esenţa teologiei lor arhaice, dimpotrivă întăreau neamul lor prin impunerea mai hotărâtă a normelor morale colective.

Revenind la teonimul Ler, amintim că acesta se referă la Regele cel Mare al Lumii, Creatorul ei şi că aşa, cum spune şi V. Lovinescu, a intrat în colinde, ce erau la începuturi imnuri de slavă cântate Acestuia numai de aleşii populaţiei, avându-şi obârşia în adâncurile istoriei, fiind străvechi creaţii, ce consfinţesc legăturile sacre cu  Zeul Suprem, şi că în nici un caz nu sunt latine, ci mult mai vechi.(Dacia Hiperboreană – V. Lovinescu, Ed Rosmarin, 1996).

În traducere  cuvântul ler înseamnă, în sensul restrâns, Zalmocsis-Dumnezeu, dar capătă şi alte interpretări, în timp acoperind sensul lexemului sfânt.

Cu aproximativ  acest sens l-au păstrat  şi latinii care aveau zeii casei, ca protectori, adică pe strămoşii lor, echivalentul sfinţilor, din creştinism, pe lari şi pe penaţi. Cuvântul lar este forma coruptă de la ler.

Revenind la titlul demersului nostru, remarcăm deci că Ler Împărat, cel din basme, reprezintă numele generic al stăpânului unui teritoriu imposibil de fixat în termeni concreţi în timp şi în spaţiu; şi timpul ca şi spaţiul ţin de indistincţiune, de etern, de mit.

El îşi trage numele de la Ler, Împăratul Lumii, care în basme, se umanizează, păstrând însă toate prerogativele stăpânului absolut, personajele ce-l înconjoară având rolul de a sublinia această trăsătură.

Prezenţa sa nu mai e semnalată întrun text sacral, ca în colinde, unde prin formula sintetică, cel mai des întâlnită şi azi, Leru-i, Doamne, Ler, se-nţelege, Sfânt îi Domnul Sfânt

În cazul basmelor, acest Ler Împărat are calităţi deosebite şi prin aceasta se apropie însă de sfinţii, trăitori în reguli morale, unde adevărul dreptatea, isteţimea iubirea, cinstea vitejia, curajul, sunt puse la încercare prin demonstrarea lor de către aspiranţii la locul, sau funcţiunea de împărat.

Împăratul este şi deţinătorul unor puteri miraculoase, iar aspiranţii la titlul acestuia, Feţii- Frumoşi, sunt trimişi şi pe Tărâmul Celălalt, unde – atunci când le-a venit vremea – şi aceşti împăraţi au fost.

Aşadar, cei ce vor să atingă perfecţiunea spiritului şi a trupului, refac drumuri iniţiatice, cunoscute de înaintaşii vrednici, păstrate ca taine, ce vor fi pentru totdeauna mijloace de departajare a celor aleşi să continue fiinţarea unui neam.

Ne întâlnim, iată în plină poveste cu ritualuri străvechi practicate de dacii strămoşii care pregăteau şi trimiteau la Zalmocsis pe cei mai vrednici, prin aruncarea în suliţe, o dată la cinci ani a celor mai buni soli ai lor pregătiţi din timp şi verificaţi prin ceea ce se numea iniţierea lupilor tineri, supuşi unor probe fizice şi de spirit foarte aspre.

Ler Împărat este modelul, arhetipul dacului iniţiat care reprezintă pe Marele Rege al Lumii, este ceea ce se va concretiza în timpul real istoric prin acea particulă care încă pune multe probleme în interpretare – IO, alăturat numelui Voievodului, atât de des întâlnit în epoca medievală, IO fiind perceput ca alesul, reprezentantul lui Dumnezeu, al Celui Sfânt – (Iahavanus-Ianus-Ionus-Ion-Io), echivalentul lui Iahve, (Iahavanus-Iahvanus-Iahva-numit de Eminescu chiar – Iehova).

