REVISTA ROMÂNĂ DE STUDII ETNOISTORICE


~Andrei Vartic: „Mioriţa, 160 ani de mister“

„O dată cu binele s-a născut şi răul, o dată cu lumina s-a ivit întunericul…”- Alecu Russo, Poezia poporală

I. Se poate demonstra, aşa cum au intuit Russo şi Alecsandri, că în plan poetic şi ontologic (sau, dacă vreţi, sacru, hermeneutic, lingvistic etc) „Mioriţa” este una din cele mai superbe creaţii ale spiritului? Si că, aşa cum spunea şi Sadoveanu, nici Alecsandri, nici vreun alt poet, oricât de mare, n-ar fi fost în stare să compună „Mioriţa”? După opinia noastră – da! Adâncimea acestei complexităţi poetice este atât de uriaşă încât se poate spune chiar mai mult: „Mioriţa” nici nu poate fi cuprinsă integral de spiritul uman. şi că originea ei, aşa cum arăta Al. Hâjdău pentru Poezia Divină, poate fi mai veche decât fenomenul homo sapiens. Această afirmaţie, cel puţin la prima vedere, pare iresponsabilă. Cum aşa, o creaţie poetică scrisă cu litere şi cu foneme omeneşti, într-o limbă vorbită de peste 30 milioane de oameni, în metri obişnuiţi, cu o rimă simplă din 5 şi 6 silabe, cu o sursă destul de sigură la timpul când a fost descoperită – Alecu Russo, Soveja, martie, 1846, apoi culegerea tipărită de către Vasile Alecsandri în 1852, şi să nu poată fi înţeleasă de om? şi, mai ales, să nu aibă origine umană?
Dar de ce nu ar avea şi „Mioriţa” aceiaşi origine revelată ca şi „Bhagavad-Gita”? Poate  asarabeanul Russo a fost surghiunit la Soveja doar fiindcă acolo un anonim urma să-i transmită textul „Mioriţei” anume în martie 1846? Întrebarea iar va stârni proteste? Cine ar putea să organizeze pe pământ un alibi atât de perfect (o dramă cu haiduci jucată la Teatrul Naţional din Iaşi pe 25 februarie 1846 ce a supărat pe Domnitor şi din care nu a rămas nici un fragment) pentru a deplasa forţat pe autorul ei la Soveja unde urma să aibă loc (între 1 martie şi 4 aprilie) o întâlnire cu unul dintre arhivarii „Mioriţei”? Cităm, pentru aşezarea faptelor pe răbojul timpului, din „Soveja”: „11 martie. Toată noaptea a bătut un vânt năprasnic; drept mângâiere îmi spun că nu e nimic pe lângă val-vârtejul ce se obişnuieşte pe aci. Nu mă trezisem bine, când un alt lăutar veni să mă cinstească în pat cu un nou concert de fluier…”). Lăutarul acesta să fi provocat acea petrecere foarte înceată a zilei, care până la urmă tot s-a petrecut şi care a întrerupt jurnalul aproape zilnic de la Soveja încă 11 zile, pană în 22 martie? Preţiozitatea europeană nu permite întrebărilor de mai sus să intre pe domeniul cercetării fundamentale. Dar dacă ne vom întoarce la „Bhagavad-Gita” (ca să nu mai vorbim de „Rig-Veda”, „Tao Te Thing”, Evanghelii sau Coran) şi vom cerceta măcar rezumatele sumare ale acestui document excepţional din „Mahabharata”, vom vedea că marea majoritate a cercetătorilor apuseni (nu mai vorbim de cei răsăriteni) nu scot din contextual cercetării posibilitatea întâlnirii dintre zeul  Krishna şi pandavul Arjuna pe câmpul bătăliei de la Kurukshetre. şi, mai ales, faptul transmiterii de către Krishna, deghizat în cărăuş, a poemului remarcabil ce a influenţat atât de profund filosofia contemporană. Dar, poate fi asemuit basarabeanul Alecu Russo cu pandavul Arjuna? Noi răspundem afirmativ şi la această întrebare. Fiindcă basarabeanul Russo nu a fost un român oarecare, ci un ales (de soartă, de Divinitate, de elitele paşoptiste) pentru a transmite poporului roman cel mai mesianic cântec al său – „Cântarea României”. Iar dacă adăugăm la acest poem „Cugetările” (inclusiv cele din închisoare de la Cluj), „Poezia poporală” sau eseul „Decebal şi Ştefan
