REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~George Liviu Teleoacă: „Argumente pentru a susţine candidatura limbii române la statutul de unica limba paneuropeană“

Preocupat de viitorul comunicării în Europa Unită, semioticianul Umberto Eco a lansat frontal, în limbile italiană, franceză, engleză, germană, spaniolă, apoi şi în română, tratatul său intitulat „In căutarea limbii perfecte”, găzduit de colecţia CONSTRUCŢIA EUROPEI, colecţie al cărei coordonator, Jacques Le Goff, arăta că: Ambiţia noastră este de a aduce elemente de răspuns la marile întrebări ce stau în faţa celor care construiesc şi vor construi Europa şi, de asemenea, în faţa tuturor celor ce se interesează de Europa: „Cine suntem ? De unde venim ? Încotro ne îndreptăm ?”, după ce mai întâi a considerat necesar să precizeze că: O Europă fără istorie ar fi orfană şi nenorocită.1

Asociindu-ne celor care se străduiesc să aducă elemente de răspuns la acest gen de întrebări permiteţi-mi, va rog, să exprim în faţa dvs. necesitatea stringentă de a se adopta cât mai curând o singură limbă şi numai una, în locul celor câtorva limbi utilizate astăzi, numite de circulaţie internaţională, în aşa fel încât democratizarea şi libera circulaţie a informaţiei să devină o realitate pentru fiecare cetăţean al Europei Unite. Preocupările în acest sens sunt mult mai vechi, iar interesul pentru esperanto ca şi programul Interlingua finanţat de Marea Britanie pun în evidenţă opţiunea profund logică de a utiliza ca instrument de comunicare pan-europeană o limbă fonetică. La această opţiune fonetică, greu de respins, Umberto Eco pornit „Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană”, încă din toamna anului 1992 prin discursul rostit la Collège de France, mai adaugă una, opţiunea pentru forma actuală a ceea ce putem numi limba matricială, uşor de recunoscut după vestigiile pe care le mai păstrează din gramatica universală a limbilor. Aşadar, prin cumul cele două opţiuni reclamă pentru comunicarea pan-europeană varianta fonetică a limbii matriciale, unică prin statutul de matrice, dar şi utilă sub aspect lingvistic prin competenţele sale generative.

Or, după 16 ani de cercetări proprii, astăzi nu mai poate exista nici-o îndoială că toponimele româneşti de vecinătate reprezintă un mod elocvent de a conserva gramatica universală a limbilor, aşa încât limba română, bine cunoscută ca limbă fonetică, cu numeroasele sale structuri pre-vedice se dovedeşte a fi varianta căutată a limbii matriciale. Pe lângă detaliile, deja, acumulate în acest sens, trebuie reţinut de către specialiştii în lingvistică, ca şi de către nespecialişti, că pronunţatul conţinut sacru atribuit de mitologia vedică cuvintelor româneşti „valac, valaca şi dakşa” conferă consistentului substrat româno-sanscrit de minimum 300 de cuvinte şi implicit limbii române o netă anterioritate pre-vedică. Rezultă de aici importanţa parametrului timp în lingvistică, dar şi îndreptăţirea ştiinţifică de a susţine candidatura limbii române la statutul de unică limbă pentru comunicarea pan-europeană.

Dacă filologii lumii ar fi conştientizat faptul că numai entităţile pre-existente şi de mare prestigiu pot fi venerate şi sacralizate, n-ar fi ezitat să atribuie vechime pre-vedică lexemelor „valac, valaca, dackşa” şi ca urmare n-ar fi omis să atribuie limbii române importanţa şi poziţia ce i se cuvin ca depozitară în formă actuală a unor fapte de limbă foarte vechi, ce ajung până la originea reală a graiului uman articulat invocată de Umberto Eco încă din anul 1992 pentru a selecta limba unică de comunicare pan-europeană. Parcă pentru a confirma, odată în plus, importanţa matricială a limbii române, Martin Maiden de la Universitatea Cambridge va afirma în anul 2003, pe baza unui studiu bine documentat, că „sunt absolut convins că o lingvistică romanică în cadrul căreia nu se află pe primul plan şi limba română este o absurditate. Caracteristicile structurale ale limbii române permit romaniştilor să înţeleagă cu o precizie mai mare cum se prezentau limbile romanice în faza lor arhaică”. La concluzia domnului profesor Martin Maiden noi vom mai adăuga constatarea făcută de mai mulţi cercetători că elemente din substratul românesc prelatin se regăsesc în multe alte limbi zise indo-europene.