Nu trebuie să ne surprindă această apropiere de denumirea ebraică a lui Dumnezeu, pentru că, aceştia monoteişti devenind, dar mult mai târziu decât dacii – pelasgi, au folosit vechea denumire pelasgă a Creatorului care era Ianus, adică Cel cu două feţe, ceea ce se suprapune   perfect peste aria semantică a ceea ce înseamnă şi Zalmocsis şi Dumnezeu, adică ceea ce am amintit Stăpânul Vieţii şi al Morţii.

Tot în sprijinul celor afirmate aducem prezenţa în onomastica daco-românilor a lui Ion, care şi azi numără mai mult de patru milioane de indivizi, care se identifică cu acest nume sau cu variantele sale.

Este un număr foarte mare, având în vedere moda cosmopolită a zilelor noastre care ar fi trebuit să ducă la o diminuare a acestui apelativ.

Explicaţia acestui nume atât de frecvent are în spate pe de o parte vechimea extraordinară a lexemului din fondul originar pelasg, dar şi a sensului său, căci Ion în limba pelasgă se traduce prin cel protejat de Dumnezeu. Pe de altă parte, calendarul creştin întăreşte şi  girează,  prin importanţa personajului biblic Ioan Botezătorul, atât de apropiat lui Hristos-Dumnezeu şi Om, menţinerea numelui la români.

mai amintim şi de polemica vremii antice dusă de Origen care învinuia pe iudei că s-au inspirat din religia dacilor, ceea ce confirmă şi istoricul evreu Iosephus Flavius (Antichităţi  Iudaice) prin apropierea pe care o face între călugării daci, ctiştii şi polistaii cu secta esenienilor privind preceptele moral – religioase foarte aspre şi respectate cu stricteţe.

Dacă în evul mediu românesc, conducătorii, regii , voievozii schimbă  arhaicul ler al cărui înţeles pare a se pierde odată cu raportarea la noile condiţii impuse de creştinism, dar şi de condiţiile socio-istorice, peste milenii, când apar statele naţionale, iată că esenţa semantică nu se anulează, ci pur şi simplu se înlocuieşte cu un sinonim, la fel de vechi ca şi  lexemul ler, dar, adaptat  vremilor, când numai exista statul iniţial, mondial, creat, după cum spun miturile, de Uranus, considerat Omul Primordial, născut din Pământul Negru şi de urmaşi lui, fiii  săi. (Dacia Preistorică de N. Densusianu 1913), prin silaba sacră IO. (Exemplele sunt numeroase-în manuscrisele de danii atât de multe, venite de-a lungul timpului de la domnitorii valahi, pentru Muntele Athos, şi nu numai aici, vom găsi formula tipică Io, Ştefan Voievod, Domn al Moldo-Vlahiei, adică Întru Slăvitul Dumnezeu, Alesul Ştefan Voievod, Domn al Moldo-Vlahiei – titulatura ce păstrează această formulă menţinându-se până târziu în sec al XVIII-lea).

În popor există şi astăzi credinţa că regele este Unsul, Alesul lui Dumnezeu, şi biserica a instituit rânduiala ca acesta să fie pomenit în toate sfintele liturghii – mai mult regele are privilegiul unic de a intra în altar şi de a se împărtăşi singur din sfântul pocal ce conţine în chip tainic hrana cea dătătoare de viaţă veşnică, în Lumina divină.

E important a puncta faptul că lexemul ler există şi astăzi, în refrenele colindelor care nu-s creştine, ci preluate şi adaptate creştinismului. Deşi, de cele mai multe ori se găseşte în formule ce par stranii, contemporanilor, care nu le înţeleg, el nu s-a pierdut, tocmai datorită atributului de sacralitate care-l defineşte, şi care a rămas prin transmitere din generaţie în generaţie, cu această pecete, tocmai existând credinţa că e păcat să se intervină, în a schimba ceva.