cel Mare” chiar nu ne mai putem îndoi de faptul că anume el era cel mai potrivit dintre toţi românii de la 1846 pentru a prelua (de la 1 martie până la 4 aprilie 1846) de la tradiţia populară orală „Mioriţa” şi a o arhiva cu ajutorul alfabetului lui Cadmos. Cităm din „Poezia poporală”: „…mai pe urmă lăutarul, vrând să mă aducă în estaz, începe balada Mioriţei:
Pe-un picior de plai,
Pe gură de rai,,
Iată vin în cale,,
Se cobor la vale,,
Trei turme de mei,
Cu trei ciobănei…”,
Merită să mai cităm din Russo („Poezia poporală”): „Pe lângă aceşti doi creatori de poezie antică s-a adăogit un al treilea poet, păstorul câmpiilor şi al munţilor noştri, care a produs cea mai frumoasă epopee păstorească din lume: Mioriţa. Însuşi Virgil şi Ovid s-ar fi mândrit cu drept cuvânt, dacă ar fi compus această minune poetică”. Cum Alecsandri a editat „Mioriţa” în culegerea din 1852, atunci când Russo era încă în viaţă, şi cum acesta din urmă nu a protestat nici într-un fel contra textului publicat, rezultă că „cea mai frumoasă epopee păstorească din lume” a fost publicată („…ajiutat… mai cu seamă de D. A. Russo”) cam aşa cum a cules-o Alecu Russo într-o zi de martie 1846
de la misteriosul fluieraş de la Soveja… şi aşa cum a publicat începutul în „Poezia poporală”, studiu scris în franceză imediat după surghiunul de la Soveja.
II. Poate fi „Mioriţa” necreată de om, doar revelată lui prin logos? Poate omul tălmăci toate nivelele metafizice, poetice, lingvistice ale „Mioriţei”? Cât de veche este la români tradiţia „nunţii cosmice”, a „cosmosului liturgic” şi „creştinismului cosmic”(Mircea Eliade), a „lipsei de teamă în faţa morţii” (Mircea Vulcănescu)? Răspunsul la aceste întrebări e simplu: fără credinţă în Dumnezeu nu există „ne-teamă de moarte”. Aşa „Mioriţa” o fi de când omul crede mistic în nemurire, adică de la apariţia lui pe pământ, iar mesajul ei doar din când în când este armonizat cu limbajul de moment al comunităţii prin care mioriticul se manifestă. Această vechime este posibilă fiindcă cercetătorul nu poate scoate din textul „Mioriţei” nici drumul omului spre nemurire, nici sacrul primordial, nici contextul arheolingvistic, mult mai vechi decât venirea indo-europenilor pe aceste meleaguri: lipsa tatălui păstorului, apariţia ritualică a mamei, prevestirea răului şi a căii anihilării lui, înţelegerea morţii ca parte a echilibrului cosmic, existenţa unui drum spre stele de felul celuia pe care l-a proiectat şi Dante în „Divina comedie” (Purgatorio: Canto XXXIII):
Io ritornai da la santissima onda,
rifatto sì come piante novelle,
rinnovellate di novella fronda,,
puro e disposto a salire alle stelle.
şi nu doar vechimea ontologică sau arheologică a „Mioriţei” sunt teme de cercetare. Cea mai primă ar fi ieşirea din normal a termenilor folosiţi pentru intrarea în poem. Structura prepoziţie-numeral „pe-un” (spusă „piun”), incomodă şi în cântec, şi în vorbire, este foarte rar utilizată la începutul cântecului bătrânesc şi, practic, nu o mai regăsim în culegerea lui Alecsandri. Bardul de la Mirceşti foloseşte
chiar şi la deschiderea poemelor proprii formele metrice largi, măreţe, hotărâte, uşor de pronunţat, de tip „Frunză verde alunică”, „La mijlocul drumului”, „Pe câmpul Tinechiei”, „Departe, frate, departe”, „Sub cel păr mare din sat” (ca şi în satul basarabean al lui Alecu Russo), „Gios, pe apa Prutului”; „Pe Argeş în gios” etc, aşa cum apar şi în culegerea de la 1852. şi doar în „Serb sărac” este folosită la deschidere forma „pe-n”, mai uşor, totuşi, de pronunţat decât „pe-un”.