Dar pentru o limbă actuală cum este limba română, cu o fostă arie de răspândire mult mai mare decât cea de astăzi, marea sa vechime reprezintă înainte de orice o proba de mare stabilitate în timp, o adevărată probă de anduranţă. În plus, şi acest fapt este esenţial, vechimea sa pre-vedică asociază limba română la atotcuprinzătorul sistem de metafore care a generat graiului uman articulat, iar pe temeiul acestei preponderenţe metaforice limba română se află în situaţia de a satisface şi cele patru condiţii preconizate pentru limba comunitară de către Dante Alighieri în „De vulgari eloquentia”.

În conformitate cu criteriile marelui florentin, limba română poate fi considerată ilustră, adică purtătoare de lumină chiar prin aceea că vorbitorii ei, numiţi Valac-Hilya în Rig-Veda, au fost desemnaţii literalmente ca purtători de lumină, asemenea celei solare. Este aulică aşa după cum constatase pe la anul 1842 W.Hoffman care vorbind despre neamul românesc, a consemnat: „Şi ca o complectare, limba sa este atât de armonioasă şi bogată că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe pământ”2. Este cardinală fiindcă noi înşine am fost numiţi „Cardines mundi”, iar acest fapt, conform postulatului formulat de Th. Mommsen3 se reflectă în limbă. Şi este curială după cum s-a constat la încheierea Păcii de la Versaille în 1919, când nici unul din participanţii la negocieri n-au avut ce opune celor zece volume de paremii cât cuprinde marea colecţie realizată de inginerul Iuliu A. Zanne, pentru a conserva şi sub formă scrisă valorile morale şi etice ale limbii române.

Remarcabila mai mult ca oricare altă limbă sub aspectul condiţionărilor de ordin principial, limba română manifestă şi celelalte însuşiri necesare unei limbi moderne de largă circulaţie. Astfel:

1. Spre deosebire de limbile zise universale, create în mod artificial, de tip esperanto sau Interlingua, lipsite de orice validare practică, validitatea limbii române beneficiază de confirmările utilizări sale multimilenare şi pe arii extinse.

2. Cu un lexic pe deplin adaptat nevoilor contemporane, limba română are cel mai apropiat lexic de lexicul limbii latine, care a servit ca limbă cultă şi ştiinţifică de circulaţie europeană până în epoca modernă.

3.  Gramatica limbii române prin complexitate, fineţe şi precizie (cele trei genuri pentru substantive sau scara timpurilor verbale) permite o exprimare lipsită de ambiguităţi, clară şi la obiect, ce nu lasă loc unor interpretări contextuale.

4. Ca dovadă că va fi adoptată cu uşurinţă, multe cuvinte inclusiv cele de substrat, zis prelatin, se regăsesc în aproape toate limbile vorbite astăzi în Europa.

5. Limba română va manifesta şi în continuare o deplină rezistenţă la acţiunea tuturor factorilor entropici datorită legăturii fonetice directe dintre scris şi citit, legătură care va menţine permanent vizibil etalonul pronunţiei.

6. Fiindcă este fonetică în proporţie de 99,5%, scrisul şi cititul se învaţă uşor în limba română, aşa după cum recunosc toţi cei veniţi în România.

7. În cadrul bilingvismului menit să înfăptuiască unitatea în diversitate, caracterul profund fonetic al limbii române şi caracteristicile sale matriciale vor menaja în cel mai înalt grad limbile actuale ale Europei.

8. Limba română este izofonică, adică numărul total de consoane dintr-un text este egal cu numărul de vocale ale textului respectiv, ceea ce denotă un raport optim între energia la emisie şi acurateţea percepţiei.

9. Limba română este deosebit de versatilă naturalizând cu uşurinţă orice neologism pentru conceptele noi, oriunde ar apărea ele în lume.

10. Ca păstrătoare a Tradiţiei Primordiale, limba română conduce la criteriile fundamentale de înrudire religioasă pe larga arie cuprinsă între Atlantic şi Oceanul Indian şi ca atare poate fi numită limba Păcii popoarelor.

În încheiere doresc să arăt că accesul fiecărui cetăţean al Europei Unite la libera circulaţie şi accesul la libera informare nu pot fi grevate de multele dificultăţi specifice limbilor cu scriere etimologică, dificultăţi atât de greu depăşite chiar şi de elita intelectuală care reprezintă astăzi doar 3-10%  din populaţie.

GEORGE LIVIU TELEOACĂ

16.11.2008  27.10.2008


Lasă un comentariu so far
Lasă un comentariu



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s