Tocmai de aceea în perioada amintită a voievozilor, aceşti termeni coexistă, specializându-se prin închegarea în sintagme consacrate, fie titulaturii domnitorului, fie colindelor, sensul – aşa cum am arătat – e acelaşi.

Putem desprinde şi o altă concluzie şi anume aceea că noţiunea de ler este de origine pelasgă, păstrată numai în aria spaţială a pelasgilor valahi nordici, cu alte cuvinte a daco-românilor, în timp ce Ianus, la fel de vechi termen pelasg, l-au păstrat şi latinii, desprinşi din aceeaşi ramură pelasgă.

Daco-valahii, monoteişti, au conservat forma veche a numelui unicului lor Dumnezeu, IO.

Vom întâlni, mai târziu sensul acestei silabe sacre în Biblie, când Dumnezeu îşi spune – Eu sunt cel ce sunt; discutăm aici de înţelesul cuvintelor care împreună înseamnă Creatorul, Dumnezeul, şi în nici un caz nu vom suprapune pronumele personal, scos din contextul citat, separat, peste acest IO, cu accent pe I, întrucât cele două cuvinte au cu totul o altă origine, dar şi sensuri diferite.

Putem vorbi  de dezlegarea unei taine, căci nu e vorba de fapt de o silabă sacră, IO, ci pe planul morfologiei, de un substantiv, cu încărcătură semantică sacră – deşi am folosit până acum termenul de silabă,din necesităţi impuse de demersul nostru.

Este important a sublinia faptul că memoria colectivă, a asigurat, prin aruncarea în lume a adevărului, prins în mit, şi anume că cele două lexeme LER şi IO se asociază neîntrerupt ariei sacrului, este şi o dovadă certă a continuităţii pelasgilor valahi pe aceste spaţii.

Încă în primele veacuri ale mileniului creştin, vom întâlni denumirea de Ler Galer Împărat.

E vorba de o persoană identificabilă în timp, împăratul care de origine traco-dacă, rămâne în istorie, ca cel ce reprezintă conştiinţa vechiului dac, inamic înverşunat al romanilor cotropitori care i-au umilit neamul, după cum mărturiseşte contemporanul său Lactanţiu, comentat de H. Gregoire în „Byzantion”

Galeriu păstrează amintirea mamei sale, adoratoare a divinităţii munţilor, dedicat el însuşi acestui cult, care nu putea fi decât cel  al lui Zamolcsis, ciobanul ajuns caesar şi apoi împărat, la 305, e tipul rebelului ieşit din munţi, unde viaţa ciobănească păstrase întotdeauna ideea libertăţii barbare, inamica oricărui imperiu şi  rămâne fidel originii lui sociale, credinţelor strămoşeşti.

El întoarce  legiunile împotriva Italiei şi e gata a schimba numele Imperiului  Roman în cel de Imperiu Dac, furia dacului adâncindu-se, datorită şi faptului că dacii, părinţii şi strămoşii săi au fost  supuşi censului, pe care Traian îl impune dacilor, deşi situaţia lor nu se compara cu a iudeilor, pedepsiţi astfel pentru încăpăţânarea  acestora permanent în rebeliune (daciis assidue rebeontibus), după cum spune acelaşi autor creştin Lactanţiu. (apud Alex. Busuioceanu – Zamolxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole-Bucureşti 1985) .

Numai un asemenea conducător de popoare sau imperii, a putut rămâne în conştiinţa neamului, nemurindu-l, prin integrarea lui ca erou în poveste.

Procesul acesta al trecerii din istoria concretă definibilă, în cea eternă indefinibilă este specific tuturor popoarelor preantice sau antice.