Urmează o altă sintagma provocatoate – „picior de plai”. Marea majoritate a românilor de la câmpie sau din zona deal-şes nu ştiu bine ce-i „plai-ul” şi „piciorul de plai”. Dar le cântă şi le spun de parcă aşa a fost dat la zidirea lumii. Urmează misterioasa „gură de rai”. Românul şi-a adus raiul acasă de multe ori prin creaţia populară. Dar „gura de rai” din „Mioriţa” face trimitere la străvechi toponime, cum ar fi „gurile Dâmboviţei”, adică izvorul Dâmboviţei, adică la apariţia misterioasă a râului din adâncurile telurice ale pământului. Aşadar „gura de rai” din „Mioriţa” pare a indica unul din izvoarele raiului, dar şi echilibrul lui dihotomic. Spunem „unul din izvoarele raiului” fiindcă, după opinia noastră, forma complexă nehotărâtă „Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai” dă posibilitate, cel puţin gramaticală, de existenţă a mai multor izvoare ale raiului. Această formă gramaticală a nehotărâtului „picior de plai” şi nehotărâtei „guri de rai” nu putea să nu fie cumpănită adânc de Alecu Russo la Soveja. Mai ales după scandalul din 11 ianuarie 1846 cu piesa lui „Băcălia ambiţioasă”. Acel spectacol a fost criticat de Dimitrie Gusti în „Albina românească” (cum putea o băcălie să fie ambiţioasă?) şi a provocat apariţia celui mai ambiţios articol critic al lui Alecu Russo – „Critica criticii”, de importanţă majoră, după opinia noastră, pentru înţelegerea primului vers al „Mioriţei”. Bătălia dintre Russo şi Gusti se dă, însă, pentru nişte conjugări ale substantivului „băcălie”, ale dotării băcăliei cu… ambiţie. Cităm din Russo pentru a înţelege cât de important este această „băcălie ambiţioasă” pentru iniţierea lui Alecu Russo în problematică mistică a „Mioriţei”: „S-a zis Băcălia ambiţioasă şi nu O Băcălie sau O băcăliţă, pentru că idea autorului este şi a fost generalizată şi nicicum a privi la o singură băcălie…”
După o asemenea bătălie gramaticală („Critica criticii” este şi prima lucrare tipărită de Alecu Russo, dar şi primul model de critică literară şi teatrală polemică apărut în principate) devine sigur că Russo era conştient de semnificaţiile deosebitoare ale formelor hotărâte şi nehotărâte ale substantivelor. Or, în contrapunct cu sintagma „Băcălia ambiţioasă”, care generaliza hotărât, primul vers din „Mioriţa” – „pe-un picior de plai” – ţinteşte existenţa nehotărâtă, cosmică, a mai multor guri de rai, nu se ia la harţă cu D. Gusti, şi mai ales, parcă în armonie cu formula lui Heisenberg, trimite în ascundere, în incertitudine, în mistic locaţia temporală a acelui neasemuit picior de plai pământesc şi românesc ce este şi gură de rai.
III. Istorica bătălie pentru forma hotărâtă a substantivului„băcălie”, din iarna lui 1846, sugerează că  Russo a stat mult pe gânduri dacă să transmită lui Alecsandri (după 4 aprilie 1846) forma nehotărâtă „pe-un picior de plai” (pe care el însuşi a onorat-o în „Poezia poporală”), sau alta, generalizatoare, hotărâtă, tipică cântecului vechi românesc. Până la urmă a transmis-o pe cea nehotărâtă, a celui care, „vrând să mă aducă în estaz”, ia cântat balada. Nu putea Russo să treacă şi peste altă enigmă: lipsa vorbirii mocăneşti din textul cules de el. „Critica criticii” viza şi băcalii, sacagiii, cojocarii ce nu „vorbesc ca profesorii de la Academie” şi era prea recentă, la 11 martie 1846, ca Russo să nu pună măcar unele întrebări lexicale arhivarului anonim al „Mioriţei”? De ce, însă, în „Mioriţa” nimeni nu vorbeşte nici ca mocanii (moldoveni, ungureni, vrânceni), nici ca profesorii de la Iaşi, nici în alte graiuri de pe râuri şi plaiuri (ca în variantele următoare)? De ce anume prima ei variantă a fost transmisă în cel mai sintetic limbaj al timpului, cenzurat de arhaisme şi localisme, limba unificatoare a revoluţiei de la 1848, limbă în care mocanii deveniseră poeţi şi metafizicieni, iar întregul popor român responsabil de viitorul său?
