REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~Ioan Dan Bălan: „Dumitru Gălăţan Jieţ – Piţărăii din Valea Jiului“

Folclorul obiceiurilor de iarnă la români este, după cum credem, prin frumuseţe şi diversitate, cel mai frumos din lume. Şi, dacă ar fi să aşezăm dintru început câteva repere acestui excurs, să nu uităm că „un gânditor tradiţionalist român, în luptă cu unele teorii de hibridare a culturii noastre, A.C. Popovici spune simplu şi cu dreptate: „Viaţa unei naţiuni e cultura ei proprie”1.

Astfel, până a trece la altele, aceste două „jaloane” stau în faţa gestului făcut de Dumitru Gălăţan-Jieţ, când se înscrie în breasla întocmitorilor de carte, mai ales de carte a spiritului şi sufletului românesc.2

Este clar că pentru etnologul pus acum în discuţie, naţiunea română începe cu satul Jieţ, parte componentă a oraşului Petrila, din Valea Jiului, sat aşezat la poalele Parângului, în lunca pârâului năvalnic cu acelaşi nume, loc care pentru dânsul e cel mai frumos din lume.

De altfel, oare ce alt omagiu mai mare poate aduce un adevărat fiu satului său, tuturor momârlanilor petrileni şi din zonă, dacă nu cel pe care-l realizează cu atâta dăruire Dumitru Gălăţan-Jieţ?

Născut în data de 4 aprilie ’40, într-o zodie norocoasă, chemat, îndemnat de puterea Înaltului să se ocupe, la o vârstă respectabilă, de datinile, obiceiurile, superstiţiile, credinţele, tradiţiile etc. momârlanilor petrileni şi nu numai, acest folclorist se aşează temeinic pe axa Pământ – Cer (axă care la piţărăii satului său e simbolizată de prăjina steagului!) tocmai prin aceste scrieri.

E clar că, fiind prima dată când Dumitru Gălăţan-Jieţ  scrie o carte numai despre un obicei, sufletul, gândul  i-au fost impresionate aparte, mai ales că, în partea de spectacol, piţărăii sunt diferiţi de alţi colindători din ţară sau de aiurea, jieţenii stârnind, tocmai de aceea, controverse.

Întâi, pentru a pune lucrurile la punct, prima caracteristică a frumosului în acest obicei sare în ochi atunci când vezi flăcăii îmbrăcaţi în costume tradiţionale momârlăneşti. Autorul este cel care subliniază, în text, că piţărăii jieţeni sau cei din Estul Văii Jiului nu sunt fete, copii sau vârstnici, ori bătrâni sadea, ci trupa de piţărăi e formată din floarea satului pe parte bărbătească, e ceata formată din mândri flăcăi.

Hai, flăcăi, în piţărăi

cu straiţa după ţipăi

piţărăii Domnului

nu vă dare-ţi somnului!…

Totodată, culmea curiozităţii şi fapt care dă unicitate naţională piţărăilor, este faptul că, la această colindă în grup, participă, la un anumit moment, aproape tot satul; cu alte cuvinte, să se înţeleagă bine, numai stegarii-piţărăi sunt flăcăi…

* * *

Când, cu vreo zece ani în urmă, Dumitru Gălăţan-Jieţ mi-a spus că are de gând să scrie despre satul său – în care este, pe drept, cetăţean de onoare, demnitate pe care trebuie să i-o atribuie,  pentru localitatea Petrila, Consiliul local al acesteia, –  l-am crezut pe loc şi mă rugam Cerului ca prima lui carte să apară mai repede, să mai am un “aliat” în scriitura despre momârlani, localnicii unei zone vitregite istoric, cei care, în urma industrializării forţate pe linia mineritului, chiar dacă au “beneficiat” de câte un loc de muncă mai “călduţ” la mină, s-au trezit dezrădăcinaţi, cu “holdele”  din luncă naţionalizate pe nimic; s-au mai trezit împinşi spre munte, sus, în locuri destul de greu accesibile, dacă au ţinut la ocupaţia lor străveche de creştere a animalelor… chiar dacă au primit o locuinţă la “bloc”!