Deşi a luat măsuri aspre împotriva creştinilor, persecutor înrăit fiind, mărturii istorice, ca edictul dat de el în anul 311, de toleranţă religioasă, înainte de Edictul de la Milano – 313, care proclamă creştinismul religio llicita, îl arată,  aproape de sfârşitul vieţii, ca pe un înţelepţit, pentru că această religie avea o întindere şi o influenţă copleşitoare, în acel timp fiind, printre altele, un motiv important care a condus în cele din urmă, la căderea Romei.

Acesta este considerat Sfânt, adică Ler, pentru că şi-a ridicat din nou neamul la rangul de nobleţe, dintotdeauna urât pentru calităţile indivizilor, despre care vorbesc anticii, dar şi istoricii contemporani, ca Pârvan, care–i văd ca fiind, cei mai viteji, (Homer, Herodot), foarte credincioşi, (Strabon) netemători de moarte, un permanent pericol pentru romani, (Horaţiu întreba pe cei cunoscuţi întâlniţi, cu evidentă îngrijorare – Şi ce mai ştii despre geţi?) şi ale căror bogăţii în aur, şi nu numai, le-au adus mari nenorociri, din pricina lăcomiei romanilor, dar şi a barbarilor.

Au existat încercări de a găsi etimologii diverse pentru lexemul ler, din sintagma Ler Împărat, pentru a identifica şi alte persoane care stau în spatele acestei denumiri, neconsemnate cert, precum Galer, în documentele anticilor.

Încă în Hronicul  a vechimei romano-moldo-vlahilor învăţatul renascentist D. Cantemir, citat de Gh. Şincai, vorbeşte de  „curţile lui Ler Împărat, care nume sună Avrelie, Avrelian”.

Avem convingerea că apropierea sonoră dintre Ler şi Aurelian a constituit unul din argumentele etimologiei stabilite. Cei mai insistenţi susţinători ai acestui fenomen sunt ardelenii, latiniştii sec al XVII-lea – al XVIII-lea, din Transilvania, care în lupta lor pentru recâştigarea drepturilor,de a impune adevărata istorie a românilor, împilaţi de secole de veneticii maghiari, reprezentanţi ai Şcolii Ardelene au făcut din argumentele descoperite în documentele bibliotecilor occidentale, cu deosebire în cele de la Roma, arme redutabile privind contracararea opresiunii maghiare.

Au susţinut, prin mijloace, e drept mai mult empirice, luând în consideraţie afirmaţiile unor cronicari, ori ale unor călători străini din veacurile trecute, privind asemănarea limbii române cu cea italiană, sau făcând singuri observaţii privind asemănarea limbii românilor cu cea a romanilor, care au ocupat o parte a Daciei Mari, (excepţie făcând Petru Maior care afirmă că, limba română este mama limbii latine), că românii descind direct din latini.

Discuţia presupune studiul mult mai adânc – noi amintim că aceştia nu chiar dezinteresat, consideră că românii, cei din Ardeal, mai vârtos pomenesc pe împăratul Aurelian cântând cu jale – hai lerom, doamne!, adică; hai Aureliane, doamne! când colindă la Crăciun – Gh.Şincai – (Chronica românilor şi a mai multor neamuri).

Deşi spune acelaşi autor că retragerea romanilor din Dacia provincială este un fapt încă nediscutat de-ajuns în timpul său-zice-bine au lucrat sau nu împăratul Aurelian, totuşi o consideră aceasta, după cum am văzut mai sus, o grea lovitură pentru băştinaşi, după cum reiese din afirmaţia de mai sus.

Chiar unii cercetători contemporani nouă pun problema dacă Aurelian, prin  retragerea romanilor, nu a indus regrete şi îngrijorare dacilor, ameninţaţi de barbari. Considerăm, având în vedere documentele istorice, că dacii, prin permanenta lor nesupunere, au zdruncinat puterea Imperiului Roman. E destul, credem, să amintim, în trecere răscoalele şi războaiele acestora împotriva ocupanţilor.