Or, versul nehotărât „pe-un picior de plai” ne duce hermeneutic pe domeniul tradiţiei misterelor carpatine şi re-transformă Carpaţii în veritabilă matcă spirituală, cum intuieşte acelaşi Russo, când pune „Mioriţa” în capul celor mai frumoase epopei păstoreşti ale lumii. şi cum re-confirmă Lician Blaga, Mircea Eliade sau Mihail Sadoveanu în secolul XX. Aşa nehotărârea monumentală a „Mioriţei” (fiind parte a misticului), în contrapunct cu hotărârea multor altor cântece bătrâneşti, reînvie tradiţia milenară a sacrului de tip mioritic, tradiţia drumului dinspre stele şi spre stele, a „lipsei de teamă în faţa morţii”, a „artei de a deveni nemuritor”, dar şi a poeticii care o arhiva. Dar a putut un mocan să păstreze şi sacrul de tip mioritic, şi tradiţia, şi poetica lui?
Or, devenind imediat şi logos de fiinţare al poporului român, lexicul „Mioriţei” a întrecut cu mult posibilităţile limbii literare de la 1846. Iar metrul ei, mai repede numerologic, decât poetic, impune structura dominantă de 5 silabe, masculină, peste cea de şase silabe, feminină. Rima, subordonată metrului, atipic aşezată în grupuri logice de 6, 12, 16 versuri, dar şi în structuri impare de 13, 9, 7, 5, 3, şi în una de 123 versuri, este străină artei poetice româneşti de la 1846, mai ales poeziei lui Alecsandri. Cercetările noastre arată că „Mioriţa” este compusă, majoritar, din termeni monosilabici, pe când poezia lui Alecsandri din termeni bisilabici. Alecsandri nu versifica monosilabic, deci nu putea să schimbe, ne vătămând, textul „Mioriţei”. Mai există un argument contra acestui posibil amestec: orientarea conştientă a raţionamentului poetic al „Mioriţei” spre misticul treimei – trei turme de mei, trei ciobănei, trei zile, trei tipuri de fluiere, trei tipuri de timp – cel de acum, al ciobanului, cel din viitor, al mamei, şi cel cosmic, al stelelor făclii; trei spaţii ale acţiunii – piciorul plaiului – iată! vin în cale, câmpul pe care aleargă mama, si cel al munţilor mari, cu brazi şi păltinaşi; cât şi o triplă relaţie dintre fapt (iată, turmele şi ciobenii vin real, acum, la vale, dar într-un loc nehotărât), probabilitate-posibilitate („de-o fi să mor” sau „dacă-i zări, dacă-i întâlni”) şi drumul mistic spre stele (la nunta lui va cădea sigur o stea, dar stelele se vor vedea, ca şi în pânzele lui Van Gogh, ca nişte făclii, adică nehotărât), şi chiar trei tipuri de manifestare, al vieţii, al morţii şi al Divinităţii. Măcar ia şi scrie formula lui Heisenberg direct de pe versurile „Mioriţei”. Doar cu un amănunt nou, presimţit şi de Heisenberg: relaţia dintre locaţia electronului şi momentul lui de mişcare este echilibrată de mistic, de ne creatul ce face imposibilă teoria generală a câmpului, fapt despre care vorbeşte şi Eminescu în „Luceafărul”:
Căci unde-ajunge nu-i hotar,,
Nici ochi spre a cunoaşte,,
şi vremea-ncearcă în zadar,
Din goluri a se naşte.
Deşi lasă doar turmei dreptul de a şti că la nunta lui a căzut o stea (şi că în locul unde a stat acea stea s-a format un gol), păstorul arhivează anume în limba română micimea măririlor omeneşti în comparaţie cu relaţia dintre om şi Divinitate, faptul că omul poate să treacă în planul superior al posibilităţilor de fiinţare doar prin credinţă şi eliberare de patimi. Dar tot ea, limba română, indică şi tradiţia, primordială, a acestui zbor magnific, secant, spre nemurire, adevărată „cosmogonie liturgică”, care, prin mioritic, are doar vechime românească. Noi am găsit-o şi pe ceramică dacică, şi pe cea neolitică.