E plăcut, e frumos să-l citeşti pe Dumitru Gălăţan-Jieţ, să urmăreşti cu câtă convingere consideră piţărăii ca fiind cărămidă aparte în fundamentul colindelor noastre. Eu nu-mi propun să vorbesc despre colindă ca atare ; materialul ar fi foarte amplu şi nu asta îmi era intenţia. Dar, a specifica doar, că în forma de colindă a piţărăilor există împletiri clare de elemente mitice şi creştine, îmi e mult mai la îndemână, mai ales că în cartea sa autorul nu uită asta.

Totodată, ceea ce dă şi atractivitate textului, pe lângă o anume eleganţă a spuselor, e bogăţia de personaje reale implicate într-o curioasă formă de dezbatere privind acest colind…

Esenţial, colindul piţărăilor nu poate fi încadrat în nicio « grupă » clară de colinde, gândindu-ne, pe de-o parte, la cele dezbătute în atâtea lucrări de specialitate. Piţărăii, precum veţi lectura, « defilează » cu steagurile frumos împodobite în faţa întregului sat, într-o zi anume, în Ajunul Crăciunului, înainte de Naşterea Domnului, zi care devine de sărbătoare într-un fel deosebit, aparte, pentru jieţeni, toţi petrilenii, toţi momârlanii din Estul Văii Jiului şi nu numai pentru aceştia ! Chiar cu o anume vinovăţie din partea noastră, notăm că simplitatea, laconismul daco-getic al replicilor, steagurile “construite” pe cruce şi împodobite cu cele pe care autorul le prezintă magistral, reprezintă o replică normală, sănătoasă şi cuminte faţă de fastul şi opulenţa crailor, iar costumaţia tradiţională ne face să credem că există (încă un argument !) chiar de dinaintea perioadei creştine, că obiceiul se ţinea în data de 23 decembrie, cu o zi înainte de Ajunul Crăciunului, în ziua de încheiere a Saturnaliilor, şi că, la fel, după cum veţi vedea, cele « împrumutate » de la legiunile romane nu au acoperit nici pe departe spiritul, duhul pământului străbun, daco-getic, astăzi şi aici momârlănesc…

Sincer, ceea ce îmi place mie în mod deosebit « la piţărăi » nu e numai frumuseţea steagurilor, a costumaţiilor ; nici chiar colindatul ca atare, cel simplu, curat, direct ; cel mai mult îmi place pofta cu care oamenii care « merg în piţărăi » se leagă în vorbă, de parcă nu s-ar fi văzut de-un an de zile ! Pe scurt, oamenii satului se adună cu toţii, în mare bucurie, înaintea Crăciunului, să-şi transmită cele mai frumoase, mai sănătoase gânduri pentru sărbătoarea de Crăciun, pentru Anul Nou !

* * *

Există câte un lucru deosebit de frumos în fiecare dintre noi (alături de altele, mai puţin aparte !), iar acest frumos la Dumitru Gălăţan-Jieţ este format din dragostea Domniei sale faţă de pământul pe care s-a născut, faţă de semenii momârlani, pe care-i aşează, cu nobilă trudă, în locul pe care îl merită în spiritualitatea veşnică a poporului român.

Astfel, se dovedeşte a fi, cu amprenta nemuririi, parte din cultura proprie a naţiunii noastre…

IOAN DAN BĂLAN

Anunțuri

1 comentariu so far
Lasă un comentariu

Tipaii (tsipai) sunt niste pani mici (gen chifla) care se puneau in traista copiilor mari care plecau la internatele scolilor dela oras. Asadar, obiceiul a fixat, dintr-o simpla trasatura de „condei”, un timp in care romanii incepeau sa se emancipeze. Ce minunata arheologie ne este folclorul, atat de incercat azi de manelizare!

Comentariu de Emil ILEA




Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s