Cea mai răsunătoare a fost denumită  chiar război al dacilor care are loc în 117-118, la numai 11 ani de la cucerirea de către Traian, când romanii au fost siliţi a lua în calcul Pactul dacilor provinciali, sprijiniţi de dacii liberi de peste Carpaţi şi de aliaţii lor, fie şi numai pentru a câştiga timp, cererile de restabilire a drepturile încălcate de romani.

Şi atunci ne întrebăm  cât adevăr este în ceea ce spun maghiarii, interpretând tendenţios cele spuse de Eutropius, că  Traian a ucis pe toţi dacii. Atunci cine a luptat împotriva ocupanţilor?.

Legăturile dacilor din provincie cu cei liberi nu s-au întrerupt – munţii au constituit, nu o piedică în calea lor, ci un sprijin, căci cei străini nu aveau curajul să se avânte prin locurile adâncilor codri, reprezentând capcane sigure.

Au menţinut şi relaţiile comerciale, dar au fost şi numeroase conflicte militare, carpii făcând numeroase incursiuni în imperiu; consemnate sunt cele din 214, 232, 245-247, 242, 295-297, 302-303, 306-311, 315-318, 381 şi de istoricul Iordanes. (Getica, 91-25) care îi socotea pe carpi cei mai periculoşi duşmani, oricând gata de război.

Conflicte militare cu  dacii costoboci au avut romanii şi în vest, în anul 170, declanşate în N. Daciei (Maramureş şi Bucovina) ajungând până în inima Greciei.

Alt atac consemnat în anii 245-247,  un adevărat război şi acesta, obligă, pe Filip Arabul să vină el însuşi şi să aducă trupe din Legiunea a XXII – Prigemina de pe Rin şi Claudia de la Viminacum, aruncând în luptă şi garda personală.

Deşi i-au înfrânt pe carpi, romanii au fost  nevoiţi să-şi replieze frontiera de pe linia Oltului părăsind şi castre transoltene.

Senatul a bătut monedă specială cu efigia Victoria Carpica şi Filip Arabul primeşte, în semn de mare cinste,  supranumele de Carpicus Maximus.

De  altfel, datorită luptelor de la sfârşitul secolului  al III-lea şi începutul secolului al IV-lea, contra carpilor, 19 împăraţi romani vor primi titluri  onorifice de Carpus Maximus. (apud Gh. Bichir- Dacia după cucerirea romană) .

Adăugând la toate aceste informaţii  şi întreprinderile cunoscute ale lui Ingenuus şi cele reuşite ale lui Regalian, primul împărat al dacilor, rămâne să înţelegem de ce Hadrian a vrut să se retragă din Dacia, dar a renunţat sfătuit de apropiaţi, de a nu lăsa fără apărare coloniştii romani de aici, după afirmaţiile lui Eutropius.

De fapt romanii pierd controlul asupra Daciei chiar în timpul domniei lui Regalian; Aurelian, la 275, oficializând acest act.

Retragerea aureliană a devenit un motiv de controversă pentru istorici; amintim de afirmaţiile lui Eutropius răstălmăcite de toţi istoricii maghiari, în primul rând.

De fapt despre această retragere vorbesc istoricii latini Aurelius Victor, Eutropius, Rufus Festus, Vopiscus şi Iordanes; cei trei din urmă au folosit ca bază de inspiraţie istoria lui Eutropius Breviarum ab urbe condita, în care printre altele spune că Traian a adus o mulţime de colonişti din toate colţurile imperiului în Dacia deoarece  numărulr bărbaţilor se împuţinase din cauza lungilor războaie cu Traian, şi în aceste condiţii, Hadrian renunţă să mai retragă armata pentru că erau mulţi colonişti aduşi de Traian pentru a popula oraşele şi a lucra ogoarele.

Istoricii maghiari se folosesc ca argument forte de cuvintele lui Eutropius care spune că Traian a exterminat toţi dacii-viribus exhauta.