IV. Cercetarea tradiţiei mioritice, atât în planul sacrului, cât şi în cel al poeticii, are nevoie, după opinia noastră, mai ales de resursele arheologice ale spaţiului carpato-dunărean şi nistrean. Fiindcă, fără vechimea primordială a tradiţiei mioritice, nu poate fi lămurită nici apariţia ei în poemul cules de Alecu Russo în martie 1846, nici românitatea ei absolută. Iar resursele arheologice ale vechimii româneşti sunt „doldora” de însemnele tradiţiei mioritice (vezi studiile noastre „Întrebarea cu privire la paleoinformatică”, „Arheologia paravanului de la Ripiceni-Izvor” sau „Misterul musterianului denticulat”). Treimea, relaţia dihotomică, nehotărâtă, cu cerul, trecerea secantă în „cealalată lume”, contrapunctul, dar şi unitatea, dintre creat şi necreat, imposibilitatea cunoaşterii raţionale a necreatului, jocul nehotărât al transformării probabilităţilor în fapt, necesitatea absolută a purificării celui care aspiră spre stele etc, etc, toate astea sunt încrustate pe cele mai vechi artefacte ale omului din spaţiul de geneză al poporului român.

Am putea recapitula aceste ontologii primordiale mai ales cu textul „Mioriţei” cules de Russo în 1846 şi publicat de Alexandri in revista „Bucovina” (1850)? Se vede că răspunsul este afitmativ. Cu cât mai multe ştim despre cei trei ciobani – unu-i moldovan, unu-i ungurean şi unu-i vrâncean, că ei, iată-i, vin, cobor la vale (au, deci, moment de mişcare, ar spune Heisenberg), cu atât mai neguros este locul de unde vin… Pe cât de precis ştim timpul concret al viitorului eveniment – „la apus de soare”, şi chiar anotimpul cu iarbă mustoasă pentru oi şi umbră bună pentru păstori (acest anotimp poate fi numai începutul verii, şi nicidecum toamna, cum scrie Călinescu), cu atât mai incert este timpul istoric când acest eveniment s-ar fi putut întâmpla. Pe cât de sigură este profeţia Mioriţei, încărcată tot de un misterios triplet – necesitatea ducerii oilor la negrul zăvoi, chemarea câinelui celui mai frăţesc şi mai bărbătesc, profeţia morţii de la apus de soare – pe atât de incertă este moartea, acceptată de păstorul moldovean ca relaţie dintre fapt şi probabilitate – „şi de-a fi să mor…”, raţionament mioritic ce pune viitorul atât în formula lui Boltzmann, cât şi în cea a sacrificiului uman, pe care elita dacică îl realiza, după Herodot, odată la cinci ani, atunci când mesagerul ce
trebuia trimis la Zalmoxe era ales prin tragere la sorţi dintre cei mai de vază bărbaţi ai dacilor.
Or, anume condiţia asta o îndeplineşte păstorul român şi la 1846 (faptul lămurind rezonanţa fantastică a mioriticului şi în elita cultă, şi în cea poporală): el este mai ortoman (DEX-ul dă o etimologie necunoscută pentru termenul „ortoman”, în timp ce există una firească, a substratului – orto man, adică om drept), adică mai drept dintre cei drepţi. Acest raţionament, adăugat unui eveniment imposibil din punctul de vedere al mocanilor, coborârea turmelor de la munte când este iarba oilor, formidabilei metrici din 5 şi 6 silabe, ritualului ortodox de îngropăciune, felului cum păstorul diferenţiază mesajul testamentului – oile să ştie de steaua căzută la nunta sa, iar
mama – nu; cum se supune, fără cârtire, sorţii, cum tradiţiile arhaice se armonizează cu cele creştine (Soarele şi Luna i-au ţinut cununa anume atunci când sunt pe cer împreună, şi asta se vede şi în cele mai vechi picturi ortodoxe româneşti), devenirea mistică a eroului pe tărâmul stelelor făclii, ne sugerează că turmele şi păstorii coboară la piciorul unui plai, pe-o gură de rai, dintr-o zonă incertă, dar pentru un ritual cert, la care foarte puţini pot participa. Fapt confirmat, după unii oameni de ştiinţă, şi de textul incrustat pe celebrele tăbliţe de la Tărtăria, de peste 6.500 ani: „În numele
zeului şane, de către cele 4 preotese, a fost sacrificat cel mai bun”.