Nu insistăm asupra enormităţii afirmate, care lezează în primul rând o logică elementară. Dacă la scurtă vreme după moartea lui Traian, la anul 117 are loc un adevărat război cu romanii al dacilor ocupaţi, ce a ţinut aproape 2 ani, ne întrebăm iar; cine au fost acei daci luptători?

E hilar să ne imaginăm numai, pe romani alergând prin cei munţi necunoscuţi, pentru a ucide şi pe ultimul dac. Apoi întrun asemenea război, întro configuraţie geografică dificilă, muntoasă, în mod cert au mai scăpat unii dintre generalii lui Decebal, aşa cum s-a putut strecura chiar el  spre partea de est a Daciei, fiind capturat doar prin trădare. La fel de absurdă e şi teoria golirii totale a Daciei în timpul retragerii aureliene.

Argumente de ordin filologic, convingătoare, referitoare la traducerea greşită a cuvintelor latineşti din operele istoricilor amintiţi reluate în română, chiar şi de Academie, în versiunea  publicată în Fontes Historie Daco-Romane  aduce Traian Diaconescu, (Iordanes – Consideraţiuni filologice şi istoriografice despre retragerea lui Aurelian din Dacia Traiană (II) ).

(Daces autem post hec iam sub imperio suo Traianus, Decebalo eorum rege devicto, in terras ultra Danubium, que habent milia in provinciam redegit. Sed Gallienus eos, dum regnaret, amisit Aurelianusque imperator, evocatis exinde legionibus, in Mysia conlocavit ibique aliquam partem Daciam Mediterraneam Daciamque Ripensem constituit et Dardaniam iunxit. (Iordanes-Romana, 217))

Acesta găseşte ca argument decisiv faptul că limba latină nu are articol hotărât, şi ca atare, termenii latini care denumesc populaţia civilă dacoromană în textele istoriografeilor latini pot fi echivalenţi, în limbile moderne, cu forme lexicale cu articol hotărât, fără articol, sau cu articol nehotărât. Termenul daces de la Iordanesl traducem în română fără articol: daci, adică o parte din daci, sau cu articol nehotâr şi nicidecum cu sintagma toţi dacii.

Evacuarea totală ar fi trebuit redată prin sintagma omnes daccos – în textul latin întâlnim însă daces, nu omnes dacos, fapt lingvistic care reflectă adevărul, deoarece concordă cu cercetările arheologice şi numismatice din ultimul secol.

Să mai amintimcă şi Festus şi Eutropius au aceleaşi informaţii; ambii prezintă Dacia, care adăugată de Imperiul Roman de Traian (Daciam trans Danubium), a fost pierdută (amissa est), de Gallienus, iar Aurelian i-a mutat acolo pe  romani, (translatis exinde Romanis – (Festus-Breviarium rerum gestarum populi romani Scurtă istorie a poporului roman, traducere bilingvă de Marius Alexianu şi Roxana Curcă, Ed. Universităţii “AL. Ion Cuza”, Colecţia” Biblioteca Classica Iassiensis”, Iaşi, 2003)

Ca atare, cei ce s-au retras sub Aurelian au fost cei aduşi acolo, adică romanii în principal.

În lumina celor afirmate de mereu citaţii istorici antici, amintiţi mai sus, mai ales de istoricii maghiari,  problema mult discutată a retragerii romanilor la 275, trebuie văzută fără scoaterea din context, şi, mai ales, fără omisiuni.

Nu ne miră nici faptul că Traian a adus colonişti; aceştia îi erau necesari  în administraţie, în justiţie, chiar şi pentru lucrarea ogoarelor, pentru că populaţia băştinaşă a fost  deposedată în mare parte de pământurile cele mai bune pentru veterani, ori chiar de lucrători ai ogoarelor venetici, căci dacii care au mai rămas  s-au retras, sustrăgându-se impozitele şi ordinele de a lucra forţat pentru interesele ocupanţilor.

Mai amintim că acest număr mare de străini aduşi, constituie, în mod paradoxal, un argument puternic ce demonstrează ostilitatea băştinaşilor.

Aurelian a retras în primul rând armata romană, urmată în mod firesc de coloniştii uzurpatorii pământurilor şi ai drepturilor dacilor, ca şi administraţia în totalitate romană, asigurând loialitatea şi nu este exclusă şi plecarea unui număr restrâns de bogaţi daci, colaboratori cu romanii.

Şi de am admite că ar fi plecat toată populaţia dacoromană în sudul Dunării, oare unde ar fi încăput sute de mii de indivizi, pe un teritoriu deja ocupat de localnici, fără ca istoria să remarce, uriaşele conflicte care s-ar fi iscat în mod inerent?

Vasile Pârvan (Getica) socoteşte la vremea aceea populaţia Daciei din timpul ocupaţiei la aproape un milion, incluzând şi coloniştii şi armata; din aceasta doar un sfert, sau mai puţini s-ar fi putut retrage, restul, sedentarii îşi continuă viaţa, reluându-şi vechile locuri şi ocupaţii.

O paralelă cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre n-ar fi exagerată.

În timpul marilor inundaţii există indivizi care refuză să-şi părăsească casele, până în ultimul moment, fiind salvaţi de armată, ori plecarea sub Aurelian nu se compară cu asemenea calamitate, chiar dacă exista ameninţarea barbarilor. De aceştia dacii nu s-au temut,  pentru că de-a lungul vremii s-au confruntat cu mulţi vrăjmaşi străini, şi n-au pierit.

În cazul romanilor, lucrurile stăteau cu totul altfel. Sub ameninţarea barbarilor care loveau neîntrerupt hotarele, aceştia iau în calcul şi răzvrătirea dacilor provinciali, asociaţi cu dacii liberi, conştienţi de forţa lor distructibilă redutabilă.

Relaţiile dintre cotropitori şi daci se pot vedea şi pe Columnă, unde şi femeile dace atacă soldaţi romani, şi unde  scenele de luptă sunt atât de crâncene.

Luând în consideraţie, în mod obligatoriu, toate aceste realităţi, cum ar fi putut Aurelian să devină personaj de basm, personaj pozitiv, un Ler Împărat?

Basmele, se ştie, sunt creaţii populare şi nu putea acest Aurelian, reprezentant al celor ce i-au umilit pe dacii, vitejii antichităţii, să fie înveşnicit în cântecele sau poveştile lor, ca model, ca erou.

Numai  corifeii Şcolii Ardelene, ori cei ce mai afirmă că Traian, care a adus durere, distrugere şi moarte, este părintele poporului român, pot susţine încă asemenea aberaţii; cel puţin ardelenii amintiţi  o fac urmărind o cauză nobilă, dar cei ce glorifică pe cotropitori, lucru nemaiîntâlnit nicăieri până astăzi în istorie, sunt fie ignoranţi, fie rău intenţionaţi, fie ruginiţi de prejudecăţi şi cu mintea blocată în teorii depăşite, care nu vor, sau nu pot accepta evidenţa; daco românii nu sunt urmaşii romanilor.

Şi dacă unii asemenea încrâncenaţi consideră că cei care caută, fără a fi  interesaţi în vreun fel,  autenticile rădăcini ale neamului din care se trag, sunt înecaţi în invective, care mai de care mai grosiere, amintim că şi Giordano Bruno a fost ars pe rug, şi Galilei a fost ameninţat cu moartea şi şantajat, ca să-şi retragă teoria heliocentrică.

Copiii noştri şi urmaşii copiilor noştri trebuie să ţină minte şi să creadă că  Lumina nu poate fi ţinută sub obroc (Noul Testament).

Prof. MARIA CIORNEI


Lasă un comentariu so far
Lasă un comentariu



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s