V. Aici este locul să observăm măcar unele mistere numerologice ale „Mioriţei”. Primul fragment – perspectiva acţiunii – are 9 versuri, de fapt un complex de 7 şi 2, fiind vorba de 7 versuri cu 5 silabe, şi de 2 versuri cu 6 silabe (anume cele ale prezentului – „Iată, vin în cale/ Se cobor la vale…”). Al doilea fragment, suspansul – ungureanul şi vrânceanul „se vorbiră” să-l omoare pe cel moldovan (că-i mai ortoman), dar şi timpul acţiunii – apusul de soare – are 12 versuri, 6 câte 5 silabe, 6 câte 6 silabe, adică 66 de silabe. Total în primele două fragmente logice – 21 versuri.
Urmează o construcţie din 5 versuri a câte 6 silabe în care este descrisă apariţia şi starea Mioriţei, care, de trei zile încoace, nu mai tace. Apoi alta din 7 versuri, tot a câte 6 silabe, unde Ciobanul pune întrebarea cu privire la starea neobişnuită a Mioriţei. Total 12 versuri, 72 silabe. Toate împreună – 33 de versuri,13 a câte 5 silabe şi 20 a câte 6. şi, în mod cu totul paradoxal – prevestirea Mioriţei are 13 versuri, 7 de 5 silabe şi 6 de 6. Făcând referinţă simplă doar la misterele numerologice ale Apocalipsei Sfântului Ioan vedem că suntem cu aceste numere pe terenul (minat) al numerologiilor sacre. Iar un cercetător atent va observa că misterele numerologice mioritice se regăsesc şi în structura sanctuarelor dacice de la Gradiştea de Munte, dar şi în cele hermesiene, pitagoreice, vedice, budiste sau cabalistice. Autorul acestui studiu a cercetat „Mioriţa” şi cu metoda logaritmilor lui Boltzamann, adică a entropiei, şi poate să dea şi alte realităţi obiective ale poemului cules de Alecu Russo în martie 1846, dar pentru foamea actuală de biţi este de ajuns şi atâta. Ba chiar şi discuţia despre felul cum a apărut în condiţiile misterioase ale unui exil politic, da şi într-un loc anume din Vrancea, cu multe „val-vârtejuri”, „cea mai nobilă manifestare a neamului nostru” (Mihail Sadoveanu).
Astfel, şi cea mai discutată problemă a „Mioriţei”, refuzul luptei pământeşi pentru viaţă şi mărire aici, îşi poate găsi o explicaţie chiar în al treilea vers – iata, vin! în cale… Iată, vin, cobor la vale, trei turme de mei cu trei ciobănei. Dar vin pe un picior de plai nehotărât, pe-o gură de rai încă şi mai nehotărâtă., şi pentru un scop pe care nu-l cunoaştem. De ce, aşadar, ar coborî ciobanii la vale tocmai atunci când la munte iarba este cea mai bună pentru turme? Nu cumva vin la un ritual pe care nu-l poate amâna nimeni, aşa cum nici Ana nu poate fi întoarsă din drumul ei? Nu cumva cel mai bun este sacrificat, prin tragere la sorţi, întotdeauna la o înflorire de lotos, şi la un apus de soare, şi la miezul de vară când Soarele şi Luna ţin cununa acestui eveniment? Nu cumva tocmai de aceea apariţia lor concretă, pământească, este atât de incertă fiindcă măsoară şi apariţia misterioasă a omului, şi locul lui în concertul universal al fiinţării? Nu cumva ciobanii mioritici vin dinspre stele, cum a venit şi Mântuitorul, iar ritualul la care participă nu e pentru luptă pământeasca şi răzbunare, ci pentru echilibrul mistic al fiinţării? Adică pentru o luptă mult mai uriaşă decât se vede de pe orizonturile pământeşti ale omului. Fiindcă „o dată cu binele s-a născut şi răul, o dată cu lumina s-a ivit întunericul” şi Cineva/ Ceva trebuie să ducă şi greul balanţării lor, dar nu cândva, în timpul Big Bangului, sau „înainte de Bing Bang”, cum se vorbeşte prin fizică, ci întotdeauna acum, pentru a avea viitorul şanse de a mai fi. Măreaţa „Cavalcadă a Sfintei Cruci”, de la Pătrăuţi, de pe la 1497, după opinia noastră, tocmai despre o asemenea luptă vorbeşte, adică reia tradiţia mioritică sub formele plastice cele mai înalte ale Renaşterii. Iar textul cules de Alecu Russo la Soveja, poate pe 11 martie 1486, reda aceeaşi tradiţie şi în logosul ei cel mai natural, în limba română.

ANDREI VARTIC